„Când spui minciună, să o crezi pe jumătate.“
(proverb)
1. Împărăția peștilor
Ei, dragii mei, amu cică era odată, demult de tot, pe când lumea toată era altfel decât asta de acuma, o vreme în care peștii erau împărați peste toate cele. Nu numai prin bălți și mări, cum îi vedeți voi astăzi, ci și pe uscat, pe dealuri, prin păduri, ba chiar și prin sate, acolo unde-și făceau bordeie din scoici mari și-și uscau solzii la soare, ca niște boieri din ceia fuduli.
Iar cel mai vrednic dintre dânșii nu era cineva cu un nume strașnic, cum cred că v-ați aștepta – nu era Crapul Împărat, nici Șalăul cela Bătrân, nici măcar marele Somn Musteață nu era – ci era un pește mic, rotungior, vărgat și cam săltăreț, pe numele lui Bibănică cel Prost. Așa-i ziceau toți, dar nu pentru că era vreun prostovan ceva de felul lui, ferească Sfântul, ci pentru că se prefăcea a fi așa. El era mai șmecher decât toți peștii la un loc, dar își ascundea mintea sub o mutră bleagă, ca să nu-l pună ceilalți la treabă. Bibănică umbla toată ziua cu o coajă de nucă pe post de pălărie și cu o trestie subțârea drept toiag, iar dacă îl întreba careva câte ceva, el își dădea degrabă ochii peste cap și zicea rânjind:
— Eheee, io-s prost, măi fraților, nu mă puneți pe mine la socoteli, că-mi încurc solzii!
Dar în sinea lui râdea, căci știa toate potecile lumii, toate ascunzișurile și toate năzdrăvăniile. Și tocmai istețimea aiasta a lui avea să-l bage într-o belea mai mare decât roata morii.
Tot pe acea vreme, trăia pe acolo și un duh vechi, prăfuit și cam supărat pe viață, care-și ducea zilele și-și făcea farmecele într-o scorbură de stejar bătrân și se hrănea cu fum de bureți uscați. Duhul aista, pe numele lui Duhul Mârâilă, era tare posac și nu suferea deloc glumele altora.
Însă Bibănică al nostru, așa cum îl știa toată lumea de poznaș, nu se putu abține și, într-una din zile, el se duse la scorbura lui Mârâilă și se puse, chipurile, pe bocit, de săreau și dungile de pe dânsul.
Duhul, auzind zarva pe care o făcea acela cu plânsul său închipuit chiar lângă casa lui, ieși din sălaș și-l întrebă pe plângăcios:
— Măi Bibănică, i-a zis el, da’ de ce ești tu așa de supărat? Ți s-o muiet norocul în ploaie?
Bibănică se făcu a nu auzi nimica.
— Taci, măi pește obraznic? Să știi dară că eu sunt un duh mare și tare, așa că nu îngădui la nimenea să mă ia peste picior!
— Apoi, dacă ești așa de mare și de tare, după cum singur zici că ai fi, spuse Bibănică oprindu-se din boceală, învață-mă și pe mine ceva, că eu, săracu’, nu știu decât să dau din coadă.
Duhul, mândru nevoie mare și vrând a se făli cât mai degrabă, îl întrebă:
— Și ce anume ce ar dori unul ca tine să învețe de la mine, măi Bibănică?
— Apoi, duhule, tu te lauzi că ești priceput la toate, așa că învață-mă și pe mine, rogu-te, cum se pupă o fată, că tare mi-o căzut una cu tronc, și eu, fiind așa de bătut cu leuca în cap, nu știu cum să fac. Și tare mă tem că, dacă n-o s-o pup mai repedea, o s-o pupe alți flăcăi înaintea mea și o să mi-o fure, de-o să rămân iară sângur, ca prostu’, așa după cum îmi iaste și numele cu care m-am pricopsit de la lume.
Duhul l-o ascultat cu mare atenție și, când bibanul o tăcut, i-o zâs așe:
— Mare adevăr ai grăit, măi Bibănică. Așa-i cu muierile, tăti vor pupate. M-ai întrebat dacă știu cum să face…, normal că știu, că doară îs duh însurat, ci naiba…, dar ție cum să-ți arăt? Că doară nu-i vre să ti pup pi tini, Doamni ferești!
— Păi nu pi mini, boier duh-matale, ci pi soața dumitale. Ei, ci zâci dară, îmi arăți?
O stat duhul ș-o tot cumpănit, s-o tot gândit și, până la urmă, o chemat-o afară pe nevasta lui cea tinerea, și care, uitasem asta să vă spun, era tocmai fata care îi picase cu tronc lui Bibănică al nostru, și, tam-nesam, o și pupat-o pe gură.
Dar Bibănică, având socotelile lui făcute în gând, se prefăcu a nu pricepe nimica.
Atuncea, Mârâilă îi mai arătă o dată, după care îl întrebă dacă s-a luminat vreo țâră la minte cum trebe făcută treaba, însă peștele cela mic i-o zîs că încă nu-i tare sigur c-o înțeles chiar întru totul.
— Ș-amu cum, dihania dihăniilor, să te mai învăț, măi Prostovilă? Ce să mai fac ca să pricepi și tu, odată pentru tătdeauna, cum trebi pupată o fată? începu a se da de ceasul morții duhul cel disperat.
— Păi, duhule-mărețule, lasă-mă să probez pe soața lu’ matale, iar dumneata uite-te atent ce fac, și mi-i zâce pe urmă dacă am pupat-o bine ori nu! Ce spui, tălică, de aiasta?
Și-atuncea, Mârâilă, care bubuia ca un cazan încins la foc mare, văzând cât de netot îi acela din fața lui, de voie – de nevoie, se învoi și-l lăsă să-i pupe nevasta.
Bibănică atâta aștepta și, lepădând pe dată toată nerozia lui închipuită, o cuprinse degrabă în brațe pe femeie și o pupă cu atâta foc și dragoste, că doar orb tare ori nătâng de-a binelea trebuia să fi fost ca să nu pricepi ce făcea pungașul, și cum îl jucase el pe degete pe duhul cel care începu a urla în gura mare:
— Măi pește, tu m-ai batjocorit! Las’ că-ți arăt eu ție! O să fac eu ce-o să fac, și-o să vă scot pe tine și pe toți ai tăi din stăpânire, o să vă izgonesc de pe uscat și o să vă bag în ape pentru tătdeauna!
Peștele, dând drumul muierii, porni a râde, crezând că duhul urlă doar de ciudă, dar Mârâilă nu glumea, și din clipa aceea el a început să născocească un plan, ceva nou, ceva nemaivăzut. Ceva ce avea să schimbe lumea.
2. Invazia omului
Duhul Mârâilă s-a pus, așadar, cu mare hotărâre și grabă pe treabă. A frământat lut, a suflat fum, a amestecat buruieni, a scuipat foc, a mormăit descântece, și din toate astea a ieșit… o făptură ciudată.
Nici cu solzi, nici cu aripi, nici cu coadă. O mogâldeață cheală, cu pielea goală, cu două bețe pe post de picioare și două lopățele pe post de mâini.
— Asta-i răzbunarea ta? a întrebat atunci Bibănică, chicotind. Un boț de carne fără solzi?
— Taci, măi obrazniculi! a răcnit duhul. Aista-i OMUL! Și omul o să vă deie vouă di cap!
Și așa a fost.
Omul, de cum s-a trezit pe lume, a început să scormonească, să sape, să taie, să ardă, să bată, să fugărească, să prindă, să mănânce și să se înmulțească. Era mai harnic decât o colonie de furnici și mai lacom decât un somn flămând.
Peștii, care până atunci trăiseră boierește pe uscat, au început să fie vânați, prinși, uscați, prăjiți, afumați, sărați, ba chiar și povestiți în snoave.
— Măi Bibănică, tu ai făcut asta? întrebau peștii îngroziți. Tu l-ai supărat pe duh?
— Eheee, io-s prost, măi fraților, ce să știu eu? răspundea el, dar în sufletul lui îl cam strângea coada de rușine.
Omul, odată pornit, nu s-a mai oprit. A luat pământul în stăpânire, a ridicat bordeie, apoi case, apoi cetăți. A făcut foc, a făcut plug, a făcut topoare, a făcut războaie.
Așa că peștii nu mai aveau loc de el.
3. Refugiul peștilor
Și într-o zi, când oamenii au început să prindă peștii cu mâna, cu coșul, cu plasa, cu harponul, cu orice le cădea în mână, peștii s-au adunat la sfat.
— Gata, fraților, nu mai putem sta pe uscat! Omul ne mănâncă de vii!
— Unde să fugim? a întrebat un păstrăv speriat.
— În ape! a zis Bibănică, cu glas hotărât. Numai acolo nu poate omul să ne ajungă!
Și toți peștii, mari și mici, grași și subțiri, cu solzi aurii ori cenușii, s-au aruncat în râuri, în lacuri, în mări, în oceane, ascunzându-se în adâncuri, în stufuri, în gropane, în corali și în alge.
De-atunci, omul a rămas pe uscat, iar peștii în apă.
Iar Bibănică cel Prost – care nu era prost deloc – s-a retras într-o baltă liniștită, unde stă și azi, dacă n-a fost prins între timp, povestind la alți pești cum a păcălit el un duh și cum a pierdut o lume.
Și dacă-l întrebi de ce a făcut-o, el ridică șmecherește din coadă și zice:
— Eheee, io-s prost, măi fraților…, dar nu chiar așa de prost!
The post POVESTEA LUI BIBĂNICĂ CEL PROST appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.
]]>
