***

Dragă Alexandru,

          Aşa după cum ţi-am promis, iată că nu am uitat a-ţi scrie această scrisoare! În fapt, eu nu fac alta decât a glăsui, iar mucea de Vasili se dă de ceasul morţii ca s-o aştearnă pe hârtie, după dictare. Mult i-a mai plăcut lui şcoala, aşa ca lui Grivei sarea, şi de aceea este foarte emoţionat şi abia îşi stăpâneşte lacrimile de fericire acum când mâzgălește din pix. Oricum o fi el, trist sau vesel, să ştii că te salută şi că îi e dor de tine, aşa după cum şi mie îmi este, şi tuturor celorlalți pe care i-ai cunoscut aici.

          Despre noi alta nu-ţi pot spune decât că suntem bine, sănătoşi şi foarte nerăbdători ca să ne întâlnim iar cu tine la anul. Şi, ca un sfat părintesc, ai mare grijă de prunii din livadă, să îi îngrijeşti aşa cum se cuvine, să le strângi roadele la timpul cel mai nimerit şi să nu laşi, care cumva, butoaiele goale, căci anul viitor vor fi iar la mare căutare produsele distilate ale cazanului tău! Sunt absolut sigur de asta!

          Sperăm cu toţii că şi tu eşti măcar la fel de bine, aşa după cum erai atunci când ai plecat de la noi, şi că încă nu ne-ai dat uitării!

Dar, să-ţi povestesc cele ce s-au întâmplat după plecarea ta acasă!

Mai înainte însă o să închin un pahar în sănătatea dumitale, şi o să-l las pe Vasili ca să facă o mică pauză, că deja îl doare laba aceea de gâscă cu care se căzneşte el a consemna pe hârtie spusele mele, şi pe care o tot scutură de zor, de parcă ar vrea să-şi ia zborul, zicând că atâtea slove n-a mai înşirat el deodată de pe vremea când era la grădiniță şi-şi dădea doctoratul. Hai noroc şi gâl – gâl!

Pentru început, ca să comprehensezi bine şi exact cum a stat toată treaba, este musai ca să te pun la curent cu unele lucruri pe care tu nu le-ai ştiut şi pe care eu nu ţi le-am spus cât ai stat la noi, căci de… mai am şi eu secretele şi misterele mele, uneori, aşa ca delta.

Trebuie să ştii faptul că noi nu am fost singuri în lupta aceea a noastră, noi cei pe care ne-ai văzut şi ne-ai cunoscut. Nu. Din umbră am avut un sprijin important, un sprijin pe care poate nu îl bănuieşti. Află, aşadar, că cel de-al doisprezecelea apostol al meu a fost, nimeni altul decât, Fedea Flavian. Cu el am pornit în fapt toată treaba, dar fără a spune nimănui altul decât atunci când a fost musai a face asta. Nici Vasili, nici Maxim, nici Marin, sau altcineva, nu au ştiu şi nici nu au bănuit nimic. Acum îmi pare rău acum că nu am spus mai repede la lume cum stăteau treburile căci, în toiul desfăşurării evenimentelor pe care o să ţi le povestesc, sărmanul Fefeul a încasat o lopată zdravănă de-a latul spinării, de au trebuit trei inşi ca să-l aducă în simţiri şi să-l pună iar pe picioare. Dar, aşa e la război, fără victime din acelea fără de voie nu se poate, şi oricum, la câte rele,  furtişaguri şi alte porostocovenii a executat dumnealui în viaţa sa, o mângâiere cu lopata peste spate nu i-a stricat. Chiar din contră!

Legătura dintre mine şi pădurar a început la puţin timp după tărăşenia lui Prins cu Seseul, lucru pe care tu îl cunoşti deja.

Într-o zi, a venit el la mine Fefe şi mi-a explicat cum stau lucrurile. Împreună cu Seseul începuseră o afacere foarte profitabilă cu peşte. Găsise meliţistul şef o piaţă importantă de desfacere, iar Vasili a fost primul tocmit pentru a face treaba, numai că li s-a părut lor că nepotul meu e cam lacom şi le cere prea mulţi bani, aşa că au hotărât să-l scoată din schemă şi chiar să nu îi mai plătească nimic, iar  Seseul a născocit treaba aceea cu amenda.

Acum, să nu crezi că feşterul s-a dat pe brazdă aşa dintr-o dată, că a avut el cumva vreo revelaţie astrală şi a vrut să-şi schimbe năravul, sau poate că l-au cuprins remuşcările şi dorinţa de dreptate! Nici pe departe! Dihonia lui asupra şefului de post nu a are nici o legătură cu latura sa spirituală şi morală, ci doar cu partea sa lumească şi trupească. Tot mazdrapalâcul a început din cauza unei purtătoare de fustă şi ie. Una deltaica beladona despre care ai auzit pomenindu-se cât ai stat prin sat pe la noi. De la nevasta lui Polen a pornit totul. O cheamă Mariuşka, dar lumea îi zice Terezuşka. Deci, s-a demonstrat încă o dată lumii că ce poate lega o femeie cu fusta ridicată nu pot desface bărbaţii toţi strânşi laolaltă. Acum, ca să pricepi totul cât mai profund şi corect, urmează a-ţi relata pe scurt o contemporană telenovelă deltaică de primam mână.

Se vede treaba că Mariuşka nu a fost mânată în viaţă doar de mari dorinţe fizice, dorinţe concretizate prin accesarea de mărfuri, ca să nu spun marafeturi, străine, făcându-l astfel pe bietul Poleiandrov să­-şi lase nevasta dintâi, ci şi de idealuri măreţe, căci văzând că sărmanul de bărbat-său, pe cât era de bogat de la brâu în jos, pe atât era de sărac de la brâu în sus, şi că nu-l duce mintea la înavuţire, a hotărât a încerca să-şi schimbe de una singură soarta şi statutul social. Îl ţinti, aşadar, pe Flavian, cel care stătuse cu o muiere cândva, dar care îl părăsise ca să devină marinăreasă, fugind cu un prea-bronzat lotcar străin de ale noastre locuri. Pădurarul reprezenta o partidă numai bună pentru dânsa, mai ales că poseda ceva avere şi că avea o meserie destul de bănoasă şi oarecum respectată. Astfel, în timp ce Fenomen al nostru stătea cuminte acasă, cu boticul pe labe, fără a bănui nimic, duduia lui s-a şi pus cu boticul, şi cu alte cele, pe pădurar. Aşa azi, aşa mâine şi lucrurile păreau să meargă bine, mai ales că Fefeul îi promisese că în primăvara viitoare o va lua de nevastă, cu tot cu plod după dânsa, până atunci având însă grijă a strânge şi a pune deoparte bănuţii care-i reveneau de la manevrele cu Seseul, iar ea urmând a da divorţ de Polen. Numai că feşterul nostru nu a luat în calcul un lucru important, şi anume acela că lui Simion, holtei şi el fiind, i-a căzut cu mult tronc Mariuşka. În multele dintre vizitele „de afaceri” pe care miliţianul le făcea la ore tainice la cantonul silvic, Madama de Pompadur, asta a noastră, şi-a dat seama de pasiunea ce-o născuse ea în inima prim – caşchetarului şi a concluzionat dânsa repede că acela reprezintă o alternativă mult mai bună decât Fedea. Era şi mai tânăr, era şi mai bogat şi avea şi o funcţie mult mai importantă, căci… una e să fii nevasta şefului de post, şi alta a unui simplu pădurar, aşa că a cedat foarte repede în faţa graţiilor omului în uniformă. La Poleiandrov săracul nici nu se mai gândea. El nu fusese decât o ambiţie muierească a ei, la un moment dat, o experienţă, un moft, o curiozitate, dar se săturase de dânsul, căci dragostea trece totuşi şi prin stomac, nu numai pe sub el. Şi anii nu iartă! Va îmbătrâni şi ea, va îmbătrâni şi Polen, şi la ce o să o ajute pe dânsa la bătrâneţe ditamai pieliţoiul fleşcăit al acestuia, iar burta, casa şi ograda să le fie goale? Vorba aceea: „Degeaba ai tu… „mâna” lungă, dacă n-ai şi bani în pungă!”

Pe ascuns, crezând că Flavian n-o să afle nimic, şi dorind a profita de pe urma amândurora niţel, ea a prins a mânca cu două linguri. Şi mai avea şi polonicul de acasă! Dar, cum – necum, pădurarul a aflat. Acum, ce să facă el, şi cum să facă? Pe de o parte, i se aprinseseră de nebun călcâiele după femeia ceea şi nu voia ca să se lase de dânsa iar, pe de altă parte, iubea şi banii care-i ieşeau din învârtelile cu poliţaiul, aşa că nu dorea a se strica nici cu acela, iar dacă ar fi pus-o pe ea ca să aleagă între dânşii doi, era sigur că, fosta cândva pudica şi imaculata Mariuşka, nu l-ar fi ales pe el, fugind de la dânsul, ca de la un ciumat, direct în braţele lui Simion. Poliţetele trebuia, aşadar, ca să dispară cu totul din peisaj dacă dorea ca Ofelia vieţii sale să îi rămână numai lui. Să îl omoare? Se gândise el şi la asta, dar descoperi repede faptul că nu avea nici inimă şi nici putere pentru aşa ceva. Atunci, în mintea lui Fedea a încolţit un plan. Cu multă viclenie, şi făcându-se că nu ştie nimic despre relaţia dintre cei doi, el putea scăpa până la urmă de rivalul său şi totodată putea încă să adune o vreme bani din afacerea cu dânsul. Aşadar, a venit la mine şi mi-a propus să acţionăm din umbră ca să distrugem banda aceea de hoţi care se dezvolta şi se mărea tot mai mult, şi al cărei cap local era Seseul. Cantităţile de peşte ce trebuiau prinse şi livrate creşteau din ce în ce mai mult făcând necesară implicarea a tot mai mulţi oameni.

A apelat la mine ştiind că oricum nu mai am nimic de pierdut şi că îmi pot permite chiar a risca totul, la o adică, dar şi ştiind faptul că mă respectă şi mă ascultă totuşi lumea, în ciuda grelelor mele patimi, iar povestea cu amenda nepotului meu bănuia el că sigur îmi redusese dramatic simpatia pe care poate o aveam pentru domnul meliţean. Ne-am înţeles deci a lucra împreună, eu urmând a căuta oameni de încredere pe care să îi atrag de partea noastră, iar el urmând a încerca să afle toate informaţiile legate de cine erau aceia din spatele comenzilor de peşte, ca să putem opri în totalitate fenomenul acela amplu de braconaj şi să cadă în plasă şi rechinii, nu numai plevuşca. L-am rugat să se ţină o vreme după Vasili, ca să nu îi treacă, care cumva, prin minte nepotului meu să se apuce iar de braconat, dorind a-l păstra curat, la mare distanţă, şi de partea bună a baricadei în războiul care îl pregăteam. A fost o vreme nervos Prins pe Fefeu că se tot ţine de capul lui, dar acum îmi mulţumeşte şi-mi pupă mâinile că i-am purtat de grijă. Când ne-am întâlnit, în ziua aceea când eram la pescuit, cu Fedea pe baltă, când cu pălăria, a fost o simplă întâmplare dar, dacă tot ne-am întâlnit, el mi-a transmis şi atunci un mesaj, şi anume acela că lucrurile erau bune şi sub control, dar voi nu v-aţi dat seama niciunul, căci aveam noi stabilit un mod anume de a comunica atunci când nu eram singuri. Dacă ne întâlneam în public şi eu îl îmbiam cu un rachiu iar el accepta, atunci totul era bine, dar dacă mă refuza, însemna că apăruseră probleme.

          Ziua cea Mare a fost la cinci zile după plecarea ta. Când feşterul îi spusese lui Marin că trebuie să merg după capul de şalău la cherhanaua părăsită, peste o săptămână, la ceasurile patru ale după amiezii, însemna de fapt că în acea zi, şi la acea oră, la fosta cherhana, trebuia să dăm lovitura. Asta fusese o altă înţelegere de-a noastră, aceea că atunci când va afla cea mai bună posibilitate de a acţiona, el trebuia să facă numaidecât cumva şi să îmi transmită mesajul din timp, dar nu personal, iar respectivul mesaj trebuia să conţină ziua, ora şi locul, dar şi cuvintele „vânturi bune” ca să ştiu exact despre ce era vorba.

          Plicul pe care ţi l-am dat ţie şi pe care tu l-ai predat maiorului acela de la jandarmi, care te aştepta în port la Tulcea, conţinea lista tuturor celor implicaţi, atât a celor din satul nostru, cât şi lista cu numele, adresele şi funcţiile celor care făceau comenzile de peşte, nume sustrase cu mare grijă de Flavian dintr-un carnet secret al poliţistului, atunci când acesta dormea, îmbătat fiind de către pădurar.

          

Aşadar, în după – amiaza respectivei zile, Ziua cea Mare, cum i-am spus noi, au tot curs pe Dunăre la vale bărci rapide, de intervenţie, pline cu jandarmi şi mascaţi, astfel că la orele patru a tăbărât asupra cherhanalei părăsite, din toate părţile, o adevărată armată. S-a dovedit faptul că ziua fusese cu adevărat bine aleasă de Fefeu deoarece toţi membrii bandei erau acolo, inclusiv fraţii Capră, încărcând în navete o ditamai movilă de peşte proaspăt pe care îl braconaseră în ultima noapte şi în dimineaţa aceea. Văzând că sunt înconjuraţi, o parte dintre hoţi au încercat să fugă, dar oamenii noştri, cu Polen în frunte, au sărit pe dânşii şi i-au imobilizat, exact la timp ca să îi poată lua apoi mascaţii în primire. În acelaşi timp, alt grup de jandarmi a tăbărât asupra postului de poliţie, pe capul lui Semidov, acolo unde, chipurile cu treabă, ne aflam şi noi: eu, Vasili, Maxim şi Marin. Tot acolo se găsea atunci şi Fedea Flavian. În larma iscată şi în toată agitaţia aceea, Semidov a încercat a fugi, dar Marin şi Maxim au sărit ca rugbiștii pe dânsul, placându-l brutal şi ireversibil, turnându-i totodată şi o ploaie deasă de pumni bine ţintiţi, iar Vasili, găsind în curtea postului de poliţie o lopată, şi văzându-l singur pe Fefeu, s-a repezit urlând de nervi asupra feşterului, aplicându-i lovitura aceea măiastră cu lopata despre care ţi-am pomenit. Noroc că m-am băgat eu repede şi l-am oprit la timp, explicându-i ce rol juca în fapt pădurarul cel care se apucase, fără de voie, a face flotări, căci altfel, surescitat şi nervos cum era, cine ştie ce îi mai făcea aceluia, dezlănţuitul meu nepot! Apoi, lucrurile s-au mai liniştit, bandiţii părăsind satul sub escortă, plecând cu toții abătuţi înspre spre îndepărtate şi zăbrelite locuri. Tot în acea zi, la Tulcea, Brăila şi Galaţi au fost săltaţi de prin case şi birouri mai mulţi oameni importanți, cu toţii implicaţi în reţeaua aceea de braconieri. Ziua cea Mare a fost cu adevărat MARE. A fost un real succes din toate punctele de vedere.

          O vreme, după aceea, am tot fost chemaţi să dăm declaraţii. Probele găsite la cherhanaua cea veche, declaraţiile oamenilor, pozele şi filmările din telefonul lui Vasili, cele cu fraţii Capră braconând, carnetul secret al Seseului, precum şi alte lucruri găsite şi confiscate de jandarmi şi poliţişti au dus la apariţia pe lume a unui dosar de toată frumuseţea, cu mulţi inculpaţi şi, cu şi mai multe, capete de acuzare. Acum, aşteptăm cu toţii procesul ca să vedem ce pedepse vor primii braconierii. Seseul şi fraţii copitaţii nu au nici cea mai mică şansă de scăpare. Fefeul, pe de altă parte, chiar dacă a fost şi el implicat în tărăşenie, deoarece el a fost un om de bază al acţiunii de distrugere a reţelei, şi pentru că a predat poliţiei toţi banii câştigaţi din braconaj, chiar dacă iniţial a fost şi el arestat, este singurul cercetat în stare de libertate, fiind eliberat după patruzeci şi opt de ore. Ceilalţi opt, care s-au răzvrătit şi ei şi ne-au ajutat, vor mai sta o vreme la răcoare dar, pentru că au trecut din timp de partea legii, riscă doar pedepse mici. Mucea meu văd că a scăpat numai cu o amendă, că şi aşa prinsese drag de ele, nefiind trimis în judecată.

          Însă, cel mai greu dintre toţi a suporta situaţia Mariuşka pentru că, dintr-o dată, ea a rămas fără nici unul dintre cei trei bărbaţi cu care îşi mesteca aşternuturile. Acum stă acasă şi plânge că nu mai are nici bani, nici statut social, nici linguri şi nici polonic.

 Fedea aşteaptă să se termine procesul şi, după ce-o să-şi ispășească pedeapsa, se gândeşte foarte serios ca să o ia la dânsul, dar asta numai dacă va mai avea pe cine lua şi dacă nu va apărea, între timp, vreun alt doritor de-ai oferi alinare şi stare materială sărmanei Terezuşka ! Căci, ştii şi tu cum se zice: „Bărbaţii nu păcătuiesc cu femeile cuminţi”, iar „Preţul unei femei nu-l afli decât după ce o pierzi.”

          O-ho-ho, dar văd că s-a făcut baltă în odaie de la câtă transpiraţie a curs de pe fruntea lui Vasili care de-abia de mai suflă, săracul, aşa ca un gâscan din aceia prea îndopaţi, şi şade lat, ca o mâţă leşinată, cu greu mai putând scrie cuvintele pe hârtie, c-a devenit, se pare, prea greu pixul pentru putirințele lui! Noroc că am isprăvit cu povestea! Hai gâl … şi iar gâl!

          Multă stimă şi consideraţiune de la noi, multă sănătate de la bunul Dumnezeu, şi multă ţuică de la cazan!

Cu mare dragoste, te salută ai tăi prieteni:

Calistrat Danilovici, Vasili  Ilii, Marin Sacalin şi Maxim Evidovici

cunoscuţi însă mai bine, în lumea dintre nuferi, după numele lor de scenă:

Moş Canistrat, Prins, Şef Sandra şi Triplu Pix!

Epilog

Aceasta a fost, dragii mei, călătoria pe care v-am propus-o prin împărăţia apelor, a nuferilor şi a trestiilor.

După cum v-am spus, încă de la început, toate întâmplările povestite, precum şi toate personajele cu care v-aţi întâlnit pe parcursul acestor pagini, sunt doar simple rezultate ale ficţiunii, ele neavând nimic de-a face cu realitatea.

Dar totuşi, cele două lumi, atât cea dintre nuferi, imaginată de mine, cât şi lumea reală, cea în care trăim, au o serie de elemente comune: viciile şi tarele morale ale oamenilor, în particular, cât şi ale întregii societăţi, per ansamblu.

Omul este dator să lupte, atât în interiorul sufletului şi al conştiinţei sale, cu propriile lui slăbiciuni, păcate, patimi şi greşeli, cât şi în cadrul societăţii, în mod organizat, cu toţi cei care atentează, într-un fel sau altul, asupra naturii şi asupra bunului mers al vieţii. Desigur, dacă toţi oamenii ar fi capabili a lupta cu succes cu ei înșiși, dacă toţi oamenii ar acţiona mânaţi doar de bune şi nobile intenții, atunci, cu siguranţă, că cea de-a doua luptă, cea socială, nu ar mai exista, iar fiecare zi ar fi aidoma Zilei celei Mari, o zi în care binele ar fi mereu biruitor.

Dar luptele cer mari sacrificii, iar chemarea ispitei, sub orice formă s-ar prezenta ea, este adesea de nerefuzat.

Mereu trebuie să facem în viaţă alegeri, mereu trebuie să luăm hotărâri, dar depinde doar de fiecare dintre noi dacă ne vom alătura lui Moş Calistrat sau vom prefera a-l sluji pe Seseul! În oricare dintre multele aspecte şi nuanţe ale vieţii.

Un bun prilej de meditaţie şi, un şi mai bun, motiv de gândire!

Mulţumesc!

The post LUMEA DINTRE NUFERI (V) – ZIUA CEA MARE appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.

Soarele orbecăia încă dincolo de orizont atunci când moş Calistrat începu a orbecăi prin odaie. Se trezise primul şi se grăbi a ieşi afară din casă.

Aerul umed era încă plăcut şi cald cu toate că vremea din calendar se cuibărise deja, de multe zile, printre paginile dedicate toamnei. Firea era stăpânită de o linişte absolută, o linişte pe care puteai parcă să o simţi, să o auzi şi efectiv s-o trăieşti. La acel ceas, al prefacerii, pierise din lume şi cea mai mică urmă de zgomot. Părea că însuşi Harpocrate, zeul tăcerii, secretelor și al confidențialității din religia elenistică, cel care, conform lui Plutarh, este şi întruchiparea speranței, coborâse dintre ceilalţi zei, plimbându-se agale prin lumea dintre nuferi. Venise probabil ca să aducă speranţă în inima lui moş Calistrat, speranţa că va reuşi să-şi ducă planul la bun sfârşit, venise probabil ca să aducă speranţă şi în sufletul lui Alexandru, speranţa că şi în acea ultimă zi, atât cât mai avea el de stat în deltă, va avea parte de multe şi frumoase capturi.

O vreme a contat doar tăcerea dar, mai apoi, născut din atavic şi izvorât din neant, zbură spre cerul vânăt, aflat în preschimbare, stridenta cântare matinală a unui cocoş anonim. Era primul glas al zilei ce-atunci se dospea, era jelirea din urmă a-ntunericului ce tocmai pleca.

Uşor, uşor, cromatica zilei absorbi culorile nopţii, astrul diurn pornind iar prin lume, iar apele prinseră a luci fermecat.

Şi peste beţia aceea de lumini schimbătore a umedului, cu o elegantă şi suavă dănţuire, fine fuioare de abur uşor vălțuiau un mistic vals. Era însuşi valsul feeric al naturii ce se trezea din visare.

De peste tot se auzea glas de păsăret şoptit, cântat, strigat, repetat.

Un cocostârc matinal se ridicase, nesimţit de nimeni, din cuibu-i rotat aflat în vârful unui stejar bătrân, uriaş şi stingher, stejar ce-şi trăia veşnicia în marginea satului, şi ateriză pe vârful casei lui moş Calistrat. Un timp a stat liniştit, privind atent spre lumea pe care, de pe prispa casei, o admira şi bătrânul, apoi, fără de veste, îşi dădu capul pe spate şi începu a bate parcă la ciocănele din ciocu-i prelung, slăvind astfel şi el firea prin cântarea sa unică şi atât de deosebită.

Clămpănitul acela repetat îl trezi din somn pe Alexandru, cel care dormise, ca în fiecare dintre nopţile de când venise în deltă, pe laviţa de lângă casă, afară, la aer curat şi cât mai aproape de natură.

El deschise ochii şi, văzându-l pe moş Calistrat stând pe prispă, se grăbi a veni lângă dânsul.

În tăcere, umăr lângă umăr, o vreme au tot privit la lumea în trezire, admirând culorile, ascultând muzica, simţind şi trăind alături de ea schimbarea ce tocmai dintr-însa pornea.

Oştenii pleacă la luptă

– Bună neaţa la tine, măi dragă Marine! spuse moşul atunci când îl văzu ieşind pe bucătar pe uşa casei. Ai făcut poate inventarul prin oale şi ulcele? Cum mai stăm noi cum proviziile din alimentare? Hai, că mi-a venit un dor de mestecău de zile mari, şi nu vreau a mă pune în contre cu deglutiţia taman acuma!

– Dar bună inima şi căutătura, moşule! Anunţ-o pe tanti „Piţi Deglutiţi” asta a lu’ matale că totul e sub controale! Prin ulcele stăm minunat iar prin oale-i zarzavat.

– Ce tot gângureşti acolo, măi bebe Bucă? De unde verze şi scoverze în oale, că aseară puteai să-ţi razi în ele mustețele, cu un brici din acela tocit, la cât de curate, lucitoare şi pline cu aer erau!?

– Ehei, moşule, se vede treaba că matale îţi cam subestimezi oştenii! Oare crezi, cumva, că am putut eu geană cu geană a lipi astă noapte până nu m-am asigurat că avea-vom ce tăbârci pe sub nasuri în dimineaţa asta? Să ştii că nu m-am culcat până nu am pregătit pentru azi, cu îndemânarea mea specifică, foarte recunoscută şi unanim apreciată, câmpul de luptă pentru turcii de la gurile noastre. Avem de toate. Ce doreşti a proba prima dată? O salată din ouă de prepeliţă cu brânză de capră, o ciozvârtă de căprior pe varză ori, poate, o răţuşcă pe portocale, sau un ostropel de porumbel, ori…

– Hooo, măi! Când, fibula lui Hector, ai făcut tu toate acelea, şi din ce ingredienturi?

– Nu le-am făcut! Nici unele dintre ele! Te întrebam doar ce-ai servi aşa, la modul general, ca să văd şi eu cum mai stai matale cu poftele…

– Şi eu, tot la modul general, sau chiar şi la un alt grad milităresc, dacă vrei, te anunţ că eşti un mare…

– Bucătar! Asta ştiu şi singur, şi-ţi mulţumesc pentru apreciere! îi luă repezit vorba din gură Marin, nelăsându-l pe bătrân ca să-l categorisească în vreun fel, aşa după cum tocmai ar fi dorit să o facă. Eu te pot servi, moşule, şi nu numai pe matale, ci şi pe toţi ceilalţi care suntem pe acilea, cu o foarte bună şi delicioasă piftie din peşte, făcută din resturile de la şalăul acela capitular, precum şi cu nişte minunate chifteluţe, tot din acelaşi capitulat şalău, asezonate cu un sosuleţ sângeriu, acrişor şi tocmit cu verdeţuri specific de aromatizante. Ce zici de aieste mâncări, dară?

– Păi, ce mai pot a zice alta decât: „Adă mai fuga!”… că mi-a ajuns stomacul în dreptul dejunului parcă mai abitir decât în alte zile…!

          După ce au mâncat până s-au săturat, şi poate chiar şi ceva în plus, bătrânul i se adresă solemn lui Alexandru:

– Dragul meu, astăzi vei merge numai cu Vasili pe lacustrul câmp de bătaie! El te va duce anume pe locuri unde o să te cam lupţi cu ştiucane.

Întorcând privirea către Prins, moşul îi porunci scurt: „Iezerul verde!”, apoi i se adresă din nou musafirului său:

­– Eu am alte treburi şi trebuşoare de dezvoltat şi de rezolvat azi cu oştenii mei, dar pe câmpuri de bătălie numai şi numai telurice, deocamdată. Se apropie Ziua cea Mare şi trebuie să facem un plan bun de atac şi bătaie. Să ne vedem, aşadar, cu bine şi sub scut, cu toţii, diseară!

– Azi o să fie foarte cald, unchiule! Să-ţi aduc o cămaşă mai subţire, de in, să probezi! făcu observaţia, plin de griji, Prins.

– Mai bine o să probez o ţuică de patruşdoi!  se oţărî indignat bătrânul luând un pahar plin de pe masă, iar apoi, după ce îl goli dintr-o singură duşcă, strigă cu putere: Puşcaş Marin…! Puşcaş Maxim…! Haideţi, că trebuie să plecăm! Ne aşteaptă legiunea indigenă!

Ştiucile ies la atac

Ce anume se petrecuse, oare? Alexandru nu putea înţelege. În prima zi în care ieşiseră pe apă, după venirea sa în deltă, căutase tot ştiucile, ştiuci după care însă umblaseră de nebuni, şi chiar făcuse scurtă la mână, după cum se zice în popor, de la câte lanseuri efectuase şi abia avusese, în toată ziua aceea, o singură trăsătură. Una singură. E drept că fusese o ştiucă de ştiucă, o ştiucă cum nu des ţi-e dat a prinde într-o viaţă de pescar dar, totuşi, nu fusese decât una, iar acum, iată că din cinci aruncări avusese tot atâtea atacuri, reuşind a aduce la barcă patru respectabile doamne Esox. Vremea nu se schimbase prea mult în cele câteva zile şi nici presiunea atmosferică, sau alte condiţii de mediu, nu suferiseră variaţii esenţiale. Buruiana nu căzuse încă, apele nu se răciseră, iar claritatea acestora era exact aşa cum fusese şi în locurile pe unde umblaseră, aproape în van, atuncea, iar, ca şi structură, bălţile se asemănau aproape întru totul. Pădurile rotitoare de stuf, insulele compacte de nuferi şi cei câţiva plauri răzleţi erau elementele lor comune, după cum, la fel de comuni, păreau şi pelicanii care se aţineau a tot-ştiutori mai deoparte, preferând a filosofa doar între dânşii, fără a interacționa în vreun fel cu restul lumii. Mai multe statui marmorate de lebede, câţiva râzători şi zburdalnici pescăruşi, nişte piţigoi de stufuri zăngănitori, o sumă de rătăcitoare şi sălbatice raţe, o herghelie scânteietoare de calul-popii (libelule) precum şi nelipsitele nunţi bâzâitoare de ţânţari nesuferiţi, întregeau lista de similitudini. Oare… ce se întâmplase atunci? Ce se schimbase? După încă o ştiucă durdulie eliberată din tripla nălucii şi trimisă cu deplin succes înapoi spre vieţuire, Alexandru îl chestionă asupra acestei probleme, mai mult decât misterioase pentru dânsul, pe Vasili, cel care stătea întins şi fuma plictisit. Fiind singur, fără unchiul său, nici la sticla de vodcă nu prea avea chef să se îmbie, mai ales că pescarul venetic refuzase până atunci a colabora cu dânsul pe această atât de lunecoasă temă.

Auzind întrebarea, Prins trase un fum profund din ţigara sa, arsă pe jumătate, eliberă apoi fumul în cercuri mari şi rotitoare, luă sticla de vodcă în mână, şi spuse:

– Na, dandanală, măiestrică! Uite c-ai ajuns la mâna mea! Vrei cu adevărat să ştii?

– Dacă nu voiam, nu întrebam…

– Clorect, „amigo, şi eşti ca noi”, după cum spune lecrama aia de la telembizoare. Ţi-oi zice, fratele meu străinez, dar numai dacă participezi activ şi dumitale! zise omul deltei zâmbind șugubăț şi cu subînţeles în timp ce-i întindea sticla de vodcă lui Alexandru. Nu de alta, dar de unul singur… parcă nu prea are farmece, e aşa… cam ca la amor…

          De voie, de nevoie, adică de curiozitate, Alexandru se făcu părtaş la debarasarea de conţinut a sticlei respective, iar Prins, amuzat de situaţie, spuse:

– Ai grijă monşeri, după cum îţi tot zice canistratul meu unghi, despre curioşi se zice că moare cu repeziciune…! Şi cică un franţuzit, nu mai ţin minte ca să îmi amintesc exact care dintre dânşii, că toţi se asemănă unii cu alţii, mai ceva decât chinejii, şi cică toţi vorbeşte franţuzeşte, a zis că oamenii nu e curioşi decât tot atât pe cât este ei de deştepţi, sau ceva de genurile astea, dar… văzând ce sugativă se ascunde în gâtul lu’ matale, cred că mergea să zică şi că oamenii e tot atât de curioşi pe cât e ei de consumatori… Şi asta că să fiu finuţ… şi să nu zic altfel!

– Bine, Vasili, ai câştigat! Tu m-ai obligat să beau, şi tot tu mă faci beţivan. Ai unu la zero! Dar, zi-mi o dată, că dacă mă mai ţii mult de vorbă o să-ţi beau de unul singur toată vodca aia a ta, şi atunci abia îi vedea cu adevărat ce sugativă se ascunde în gâtul meu!

Auzind ameninţarea, Prins se grăbi să răspundă:

– Doamne feri! Piei Satană! Cum să mă laşi orfan de vodcă? Şi tocmai dumitale? Ai milă de mine, prea – umilul tău băutor! Revenind la chestiunea care te doare şi te roade prin interioare, pot să-ţi zic că nu e nici un mister. În deltă, nu toţi peştii  sunt puşi pe căpătuială şi pe haleală cu toţii deodată, şi nu în toate cotloanele e la fel. Trebuie să ştii, în funcţie de perioada din an, de nivelul apelor şi a altor secrete semne, unde anume să îi cauţi, iar moş Calistrat este unul dintre cei care cunosc cel mai bine tainele şi toanele deltei noastre celei de toate zilele. Acum, şi aici, se practică cu deplin succes festinul ştiucăresc numărul unu al lumii dintre nuferi.

– Păi, dacă e aşa… de ce nu am venit de prima dată aici?

­– Moşul e secretos şi circumcispect. Nu pune pe tavă gratuit nimic, nimănui şi la nimeni, niciodată. El te-a testat, a vrut să vadă ce fel de om şi pescar eşti. Cred că l-ai convins pe deplin de ţi-a îngăduit a veni aicea! Adă-ţi aminte că tot el a fost cel care te-a dus şi pe „Bobocul”, la lupta cu bibanii, acolo de unde ai prins şi balaurul acela de şalău, şi tot el ţi-a arătat patria avaţilor de la „Cotul Broaştei”! I-ai intrat în graţii, complet, bătrânului. Eşti primul pescar străin cu care face aşa ceva, şi nu puţini venetici purtători de lansete am tot cărat eu cu dânsul printre apele, stufurile şi nuferii deltei… crede-mă pe cuvânt!

          Alexandru se simţi măgulit dar şi puţin dezorientat. Totuşi nu făcuse nimic deosebit… oare de ce moşul prinsese atâta drag pentru el !?

          Dar nu mai avu timp de gândire căci ştiucile îl atacau nebune, bulucindu-se înspre dânsul din toate părţile şi direcţiile. Era ca un adevărat asediu, un asediu al unei armate numeroase de ştiuci belicoase.

          Şi aşa a continuat toată ziua aceea, indiferent care a fost poziţia soarelui pe bolta cerească.

          Năluca pica în apă, semănând cu mult meşteşug amăgirea, iar ştiucile, jucându-şi magistral rolul lor de peşti răpitori, năvăleau nebune spre dânsa. Dar nici pescarul nu era mai prejos. Atent, dibaci şi foarte priceput el se achita cu brio de toate atribuţiile care-i reveneau, astfel încât chiar şi cei mai cârcotaşi dintre toţi criticii existenţi, sau inventaţi vreodată pe planeta Pământ, nu i-ar fi putut da decât notă maximă pentru toată treaba pe care o depunea atuncea, cu multă pasiune şi cu deplin succes, în balta „Iezerul Verde”.

Era ceva în genul: „Lucius bellum contra hominum”, („Războiul ştiucilor împotriva omului.”) dacă s-o fi putând spune aşa, şi ca să inventăm şi noi o zicală în limba lui Cicerone, după cum îl numea cineva pe ilustrul filosof, politician şi orator roman: Marcu Tullius Cicero.

Consiliul de război

Curtea mare, din spatele „Piedicii”, era goală atunci când căpeteniile, adică moş Calistrat, Maxim şi Marin, ajunseră la cazarmă.

Intrară grăbiţi pe uşa din dos, pe care o descuiase barmanul, fără a fi zăriţi de nimeni.

Ceasul mare, de pe peretele din dreapta uşii barului, se apropia tăcut cu orarul înspre cifra nouă de pe cadranul său atunci când în uşa din dosul clădirii, cea pe care intraseră şi cei trei prieteni mai înainte, se auzi o bătaie scurtă, dar energică, semn că venise cineva. Privind pe fereastra ce dădea înspre curtea din spate, Maxim îi văzu strânşi laolaltă pe cei toţi cei opt indivizi care fuseseră în seara trecută acasă la moş Calistrat şi se grăbi a le deschide.

Oamenii îi salutară, pe rând, pe toţi cei dinăuntru şi apoi se aşezară pe locurile indicate de proprietarul localului, cel care trăsese două mese, una lângă alta, şi pregătise unsprezece scaune în jurul lor.

          După o privire sugestivă pe care bătrânul i-o aruncă încruntat, Maxim se grăbi a aduce mai multe sticle cu băutură, precum şi o tavă plină cu pahare.

          Când termină de umplut paharele din faţa fiecăruia dintre cei prezenţi, barmanul se aşeză tăcut la locul său, iar moş Calistrat spuse:

– Sănătate şi multă putere vouă, dragii mei prieteni! Se apropie momentul în care se va face dreptate, asta e sigur! Am primit semnale clare cu privire la treaba asta, semnale pe care o să vi le prezint şi vouă astăzi, căci de aceea ne-am şi adunat cu toţii aicea! Dar, înainte de a începe, este vremea a vă mai întreba, încă o dată, dacă sunteţi siguri că vreţi să mergeţi până la capăt, sau nu? Mai aveţi timp, chiar acum, ca să vă retrageţi! Cine vrea, poate să plece fără nici o supărare, dar cine rămâne va trebui să nu se dea în lături de la orice şi de la oricâte ar avea de făcut! E limpede ce am zis? Hotărâţi-vă, chiar acum! Cine pleacă, e bun plecat, cine nu, e bine rămas!

          Nimeni nu se clinti, şi nimeni nu părăsi încăperea. Era o dovadă clară a hotărârii pe care oamenii o luaseră.

          Mulţumit de acest lucru, bătrânul Danilovici continuă:

–  Triste vremuri am ajuns, prieteni, exact ca în vorba cântecului:

„…Om cu suflet de tătar,

Ţi-ai dat muma pe-un pahar,

Pe o sticlă de tărie

Şi vreo doi bani de hârtie…”

Am ajuns a trăi printre nişte oameni de lemn, fără emoţii, fără simţăminte, fără iubiri. O adunătură de minuşi care şi-au vândut sufletul şi delta pentru o pungă de arginţi, aidoma Iscarioteanului. Nu mai putem tolera, nu mai putem lucra cu muşamaua! Trebuie să îi oprim în a mai continua cu acţiunile şi activităţile lor, acţiuni şi activităţi care vor aduce doar prognoze improbabile pentru vremurile viitoare ale deltei şi vor crea catastrofe ce vor fi extrem de greu de îndreptat şi de reparat vreodată! Sfântă Filoftică, apără şi ne păzeşte! Dar, să începem! Iată cum văd eu lucrurile!…

          Oamenii vorbeau, sticlele se goleau, ţigările se fumau, iar timpul înainta prin lume, indiferent la tot şi la toate.       

Când soarele prinse dor de ducă, străpungând gălbui, şi în lung, ferestrele „Piedicii”, prin fumul albăstriu ce plutea în straturi suprapuse prin camera mare, răsună din nou glasul moşului, cel care era, fără doar şi poate, căpetenia supremă a tuturor, şi nimeni nu-i contesta în vreun fel această poziţie:

– Asta a fost tot! De zilele viitoare va începe greul, va fi multă muncă, însă acum fiecare dintre noi ştie exact ce şi cum are de făcut, şi ăsta-i un lucru al naibii de bun! Şi tot bun e şi faptul că bandiţii aceia nu au prins nimic de veste şi vom putea tăbărî asupra lor din senin, luându-i cu totul pe nepregătite. Acum, haideţi să mergem la casele noastre, şi vă sfătuiesc să vă odihniţi temeinic pentru zilele ce vin!

Plecarea

Alexandru stătea gânditor, pe locul său de pe puntea vaporului care străbătea greoi apele mari ale Dunării, mergând în susul bătrânului fluviu, privind nostalgic la fotografiile pe care şi le făcuse, cu telefonul mobil, alături de prietenii săi înainte de plecarea din sat. Deja îi era dor de moş Calistrat, de Vasili, de Marin şi de Maxim, cu toate că nu trecuse nici trei ceasuri de când îşi luase la revedere de la aceştia. El plecase, dar ei rămăseseră ca să lupte.

O barcă rapidă, cu motor puternic, îl luase din marginea satului unde trăise atâtea clipe frumoase în ultimele zile, şi îl dusese în mare grabă şi viteză la Sfântul Gheorghe, acolo unde se îmbarcase pe vaporul acela ce făcea zilnic curse regulate spre Tulcea.

          Se simţea încă puţin obosit după acel adevărat război pe care îl purtase în ziua precedentă cu armata cotropitoare de ştiuci de pe „Iezerul Verde”, loc ce se asemănase cu un adevărat câmp de instrucţie al neamului ştiucilor hrăpăreţe.

          Seara trecută se întorsese la casa bătrânului mai mult decât încântat de experienţa avută cu ştiucile cele multe şi rele, şi îi mulţumi nespus gazdei sale că îl trimisese tocmai acolo, pentru a da piept cu acestea.

          Bătrânul, care şedea la masă înfulecând de zor alte minunăţii purtând marca „Marin”, zâmbi larg înspre dânsul şi, după ce înghiţi mâncarea din gură, îi spuse:

– Alexandru, „Cine nu are milă, nu merită respect!”, zice o vorbă… iar tu mi-ai arătat, în zilele de când ne-am cunoscut, că eşti nu doar milos, ci că eşti şi drept şi bun la suflet. Iar, pe deasupra, te mai şi pricepi la undit, deci meriţi tot respectul meu, atât ca om, cât şi ca pescar. Şi să nu uităm faptul că şi tu ai pus umărul din plin, chiar dacă poate nu ţi-ai dat seama, la lupta asta începută de noi, şi care, mâine – poimâine, se va termina, într-un fel sau altul! Meritai să primeşti recunoştinţa mea, şi cum altfel puteam eu ca să te răsplătesc mai bine decât trimiţându-te direct în gura ştiucilor flămânde!? Cu lumina din sufletul tău şi cu talentul tău din fir ai câştigat pe deplin premiul acesta. Mă bucur mult pentru tine!

­– Şi eu mă bucur că te-am întâlnit pe dumneata şi pe voi toţi, de fapt! Inima mea ar fi fost mult mai săracă fără voi, fără poveştile şi cântecele voastre, căci aveţi un fel al vostru anume de a fi, şi un fel aparte de a vorbi şi glumi. Trebuie să recunosc că sunteţi cu toţii nişte adevăraţi inventatori de cuvinte, de expresii şi zicale, şi că sunteţi şi nişte veritabili maeştrii în arta fabulaţiei astfel încât, de multe ori chiar, mi-a fost greu în a deosebi adevărul de ficţiunea ce se ascundea în ale voastre vorbe. Să apreciem, deci, aşa cum se cuvine, prietenia noastră! răspunsese Alexandru întinzând amical paharul cu ţuică înspre oamenii deltei.

          După ce au terminat masa, s-au strâns iar pe prispa casei ca să asculte şacalii, ciovicile şi buhaii de baltă, şi ca să fumeze, aşa cum făcuseră în fiecare seară. Şi, tot ca în celelalte seri, moşul prinse a cânta:

„…La mică înălţime, un pescăruş zbura,

Iar Alexandru mândru se plimba,

Din cheiţa-i aurită el suna,

Pe bătrânul Calistrat îl trezea

Şi astfel din gură-i zicea:

­˗ La tine nu voi sta o veşnicie,

Chiar de mi-e drag în sălbăticie,

Ultima noapte la tine petrec,

Iară mâine o să plec…”

The post LUMEA DINTRE NUFERI (IV) – ULTIMA ZI appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.

Citat din piesa de teatru: „Expresul de la ora 19”

***

Cavalerii mesei de seara

Oamenii casei se aşezaseră pe băncile special pregătite pentru dânşii. Moş Calistrat stătea în capul mesei, în dreapta sa era nepotul său, iar în stânga bătrânului se găsea Alexandru. Marin încă deretica prin bucătărie. Cei trei prieteni de la masă nu vorbeau nimic, stăteau tăcuţi, fumând, aşteptând să vină şi restul lumii.

La un moment dat, se auzi zarvă de glasuri şi, dinspre bahnă, apărură, pe cărarea aceea dosnică ce lega casa lui Danilovici de cârciumă, cărare pe o care folosise mai devreme şi bucătarul atunci când plecase cu ţestul de şalău pentru a-l duce la împăiat, mai mulţi indivizi avându-l în frunte cu Maxim Evidovici, proprietarul şi barmanul „Piedicii”.

Ajunşi în curte, oamenii se apropiară de masa lângă care fumau gazdele.

˗ Seara bună, oameni buni! Bine v-am găsit! spuse, plin de politeţe, conducătorul noilor sosiţi!

˗ Seara bună şi dumneavoastră! Bine aţi venit la noi! răspunse binevoitor amfitrionul Calistrat.

          Marin, care auzise glasurile din curte, se ivi grăbit în cadrul uşii şi întrebă:

˗ Câţi sunteţi, nene Maxime?

˗ Cu mine au mai venit opt, Marine!

˗ Perfect! Spuse bucătarul. Deci, treisprezece farfurii trebuie să aduc!

­˗ Nu uita de pahare! îi strigă moşul. Tot atâtea!

˗ S-a notat! Vine băiatul! zise, aidoma unui veritabil barman, omul din bucătărie.

          Ceilalţi s-au aşezat şi ei, după ce s-au salutat joviali, şi au dat mâna, atât cu bătrânul cât şi cu tovarăşii acestuia, în jurul mesei mari, anume întinse de Şef, cel care veni imediat cu farfuriile, cu tacâmurile şi cu oalele cu mâncare ce împrăştiau arome mai mult decât apetisante, dar şi cu paharele, cu sticlele cu rachiu şi cu carafele pline cu vin, pentru aceia dintre oaspeţi care preferau sucul de struguri în locul sucului de prune adus de Alexandru.

­          O vreme oamenii au tot pocnit din polonice, linguri şi furculiţe, au tot ciocnit din pahare, şi-au tot lins degetele, bărbile şi mustăţile, ocupaţi fiind doar cu activităţile ce ţineau nemijlocit de excitarea papilelor olfactive şi gustative precum şi de mulţumirea stomacurilor proprii. Când desfrâul culinar seral se termină, şi după ce Marin strânse resturile, farfuriile şi sticlele goale, aducând alte sticle pline în locul lor, căci bagajul lui Alexandru fusese unul foarte mare şi bine de tot blindat cu sticle cu ţuică, începură discuţiile.

˗ Dragi consăteni şi prieteni deltaici! spuse grav bătrânul Danilovici, luând primul cuvântul. V-am chemat astăzi aici deoarece a venit vremea ca să facem şi noi un bine DELTEI! Ea mereu ne-a ajutat, mereu ne-a dat de toate cele pentru ca să avem cu ce trăi. Ea ne-a dat şi casă şi masă, şi aer curat şi cântări şi încântări pentru suflet, dar noi, oare, ce i-am dat în schimb? Mai nimic. Acesta e adevărul, fie că ne place, fie că nu ne place! ­Ea ne-a tot dat, iar noi am tot luat şi am răs-luat. Am luat mai mult decât ne trebuia. Am luat, şi încă mai luăm, de parcă nu ne mai săturăm. Într-una fugim ca noi să ne îmbogățim iar pe ea s-o sărăcim. Mereu şi mereu.

˗ Dreptate mare ai, unchiule! strigă solemn Vasili, atunci când moşul tăcu. Dă să te pup, că bine şi înţelept ai grăit! continuă apoi nepotul şi aplecându-se spre bătrân, îi puse mâinile pe umeri, şi îl sărută cu entuziasm pe amândoi obrajii.

­          Cei de faţă începură a da aprobator din cap, arătând astfel faptul că gravitează pe aceeaşi orbită cu moşul, fiind întru totul de acord cu acesta.

˗ Toţi cei care suntem acum, aici la masă, excepţie făcând doar omul străin de lumea noastră dintre nuferi, prietenul Alexandru, dar absolut toţi ceilalţi suntem vinovaţi. Suntem vinovaţi de hoţie, de lăcomie şi de faptul că nu ne-am sfiit în a ne bate joc de DELTA noastră. Niciunul dintre noi nu a luat numai ca să aibă ce mânca, ca să aibă cu ce trăi. Nu! Toţi ne-am pus zălog sufletele diavolului, visând la înavuţire rapidă, furând darurile deltei cu toptanul. Cu toţii! Acum a venit vremea pocăinţei şi a luptei! Cine are curaj ca să strige cu mine, aidoma fiului risipitor: „Tată, am păcătuit împotriva Cerului şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să fiu numit fiul tău!”? spuse bătrânul, ridicându-se în picioare şi privind întrebător spre oamenii de la masă.

          Cu toţii se ridicară surescitaţi în picioare strigând:

˗ Iertare! Am păcătuit!

˗ Noi îi cerem iertare Tatălui nostru din cerui dar şi Mamei noastre, DELTA. Ce ziceţi, veţi lupta alături de mine ca să ne apărăm Mama oropsită?

˗ Vom lupta! răspunseră, la unison, ceilalţi.

˗ Aşa vă vreau, apostolii mei! Iar acum să pecetluim uniunea noastră cu un pahar de tărie! spuse înflăcărat moşul în aplauzele celorlalţi, întinzând paharul înspre aceştia.

­˗ Se vede, aşadar, treaba că nu degeaba a pregătit fratele nostru Marin bucatele astea alese, „viţelul cel îngrăşat” după cum ne zice scriptura, pentru că da, cu adevărat, le merităm din plin! Cu toţii suntem nişte fii risipitori dar care ne-am regăsit drumul cel drept şi ne-am preschimbat în bine. „Dar trebuia să ne veselim şi să ne bucurăm, pentru că acest frate al tău era mort şi acum trăieşte, era pierdut şi a fost găsit!” mai recită bătrânul din sfintele învăţături, după care se aşeză la locul său, zicând:

˗ De-acum să vorbim cu toţii, dar pe rând! Fiecare să zică ce ştie şi ce poate să facă! Eu o să vă spun ultimul ce planuri am. Să vă aud pe voi întâi! Maxime, începe tu!

˗ Bun găsit, fraţilor! începu barmanul. Iaca ce vă pot zice eu! De câteva luni bune am constatat că anumiţi muşterii de-ai mei au început a da dovadă de mai muţi gologani prin buzunare decât înainte vremuri, plătind toată băutura la timp, făcând cinste şi pe la alţii, nemaitrebuind a-i trece la caietul cu datorii, şi totul cu lei veritabili şi valabili, nu din aceia de la grădinăriile zoologice. Constatând eu lucrul acesta mi-am zis că o aşa de neaşteptată prosperitate financiară nu putea să apară din senin ci doar din ilicite învârteli, căci nu se deschisese nici un combinat, sau vreo uzină, unde omenii să aibă de lucru pentru a încasa un ban cinstit şi nici nu câştigaseră aceia toţi la loto ca să aibă de unde bea cu parale peşin. I-am spus lucrurile astea şi lui moş Calistrat şi amândoi ne-am hotărât că e musai să dăm de capăt acestor oculte lucruri. Aşadar, m-am pus pe urmărit şi pândit. Nu mi-a fost prea greu, căci la băutură e destul de uşor să-i faci pe oameni să vorbească şi să zică şi lucruri despre care, dacă ar avea mintea limpede, nici măcar nu ar pomeni. Am aflat, deci, că s-a înfiinţat o reţea de braconieri care acţionează în comun sub comanda unei persoane importante, cu funcţie mare. Nu am putut afla cine e şeful, dar am reuşit a converti spre bine o parte din cei despre care v-am spus şi care se află acum, aicea, cu mine. Dar… mai bine să ne spună ei, ce şi cum!

          Barmanul se opri din vorbit şi privi în direcţia unuia dintre cei care veniseră cu dânsul, invitându-l prin gesturi ca să ia cuvântul. Omul nu se lăsă rugat de două ori aşa că începu imediat a grăi:

˗ Dragi fraţi şi confraţi! O să vorbesc eu în numele ortacilor care au venit cu mine în seara asta că nu are rost să dea din gură fiecare, pentru că nici unul dintre noi nu ştie mai multe sau mai puţine din câte ştiu şi eu. Voi mă cunoaşteţi cine sunt şi ce-i poate mintea şi trupul lui Poleniadrov Fenoghen, sau Polen – Fenomen, aşa după cum mă ştie mai bine lumea! Eu, se vede treaba, că-s tare slab de înger din cauză că pe lângă faptul că mă las tare uşor şi des sedus de feministele reprezentative ale Evei, împiedicându-mă din drumul meu cel drept şi căzând peste dânsele, sau ele peste mine, dar asta depinde de dorinţe şi conjuncturi, după caz, dar şi de la caz la caz, deci, pe lângă ăst mare blestem al meu, blestem pe care l-am primit încă din născare, atunci când s-au speriat şi moaşele care m-au ajutat a veni pe lume, crezând că mă născusem cu trei picioare, în ultima vreme m-am lăsat păcălit şi atras într-o bandă de hoţi şi de braconieri… dar asta cam tot una e, nu? Ceea ce ştiu eu, şi ştiu şi tovarăşii mei aicea prezenţi şi de faţă, este faptul că noi primim în mod repetat comenzi, mai mari sau mai mici, de peşte şi, dacă ne facem treaba cum trebuie, ne primim toţi banii la timp şi după promisiune. Nu ştim cine e în spatele întregii afaceri deoarece cu noi vorbesc numai doi oameni de legătură, care îi protejează pe adevăraţii capi ai bandei. Noi ne înțelegem cu dânşii care este suma de peşte ce trebuie prinsă, care este intervalul temporat în care trebuie să ne încadrăm, care anume este locul spaţial unde trebuie să livrăm marfa şi care este cantitatea de bani pe care o vom încasa. În rest, nici unul dintre noi nu ştie mai multe. Nu mai am alta a zice decât că bunul Maxim Evidovici, căruia îi mulţumesc nespus, ne-a deschis ochii şi astfel ne-am dat cu toţii seama că am apucat-o pe căi rele şi de aceea vrem numaidecât ca să ne îndreptăm, fiind dispuşi să facem orice pentru a distruge afacerea asta care sărăceşte delta noastră, în mod constant, de peşte. Am dreptate, fraţilor?

          Ceilalţi îl aprobară, dând tăcuţi din cap.

          Terminând discursul, Poleiandrov sorbi din paharul cu ţuică apoi îşi aprinse o ţigară. Moşul tăcu o vreme, după care, întorcând privirea spre cel ce tocmai grăise, spuse:

˗ Nu ştim deci încă cine e în vârful piramidei lui Hoţoman-camon ăsta, dar putem afla dacă ascultăm şi chibzuim la toate cele care se spun acum, şi apoi le punem cap la cap. Spune-mi, aşadar, cam câţi sunteţi în banda asta, că nu cred că numai voi opt?

˗ Nu moşule, nu numai noi. De la noi din sat suntem cincisprezece inşi, iar din celelalte sate ale comunei mai sunt încă zece, deci… cam douăzeci şi cinci, suntem implicaţi, şi toţi suntem numai din comuna noastră. Nu primesc pe nimeni din alte comune, că am vrut să mai aduc nişte băieţi de prin alte părţi dar nu le-au dat voie să intre în gaşcă. Aşa, cică, a ordonat ăl de sus.

˗ Interesant… de-a dreptul interesant! spuse şoptit stăpânul casei. Dar, ia zi-mi, cei care ţin legătura cu voi sunt oare, care şi cumva, cornuţii ăia de fraţi Capră?

­˗ Fix şi sufix! Chiar ei. Ai nimerit bine!

­˗ Nu am nimerit, ci am dedus. E o mare diferenţă! Dar ponturile tot ei vi le dau, adică unde, cum şi când să puneţi plasele şi năvoadele?

˗ Da. Punem numai unde ne zic ei, şi când ne zic ei.

˗ Aha… Şi aţi dat vreo gherlă până acum?

­˗ Absolut deloc şi niciodată. Numai din plin am mers. Nu am avut nicicând rezultate sub cereri şi promisiuni.

˗ Deci ei întâi verifică ce şi cum stă treaba atunci când aud vreun zvon şi abia după aia, şi numai dacă se confirmă, trimit oamenii la lucru, la pont sigur, ca nu cumva să trebuiască a-i plăti pe aceia pentru o muncă făcută fără folos, adică, a nu trebui să le dea nişte bani pe degeaba, fără peşte în schimb, oamenilor acelora. Corect şi total economic raţionamentul lor, n-am ce zice! Dar mai zi-mi un lucru şi gata, măi Fenomen, că pe urmă o să mă mut la altă floare, aşa cum obişnuieşti şi tu a face!

­­˗ Cum obişnuiam a face… că de când cu apriga şi geloasa mea soaţă – cumnată… am cam uitat cum arată floricelele străineze… şi le duc dorul, bădie…! îl corectă abătut Polen. Dar… ce vrei matale a mai şti?

­˗ Numai un lucru, după cum am zis. De fapt două, dar se leagă între ele. De când faci tu parte din bandă?

˗ Am fost printre primii căutaţi, recrutaţi şi încorporaţi de către căprarii cei doi, dacă nu chiar primul… dar nu sunt sigur. Ceilalţi au apărut pe cursul şi parcursul timpului dar, de o lună şi ceva, nu a mai venit nimeni nou, iar de plecat, tot nu a plecat niciunul.

˗ Şi când anume a avut loc chemarea dumitale sub arme?

˗ În primăvara asta, încă nu era gata prohibiţia. Îmi aduc perfect aminte, chiar în seara zilei în care am fost la clubul caşchetarilor, chemat de Seseul, atunci când a fost treaba cu Vasili! Salve, văranu’! spuse Polen, făcând prieteneşte cu mâna înspre Prins, care-i răspunse tăcut, întinzând paharul cu ţuică spre dânsul, înclinând totodată afectuos din cap.

­˗ Bun! Frumoase şi gustoase fructe ne-ai servit, măi Polen! Toate sunt extrem de interesante şi de folositoare pentru lupta asta comună, a noastră. Mulţumim frumos! Acum, că tot te-a pomenit văru-tu dinspre tată, zi-mi şi tu câteva lucruri, nepoate!

˗ Salutare, tuturor! începu fâstâcit Prins cuvântul său. Dar ce să zic, unchiaşule, că ce am tras şi am păţit eu cu Fefeul şi Seseul ştie toată lumea, şi alta… ce să mai zic…?! Că de atunci nu am mai braconat deloc şi că Fefeul se ţine scai de mine? Şi asta o ştie orişicine. Alta…

˗ Zi câţi bani ţi-a dat Fefeul!

˗ Nici un ban, doar ştii prea bine…!

˗ Eu da, dar alţii nu. E bine ca toată lumea să fie bine şi corect informatizată, mai ales că luptăm toţii în aceleaşi tranşeuri, nu? Deci, nu ţi-a plătit nimic… am înţeles, dar cât ar fi trebuit ca să îţi dea pentru peştele pe care îl prinseseşi pentru dânsul?

­˗ Vreo patru mii de lei.

˗ Şi cu cât te-a îmbiat meleţistul şef?

˗ Cu fix patru mii. răspunse derutat Prins. Abia acum văd legătura…! Oare poate să fie…?

˗ Răbdare şi tutun, nepoate! Şi câte un rachiu, din când în când! Toate la timpul lor, căci suntem pe drumeagul cel bun! Mergem la singur, presimt eu asta! Acum, Marine, povesteşte şi tu cum a fost ziua de azi şi întâlnirea pe care ai avut-o cu Fedea Flavian!

˗ Sănătate tuturor, dragi comeseni foşti înfometaţi şi actualmente satisfăcuţi gastronomic! La sfatul şi la îndemnul lui Moş Calistrat am intrat şi eu în breasla asta a făcătorilor de bine şi vreau a lupta cu infamii, cu hoţii şi chiar şi cu ostrogoţii dacă e nevoie, numai ca să scăpăm delta de banda asta de cormorani cu pălării pe cap şi cu cizme în picioare, bandă care o tot fură… fără încetare şi fără oprire. spuse Marin, după care povesti, de-a fir a păr, toate cele petrecute.

          Când termină, ca o concluzie, moşul îl mai întrebă câteva lucruri;

˗ Deci Fefeul pretinde că nu ieşise din casă şi că nu l-a vizitat nimeni înaintea ta azi?

˗ Exact.

­˗ Mai zici că nimeni străin de bătătura pădurarului nu ar putea să se apropie de cantonul silvic din cauza animalelor sale?

˗ Şi mai exact.

˗ Dar fraţii ăia păguboşi au intrat fără probleme?

­˗ Corect.

˗ Şi mai zici că Fefeul a mers să-şi bea ceaiul de la ora cinci în biroul lui Sese?

­˗ Eu… nu am zis aşa ceva. Am spus doar că i-am văzut bicicleta în faţa miliţiei…

˗ Tot aia e! E ca şi cum ai fi spus-o… în fine, mulţumesc pentru zeul expo!

˗ Ce zeu, ce expo, unchiule? Iar băuşi? Ia seama, că te faci de râs în faţa oamenilor!

˗ De râs te faci tu, măi necoptule, că nu te pricepezi la cuvinte jucăuşe! Ziceam că-i mulţumesc lui Marin pentru expozeu, dar tu eşti, bag de seamă, cam greu de capul de pe umeri, aşa cum e şi văru-tu Polen, numai că el e greu de cela cap! Zi mai bine, tu ai făcut azi ce te-am rugat! Adică, poze?

˗ Artistice, multe şi colorate, unchiule. Şi oarece filmări. Le am pe toate în telefon.

­˗ Bun şi asta! Acum, să vă zic şi eu ce am văzut şi făcut ieri şi azi!

          Bătrânul povesti în amănunt despre aventura nocturnă de la „Piedica”, din seara trecută, şi despre aventura diurnă, din după amiaza aceea, de la „Cotul Broaştei” şi desigur, şi despre cei doi fraţi şi activităţile ilicite cu care aceştia se îndeletniciseră pe Iedul. Apoi, ca încheiere, el spuse:

˗ Cam asta e tot pe seara asta, dragilor! Am vorbit destul! Zilele care vin va trebui să şi acţionăm puţin. O să ne vedem cu toţii mâine la ora nouă de dimineaţă şi fiecare va primi instrucţiuni clare cu ce are de făcut, ca să pregătim temeinic terenul pentru Ziua cea Mare! Locul de adunare e la Maxim, la stabiliment, că n-o să le deschidă uşa şi altora? Şi-o să ne dea şi ceva de băut din partea lui, că azi voi mi-aţi secat tot izvorul de ţuică cu seceta voastră! Aşa-i Maxime?

˗ Aşa voi face, moşule! Exact cum ai zis! Nu o să primesc pe nimeni altul înăuntru! dădu asigurările de rigoare barmanul.

˗ Dar cu beutura?

˗ Şi cu beutura va fi bine!

          Toată lumea a fost de acord şi, după ce mai serviră câte un pahar cu rachiu aşa ca de despărţire, conjuraţii plecară toţi, cu excepţia lui Maxim, tot pe cărarea aceea dosnică pe care veniseră.

Bătrânul îi privi de la locul său până ce oamenii se preschimbară în noapte, apoi îşi aprinse o ţigară, şi făcându-le semn lui Marin şi Maxim să vină lângă dânsul, se sfătui o vreme, cu voce joasă şi în mare secret, cu aceştia.

Poveste de noapte (3)

După ce terminară de pus ţara la cale, bătrânul Danilovici zise cu voce tare:

˗ Ia zi, Marine, mai ai ceva de-ale gurii rămas prin bucătărie, ori s-au terminat toate bucatele?

˗ Mai am, moşule, că am făcut un desert numai pentru noi. Am o tavă plină cu pşovnik.

˗ Ad-o mai repede, meştere, că de la atâtea vorbe şi mistere iar mi s-au aprins maţele de foame! mai spuse moşul ridicându-se în picioare ca să se dezmorţească.

          Marin aduse grăbit tava acoperită cu un şervet în care se găsea minunata budincă cu orez preparată de dânsul. Puse apoi câte o porţie, mai mult decât generoasă, tuturor celor rămaşi, şi se apucară de mâncat.

          Isprăvind budinca, găsiră că era nimerit ca să isprăvească şi ce se mai găsea rămas prin sticlele aflate pe masă, apoi, aşa cum făcuseră şi în serile trecute, se aşezară pe prispa mare a casei şi-şi aprinseră ţigările.

          O vreme s-au auzit răsunând doar aceleaşi cuvântări ca în fiecare noapte. Cucuvele, şacali, buhai de baltă. Plânsetele, urletele şi cântările acestora deveniseră parcă un laitmotiv nocturn astfel încât, ascultându-le, Alexandru spuse:

˗ Aşa de tare m-am obişnuit cu glasurile nopţilor de pe aici că sunt sigur că o să-mi lipsească acasă. Şi voi o să-mi lipsiţi! Cu toţii!

­˗ Şi tu o să ne lipseşti nouă, Alexandru! Mai ales că şi datorită ţie şi a priceperii tale pescăreşti am reuşit a grăbi puţin lucrurile şi a le pune, cât de cât, la punct. Dar… ce şi cum va fi mâine sau poimâine… vom trăi şi vom vedea, dacă n-om muri cumva! apoi îngână ritmat şi melancolic:

„Cântă, cucule, neîncetat,

Că nu mai ai mult de cântat,

Cântă din Ziua cea Mare

Până-n vara arzătoare”

Şi vor cânta toţi cucii şi va vui toată lumea dacă o să se împlinească ce am eu în gând! Doamne-ajută! încheie moşul făcându-şi evlavios cruce!

          Din nou au tăcut cu toţii o vreme şi tot moş Calistrat a fost cel care a vorbit primul:

          „Aşa după cum v-am povestit astă noapte, m-am trezit văduv la nici patruzeci de ani împliniţi, singur rămas pe lume pentru a avea grijă de Igor, cel ce abia se putea mândri cu unsprezece trandafiri împletiţi în cununa vieţii sale.

          Vremurile erau grele, viaţa toată era grea atuncea. Ca să am cu ce trăi şi cu ce îl creşte pe băiat a trebuit să mă mut din sat şi să merg ca să lucrez tocmai la Constanţa, în port, la cărat marfa care se încărca în vapoare, sau se descărca din acestea. Mai mulţi oameni de pe la noi făceau deja treaba asta, aşa că m-am înscris şi eu într-o echipă şi am plecat. Pe Igor l-am lăsat în grija lu’ soră-mea Sevasta, care încă nu era măritată pe atuncea. Ziua lucram, iar serile mi le petreceam în băncile unei şcoli care turna învăţătură în oamenii mai copţi ca vârstă dar mai cruzi la minte şi fără prea multe cunoştinţe, cum eram şi eu atuncea, un fel de cursuri serale, ca să le zic aşa. Aproape trei ani de zile au durat cursurile acelea unde am învățat multe şi înţelepte lucruri. Noroc de ele, că altfel aveam să mor tot aşa de prost cum sunt! Câştigam bani, nimic de spus, dar cu greu găseam cum să îi trimit acasă, iar eu numai de trei ori am reuşit, în tot timpul cât am stat la Constanţa, ca să trag câte o fugă scurtă pentru a-mi vedea copilul şi sora.

Şi iată că anii au trecut şi Igor a crescut iar eu mai mult departe de dânsul am stat. Când a călcat în al paisprezecelea an din viaţă, terminând şcoala din sat, Igor a voit a merge la şcoli mai departe. M-am interesat la Tulcea şi l-am înscris pentru a da examen acolo, la o şcoală de băieţi. Între timp şi eu îmi găsisem la Tulcea un nou loc de muncă. Venise vremea ca să-l iau pe Igor cu mine, mai ales că Sevasta îmi tot reproşa că nu se poate mărita din cauza lui, zicându-mi că nimeni nu voia să o ia de nevastă cu tot cu băietanul acela după dânsa, băietan care trebuia îngrijit, hrănit, spălat şi educat.

          În vara aceea am primit primele zile de concediu de când începusem a lucra printre străini. Aveam şi motiv de sărbătoare. Igor reuşise la examene iar Sevasta, bucuroasă că va scapă de piatra de moară pe care o legasem de dânsa, s-a şi grăbit a se strecura în patul lui Vladimir Ilii, tatăl lui Vasili, punându-l la muncă. Omul şi-a făcut treaba cu meşteşug şi apoi a trebuit ca să o ia şi de nevastă, căci deja începuse a se vedea rezultatul muncii sale concretizat în rotunjirea pântecului soru-mii, şi nu voia ca să se facă dumnealui de râs prin lume. A fost un om de treabă Vladimir ăsta, chiar dacă mai avea şi el defectele lui, ca noi toţi, de alt fel. Păcat că a murit şi el de tânăr, înjunghiat de un derbedeu la o beţie, în locul unde e „Piedica” acum şi unde pe atunci era bufetul. Dumnezeu să-l ierte!

          După nuntă Sevastei am mai stat încă două săptămâni acasă. Am încercat a recupera cumva timpul pierdut departe de Igor. Toată ziua eram împreună, de dimineaţa şi până seara şi de seara până dimineaţa. L-am învăţat a trage cu puşca, a întinde plasele, a se orienta fără busolă noaptea cu barca pe canale, precum şi alte multe lucruri l-am învăţat. Ne plimbam prin toate părţile şi-i arătam cât de minunată e delta noastră şi o ascultam uneori tăcuţi cât de frumos ne cântă ea. Acele două săptămâni în care am văzut împreună soarele răsărind şi apunând roşu în ape, în care am admirat luna ce se scălda în apele nopţii, în care ne-am amuzat, râzând copios, de vântul ce uneori ne scutura barca, au fost cele mai fericite clipe din toată viaţa mea. Dar au trecut şi săptămânile acelea două. Eu am plecat iar la lucru urmând a veni în toamnă ca să-l iau pe Igor cu mine, la şcoală.

          În septembrie, în seara dinaintea plecării la şcoală, Igor a voit să dormim pe baltă, în legănarea bărcii. Avea emoţii mari, mai ales că niciodată nu plecase undeva atât de departe de sat până atuncea. Urma să vadă locuri noi, urma să întâlnească oameni noi, urma să facă lucruri noi. Toate lucrurile astea apăsau greu asupra inimii lui şi îl nelinişteau. Îmi aminteam atunci de mine când plecasem pe front. Eram tot necopt şi neştiutor, aşa ca dânsul. Multe am mai discutat şi multe m-a mai întrebat în noaptea aceea. La unele am ştiut a-i da răspuns, la altele nu… Dar să revin la întâmplările de atunci!

          După o noapte petrecută în barcă, noapte în care am admirat lumea cu toată măreţia sa dar şi cu toate minunăţiile ei, a trebuit să luăm valizele în mâini şi să pornim la drum.

          Am plecat pe la prânz, cu o şalupă uşoară şi sprintenă, pe apele calme ale canalului mare şi larg. Până seara trebuia să ajungem la Tulcea dar, după vreo două ore de la plecare, s-a pornit, ca din senin, un vânt blestemat ce a prins a ridica Dunărea în valuri aprige şi mari care au început a clătina ambarcaţiunea noastră ca pe o coajă de nucă. Căpitanul a făcut unele manevre şi ne-am apropiat de unul din malurile mai ferite de vânt şi pe unde puteam înainta mai în voie. Dar valurile aveau să ne urmărească şi acolo, iar unul dintre ele, cel mai mare de până atunci, ne-a pocnit fără veste şi cu atâta putere încât a trântit şalupa direct în trunchiul gros al unul stejar străvechi care era aplecat mult peste ape. Impactul loviturii a fost crunt, iar toţi cei de la bord ne-am pierdut echilibrul. O creangă groasă şi grea, ruptă din stejar, a căzut peste Igor, lovindu-l în cap şi ameţindu-l. Doar de atât a avut nevoie Dunărea ca să mi-l fure! Ameţit şi dezechilibrat Igor a mai apucat doar a căta spre mine cu ochii săi mari, din care se citea doar o groază de nedescris, în timp ce era aruncat peste bord, şi tras în apele clocotinde ale fluviului. Ne-am aruncat numaidecât mai mulţi bărbaţi ca să-l căutăm, dar nu am reuşit a da de dânsul şi abia am scăpat şi noi cu viaţă. Poate ar fi trebuit ca să am mai mare grijă de dânsul, să-l ţin mai aproape de mine! Cine ştie?! Stau şi acum ore întregi şi mă gândesc, şi mă învinovăţesc, dar totul nu-i alta decât deşertăciune. Evenimentele s-au petrecut aşa cum s-au petrecut, iar lucrurile nu le mai poate nimeni schimba, din păcate! De atunci nu am mai putut fi cel care fusesem. Viaţa mea rămăsese fără vreun un scop anume. Nemaiavând nimic de demonstrat la lume, şi nedorind a mai primi ceva de la dânsa, am ajuns să o dispreţuiesc şi să-mi bat joc de ea şi de mine. Am început tot mai mult a bea, m-am înecat chiar în băutură, dar tot în zadar. Vina resimţită şi pierderea suferită sunt tot acolo. Cu greu reuşesc ca să trăiesc cu ele. De la atâtea pahare băute şi sticle probate, m-am pomenit bolnav de boala rachiului. De atunci nu am mai scăpat de ea, dar nici nu am încercat. Visam, şi încă visez, că o să beau atât de mult încât o să mor şi eu, dar degeaba. Iată-mă ajuns, cu tot cu sufletul meu pustiu, până la etatea asta! Mâine, poimâine o sa bat suta, dar la ce-mi ajută mie lucrul ăsta?! Ştiu că nu multă lume mi-ar da anii pe care i-am zis, căci încă mă pot mişca bine, pot judeca limpede şi încă pot birui fără nici o problemă sticle întregi de băutură. Degeaba sunt atât de bătrân şi încă sănătos la trup, dacă sufletul meu a murit cu mult timp în urmă!

Ţin minte că, la un moment dat, în ultima noapte petrecută cu băiatul meu, acolo pe baltă, întinşi pe fundul bărcii şi privind imensitatea şi măreţia cerului înstelat, Igor m-a întrebat:. „˗ Ce contează cu adevărat în viaţă, tată?”. Nu am putut să-i ofer un răspuns mulţumitor. Nici acum nu aş putea să o fac, acum când pot să zic că am cam văzut toate câte se pot vedea şi că am trăit cam toate câte se pot trăi de un om pe acest pământ, şi poate chiar şi ceva în plus. Atât de multe lucruri s-ar putea spune… dar totuşi atât de puţine! Ce contează, deci, cu adevărat în viaţă? Lungimea ei? Din punctul meu de vedere cred că degeaba trăieşti mult dacă viaţa ta nu are valoare! Dar sunt sigur că Igor nu ar fi de acord cu mine. Şi nici fraţii sau părinţii mei şi, desigur, nici Annuşka.

„…Cer înalt şi cer cu stele,

Dă-mi aripi să zbor cu ele!

Să găsesc ce mi-ai furat,

Pruncul meu nevinovat.

Să găsesc ce mi-ai răpit,

Pe băiatul meu iubit.

Ca să-l plâng şi să-l jelesc,

Căci degeaba mai trăiesc!

Cer înalt şi cer cu stele,

Ascultă rugile mele!

Vreau s-ajung la Annuşka,

La tatăl şi muma mea,

Şi la fraţi şi la surori!

Poţi chiar să mă şi omori,

Dacă doar numai aşa

Mai pot eu de dânşii-a da!…”

Vocea bătrânului se frânse brusc şi se transformă în suspine iar suspinele se transformară în hohote de plâns. Lacrimi mari şi amare scăldau obrajii aceia ofiliţi, iar moşul le lăsa să curgă în voie.

 Prietenii săi îl priveau tăcuţi, mişcaţi şi marcaţi peste măsură de vorbele şi de cântarea omului acela bătrân şi atât de încercat de greutăţile şi nedreptățile vieţii.

The post LUMEA DINTRE NUFERI (III) – Cavalerii mesei de seara appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.