Ceea ce nu trăim la timp, nu mai trăim niciodată. (Octavian Paler)

Prin vălătucii denşi de ceaţă care se târau greoi peste ape şi prundişuri deopotrivă mânaţi molcom de briza abia iscată a dimineţii, dintre vârfurile subţiri ale tufelor de răchită, cu frunzele lunguieţe şi uşor încovoiate sub greutatea stropilor mari de rouă ai începutului de zi, palidă şi opacă se desena faţa rotundă a soarelui. Pământul abia îşi împlinea rotaţia zilnică în jurul propriei axe. Noaptea scurtă de vară nici nu începuse bine că se şi terminase. Urma cea mai lungă zi a anului. Cea mai lungă dintre toate cele 366 ale acestui an bisect. O zi pe care un pescar nu o poate rata. Este ziua când practic poţi pescui cel mai mult timp pe lumină.

De aceea mă şi aflam deja pe malul Siretului meu drag, în zona de frontieră, departe de forfota cotidiană, la acea oră atât de „mică”, după cum se zice în popor. Numai eu şi natura. Ce bucurie, ce minunăţie … Aici civilizaţia încă nu a pătruns atât de intens ca în alte zone. Aici, în locul meu oarecum mai retras pescarii se avântură doar arareori, iar cei care vin în după-amiezele călduroase la baie nu poposesc deoarece apa nu este suficient de adâncă. Aici, în acest loc vin în fiecare început de sezon de mai multe ori la rând. Este perioada când morunaşii abia nuntiţi se hrănesc intens înainte de a se retrage spre locurile mai adânci din aval. Puţini dintre ei mai rămân atât de sus şi peste vară, restul se retrag treptat până în apele molcome şi adânci din aval chiar până în bazinul barajului de la Rogojeşti.

Nu trebuie nici un fel de nadă, iar ca momeală râmele roşii de gunoi sunt mai mult decât suficiente. În această zonă nu există crengi submerse, singurele agăţători posibile fiind cele câteva mici praguri aflate fix pe mijlocul curentului undeva mai la vale de locul de unde pescuiesc de obicei, aşadar posibilitatea de a pierde cârlige în agăţătură este una foarte mică. În concluzie pot zice că este un pescuit ieftin. Cu siguranţă aceste partide de pescuit sunt cele mai ieftine dintre toate partidele de pescuit pe care le fac pe parcursul unui an.

Am desfăcut cu grijă bologneza de şase metri (deoarece apa este relativ îngustă nu este necesară folosirea unei lansete mai lungi) lăsând deocamdată lanseta de şapte metri să se odihnească cuminte în husă. Un plumbaj de doua grame, o plută cu o portanţă ceva mai mare – de 2,4 grame, pentru un pescuit la „târâit” aşa cum urma eu să pescuiesc, un cârlig nr.12 legat cu un forfac de 0,12 mm, lung de 25 de cm, cu alică de contact pe el, ataşat de linia principală de 0,14 mm printr-un mic vârtej fără agrafă constituiau arsenalul meu, arsenal care speram să fie unul de succes.

Am pregătit minciogul cu coadă telescopică să îl am mereu la îndemână, am desfăcut cutia mare plină cu pământ umed în care aveam râmele, mi-am pus la gât şnurul de care era legat degorjorul şi am făcut prima lansare. Apa este puţin adâncă, nu depăşeşte 50 de cm, dar deoarece aveam pluta mai mare decât plumbajul puteam pescui lejer cu o adâncime de aproximativ 65 de cm fără să apară trăsăturile false cauzate de fundul albiei pe care se târa momeala.

Acum, soarele care între timp se colorase şi prinsese strălucire, umplea văzduhul cu o lumină roşiatică, ca de aramă. Încă nu se ridicase bine dintre tufele de pe malul opus dar deja îşi trimitea mănunchiuri lungi de suliţe de foc molcom încă, pe deasupra firii anunţând că va urma încă o zi călduroasă aşa cum au fost şi ultimele trei sau patru. Ceaţa dispăruse ca înghiţită de un uriaş nevăzut. Nici cel mai mic vălătuc nu se mai zărea rătăcit pe deasupra undelor. În aval, unde soarele se oglindea în tremurul necontenit al râului, apa devenise de foc. Îmi era imposibil să urmăresc mica plută în acea zonă. Singura soluţie o reprezentau ochelarii polarizanţi pe care am fost nevoit să-i folosesc.

La un moment dat pluta a dispărut fulgerător sub ape. Deoarece pescuiam la reţinut, înţepătura a fost scurtă. Morunaşul îmi oferă unul dintre cele mai plăcute driluri, mai ales când îl scot dintr-un şuvoi relativ puternic, ca şi în cazul de faţă. Chiar dacă nu sunt lungi drilurile, ele sunt în schimb foarte intense. Cu atâta ardoare scutură din cap încercând să se elibereze, cu atâta putere se luptă pentru viaţa sa încât mie ca pescar aceste driluri mi se par minunate. Am scos peştele din şuvoi apoi l-am adus încet spre mal. L-am prins în plasa minciogului şi l-am scos din apă. Un morunaş frumos, care privea cu ochii săi mari, speriat, la noua lume în care se afla. Era primul peşte din acea zi. L-am studiat cu atenţie. Cârligul se înfipsese chiar în „botul” său prelungit pe deasupra gurii în formă de semilună, pe care o închidea şi o deschidea în mod repetat. Capul relativ mic, precum şi spinarea erau de un albăstriu şters care împrumuta ceva din nuanţa plumbului. Lateralele şi burta erau argintate iar înotătoarele de un roşu mai mult gălbui. Nedorind să mă abat de la „ritualul” meu am eliberat imediat acest prim peşte, aşa cum fac de fiecare dată când pescuiesc. Am desfăcut apoi juvelnicul, l-am montat în marginea apei şi am reluat pescuitul. Niciodată nu desfac juvelnicul până nu prind un prim peşte pe care să-l eliberez. Am şi eu superstiţiile mele.

Apa nu era chiar limpede, o uşoara tentă tulburie o caracteriza în acea zi de iunie. Ritmul de pescuit era infernal. Probabil la şapte lansări din zece prindeam câte un peşte. Majoritatea morunaşi. Arareori mai poftea la râma roşie şi mişcătoare din cârlig şi câte un frate scobar, mielul apelor cel cu botul ca o daltă, sau câte un cumătru clean. Clean – viclean, peştele despre care se zice că are câte un ochi pe fiecare solz, atât de sperios este. Şi micile şi zburdalnicele beldiţe, cu linia lor laterală atât de vizibil trasată pe corpul parcă oţelit şi primenit cu aripioare de un roşu intens, sângeriu parcă, se grăbeau spre momeală furând-o înaintea celorlalţi.

La întrecere cu ele erau însă şi obleţii de argint, aceşti peşti mereu atenţi care pândeau de la suprafaţa apei orice mişcare se producea şi de cum zăreau râma se şi repezeau asupra sa. O simplă coborâre pe forfac a alicei de contact cu aproximativ cinci centimetri a fost suficientă pentru a dejuca atacurile acestor peşti mici. Cârligul cobora acum mult mai repede până pe fundul albiei spre gurile înfometate ale morunaşilor ne mai oferind răgaz beldiţelor şi obleţilor să-l apuce.

Un vânt plăcut mai răcorea uşor aerul care se încingea din ce în ce mai tare odată cu trecerea timpului, făcând să tremure micii şi plăpânzii maci roşii care erau răzleţiţi într-aiurea pe malul pietros. Un fluture stingher făcea în răstimpuri câte o tură pe deasupra apelor apoi se retrăgea din nou la adăpostul sigur şi umbros al malului înalt care străjuia bătrânul râu la vreo zece metri în spatele meu. Doar o libelulă verzuie, cu aripile frumos scânteietoare în lumina puternică a soarelui de vară, patrula cu regularitate peste luciul mişcător al undelor atacând orice intrus avea curajul să-i încalce teritoriul. Probabil de aceea şi acel fluture nu avea curaj să poposească mai mult timp deasupra valurilor şi să guste din răcoarea pe care acestea o emanau. Ştia şi el că nu se poate pune cu acest stăpân vremelnic, dar atât de hotărât al acelor locuri. Două codobaturi de apă semănau teroare printre gâzele de diferite neamuri care îşi duceau existenţa efemeră pe acel mal.

Am privit mai în amonte, chiar spre gura şuvoiului. Acolo, pe bolovanii mari ce răsăreau dintre valuri un mic stârc cenuşiu probabil aţipise răpus de căldura ce devenise insuportabilă.

Am hotărât că este timpul să fac şi eu o pauză. Am lăsat locul să se mai „odihnească” şi m-am retras sub malul înalt din spatele meu căutând umbră printre ierburile înalte de acolo. Răcoarea pământului era binefăcătoare. Am dormit vreo două ore răpus de oboseală. Acum soarele trecuse bine de mijlocul cerului coborând încet spre apus.

Am reluat pescuitul. Stârcul plecase din locul său , dar verzuia libelulă încă patrula ca un soldat conştiincios.

Chiar la prima aruncare am prins un alt morunaş. Era un mascul. Încă se mai distingeau vag pe corpul său urmele hainelor nupţiale. Era frumos în zbaterea sa permanentă către libertate, chiar şi după scoaterea din apă, când mulţi peşti ameţesc după primele guri de aer pe care le iau.

Timpul a trecut repede şi seara a venit pe neaşteptate chiar şi în cea mai lungă zi din an. Am hotărât că a venit vremea să închei partida de pescuit. Oricum a fost o zi frumoasă şi foarte fructuoasă. Juvelnicul mi-era martor.

Există o vorbă foarte înţeleaptă din popor care spune că în viaţă, pentru a avea sorţi de izbândă  trebuie să te afli mereu în locul potrivit la momentul potrivit. Acest lucru este perfect valabil şi în cazul pescuitului.

The post MORUNASII DE SOLSTITIU appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.

Pamantul este probabil un popas tare strain virtutii, caci aici ea nu face decat sa sufere – Pierre de Marivaux

O fractiune de secunda de neatentie fu deajuns. Pluta nu se mai zarea printre valuri. Clipise doar si iata ca muscatura se produse.Violenta si neasteptata. Dupa nenumaratele  lanseuri in van, iata ca in final cineva poftise totusi la peletele sale. Pescuia pentru prima data cu pelete pe rau si isi jurase de cateva ori deja pana acum in timpul partidei total lipsite de rezultate ca va fi si ultima incercare de acest sens. Ceva insa il sfatuia tainic sa mai incerce, sa mai arunce inca o data si inca o data. Era acel instinct unic al pescarilor care de cele mai multe ori nu da gres daca ai rabdarea sa-l “asculti”. Asa facuse si el si iata ca rezultatul mult asteptat aparu. Muschii bratelor i se incordara si intepa din instinct. Un val placut de adrenalina ii inunda trupul. La capatul celalalt al firului cineva tragea cu putere. In carlig avea un peste mare care pornise in aval cu viteza. Regla rapid frana de la mulineta si permise pestelui sa ia fir. Lupta era dura. Pe deoparte pestele mare care se incapatana sa nu se opreasca si care dadea dovada de o forta neobisnuita, pe de alta parte era echipamentul destul de fin cu care lucra el. Bologneza de opt metri era puternica dar linia de 0.14 mm si mai ales forfacul de 0.10 mm puteau oricand sa cedeze. Trebuia sa dea dovada de rabdare absoluta si trebuia sa aplice toate cunostintele dobandite in decursul timpului in drilurile cu pesti mari. Incet-incet acea frenezie a inceputului de dril se potoli iar locul ii fu luat de calculul rece si lucid al pescarului incercat. Analiza mai atent imprejurimile. Nu se zareau agatatori care sa iasa din apa in aval. Conformatia malului era una destul de buna, care ii permitea sa aiba acces la apa oriunde pe o distanta de aproximativ cincizeci–saizeci de metri la vale. Aceste lucruri erau in avantajul sau. Dupa catva timp pestele se opri. Atunci recupera grabit firul in timp ce inainta incet spre aval. Incepu apoi sa traga pestele spre mal. Acesta opuse din nou rezistenta si porni iarasi in aval. Parca era o ghiulea, cu asa viteza inainta in apa. Lupta continua surd timp indelungat, dar pana la urma omul invinse. Ostenit pestele ceda si se lasa tras usor spre mal. Pescarul statea ingenunchiat in marginea apei cu lanseta in mana dreapta  si cu minciogul in cea stanga. Simtind apropierea malului, pestele facu o ultima incercare de a scapa si porni din nou spre larg. Aici era momentul critic. Daca mulineta nu ar fi fost perfect reglata si nu ar fi permis pestelui sa ia fir, cu siguranta linia ar fi cedat. Aceasta ultima tentativa de evadare se dovedi insa una destul de scurta. Nu dupa mult timp pestele se opri. Era momentul mult asteptat. Pescarul incepu din nou sa mulineze cu grija. Pestele se apropia docil de plasa minciogului, scuturand doar arareori din cap in tentative timide de a se elibera. Curand dintre unde aparu conturul fusiform al unei mrene. Acest adevarat pachet de muschi perfect adaptat vietii acvatice fusese partenerul demn de tot respectul care-l sleise de puteri si pe acest pescar atat de versat.

Era o mreana frumoasa, nu deosebit de mare, dar tinand cont de finetea echipamentului cu care lucrase se putea spune ca era o adevarata realizare faptul ca a reusit sa o scoata pe mal. 2.25 kg, atat cantarea. Nici mai mult nici mai putin, dar suficient pentru un dril grozav precum cel pe care tocmai il avusese.

–  Bravo nene! Frumoasa “mariana”  ai prins!

Pescarul tresari. Nu stia cine-i vorbise. Privi in jur si nu vazu pe nimeni.

– Aici nenea! Dincoace de apa!

Privind spre malul opus deslusi printre crengile unui arin silueta subtirica a unui copilandru. Sa tot fi avut vreo opt ani.

– Ce zici ma ca am prins?, intreba distrat pescarul.

– O “mariana“ nenea. Si tata a prins intr-o zi una, dar nu asa mare ca aiasta a matele.

Pescarul zambi. Ii veni in minte sa-l intrebe ceva pe copil, dar se razgndi. Era o gluma pentru oameni mari, nu pentru copii. Se rusina de ideea ce-i trecuse prin cap.

– De cand stai acolo si ma privesti?

– De vreo doua ore  nenea, dar matale nu m-ai vazut ca te uitai la undita si eu n-am facut galagie pentru ca stiu ca la pescuit trebuie sa fie liniste.

– Bravo copile ! Asa e, trebuie sa fie liniste. Spune-mi, cum te cheama?

– Ghenadie neanea, locuiesc aici in satul care se vede mai la vale pe deal, acolo la cotul cel mare al Prutului. Mama e romanca din Botosani, ea m-a invatat sa vorbesc mai corect  romaneste si sa nu mai am accent moldovenesc. Prietenii imi spun Ghena. Si matale poti sa-mi spui asa.

– Bine Ghena, raspunse pescarul din ce in ce mai interesat de raspunsurile primite de la micul copil moldovean. Cati ani ai?

– Inca n-am implinit opt, nenea.

Ghicise asadar. Discutia continua inca o bucata de vreme pana cand Ghena anunta ca ar trebui sa plece acasa deoarece se facuse tarziu.

– Noapte buna Ghena!, spuse pescarul copilului care pleca grabit printre arborii de pe malul apei spre satul sau.

Seara cobora incet racorind aerul, contopind umbrele alungite ale copacilor si umpland vazduhul de miliarde de mici insecte sacaitoare dintre care cei mai enervanti erau tantarii. Ziua statea in cumpana, cedand incet, dar sigur locul noptii. Discul rosu al sorelui fusese azvarlit dincolo de linia orizontului si acum din el se mai zarea doar foarte putin. Din partea cealalta a cerului, mandra si fermecatoare aparu dintre copacii care strajuiau malul, luna cea plina. Diana, zeita la care se inchinasera atatea si atatea generatii in vechime si pe care au cantat-o in creatiile lor marii poeti ai antichitatii privea cu ochi-i mari si blanzi spre lumea mult prea zbuciumata pe deasupra careia trecea cu mersu-i gratios, pasind maiestuos spre inaltul boltii instelate. Facu un semn discret Luceafarului de seara care se grabi sa o urmeze. Celelalte stele se miscau incet urmandu-si cursul firesc din fiecare noapte aliniindu-se mereu si mereu in aceleasi constelatii cunoscute sau nu de oameni.

Pescarul statea intins pe spate pe iarba moale privind spre multitudinea aceea de mici luminite in care parca te pierdeai pur si simplu. Atat de imens este universul, atat de mic si neinsemnat este omul. Un fior rece il trecu pe sira spinarii, un sentiment ciudat il cuprinse. I se parea ca se contopeste cu absolutul. Nu mai traise asa ceva pana acum. Adormi intr-un tarziu, dar vise ciudate ii zguduira somnul.

Dimineata sosise deja cand el se trezi. Acel sentiment ciudat care nu-i dadu pace toata noaptea inca il chinuia. Nu avea ochi sa priveasca minunatiile acelui rasarit de soare, nu avea urechi sa auda cantecul vesel al pasarelelor din padurea de dincolo de apa. Manca in graba ceva si se apuca iar de pescuit.  Intai nadi bine locul cu pelete si apoi incepu sa lanseze.

– Buna dimineata nenea! auzi vocea vesela a lui Ghenadie.

– Ce faci Ghena, ai si venit ? Tu nu ai somn?

– Ba am nenea, dar toata noaptea m-am gandit la matale si la “mariana” aia mare pe care ai prins-o ieri si m-am grabit sa vin sa vad daca mai prinzi vreuna.

Pescarul zambi, discutia cu acest mic copil din Moldova ii facea bine. Parea ca  acel sentiment de neliniste disparuse.

Ziua se scurgea incet, din cand in cand mai discuta cate ceva cu Ghena, din cand in cand mai prindea cate un peste (cate o babusca mai mare, cate un clean, cate un morunas, dar nici o mreana mare nu mai pofti la pelete).

La un moment dat, din cauza neatentiei din timpul lanseului, pescarul reusi performanta nedorita de a arunca tocmai pana aproape de malul opus, carligul agatandu-se de crengile unui copac aplecat peste apa. Trebuia sa taie firul, nedorind sa riste o deterioare a lansetei.

– Nenea!!! Nu taia firul! Ma catar eu imediat si-ti desfac carligul.

– Stai Ghena ca e periculos! striga pescarul, dar copilul deja se avantase pe trunchiul inclinat al copacului. Un pas il mai despartea pe acesta de coroana stufoasa cand se produse inevitabilul. Copilul aluneca si cazu in mijlocul valtorii de sub el.

Apa repede il lua la vale. Nu avu nici macar timp sa strige dupa ajutor. Trupul micut al baietelului era purtat ca o coaja de nuca de apele repezi.

Pescarul arunca lanseta din mana isi desfacu mecanic costumul impermeabil din neopren in care era imbracat, si se arunca in valuri. Era un bun inotator, dar apa era foarte puternica si adanca in acele locuri. Dupa zbateri supraomenesti reusi sa ajunga aproape de copilul care statea agatat de niste cioate iesite din mal. Il cuprinse de mijloc si dupa mai multe incercari nereusite izbuti in cele din urma sa se salte pe malul inalt. Puse copilul cu grija pe pamant si incepu sa-i acorde primul ajutor. Acesta isi reveni treptat in simtiri. Cand in sfarsit intelese ce se intampla cu el, bietul copil lua intre manutile sale mici, mana dreapta a pescarului, o duse la buze si spuse cu lacrmi in ochi: “-Multumesc nenea! Multumesc mult!”

Pescarul se simti stanjenit si ochii i se umplura si lui de lacrimi, dar nu era momentul sa se lase prada sentimentelor. Scuturand din cap ca pentru a scapa parca de un vis urat, acesta il ridica usor pe Ghenadie in picioare si-l intreba:

– Ce zici te poti tine pe picioare? Poti merge acasa?

Copilul dadu din cap in semn de aprobare.

– Trebuie sa plec, e periculos sa ma aflu aici. Il stranse cu putere in brate pe copil si apoi se arunca in apa straigand : “ – Ramai cu bine Ghena, si ai grija de tine! La revedere!”

Apa il purta mai la vale, la un moment dat se lovi destul de puternic cu capul de o stanca aflata sub ape, dar pana la urma reusi cu greu sa treaca apa inapoi. Era sleit de puteri. O ameteala ciudata il cuprinse. Mergea de-alungul malului clatinandu-se. Contururile obiectelor din fata sa se miscau intr-un joc ciudat. Zari ca prin vis niste siluete fantomatice apropiindu-se in fuga si strigand ceva. Nu intelegea ce anume. Parea ca i se adreseaza lui, dar nu le pricepea sensul. Mergea in continuare clatitandu-se in lungul malului spre o tinta nestiuta. Deodata dintre toate acele sunete neintelese auzi limpede glasul lui Ghenadie straigand : “- Nuuuuuu! Nu trageti!” O lucire de foc lumina scurt spatiul din fata sa, o bubuitura surda rasuna si deodata simti o lovitura in picior. O durere crunta puse stapanire pe el in timp ce se prabusea la pamant. Cerul se invartea intr-un joc haotic parand ca-l cheama spre el. O alta lovitura de foc il lovi in piept. Ceva cald incepu sa i se prelungea de-alulgul corpului.Cazu cu o bufnitura surda pe malul pietros. O caldura ciudata puse stapanire pe el. Auzi o voce intreband :” – Ce se intampla aici? De ce ati tras? “, apoi o alta voce raspunse “ – Un fugar moldovean a trecut Prutul inot si nu s-a oprit la somatiile noastre, am tras la picioare dar a cazut de la primul foc, iar al doilea l-a nimerit din greseala in piept” … Mai avu puterea sa zambeasca, un ultim zambet. Zambea cu gandul ca si el facuse armata la graniceri si iata ca tocmai cei de-o arma cu el erau aceia care-i luau viata. Acum intelesese sensul sentimentului ciudat care pusese stapanire pe el inca din nopatea trecuta. Acum se contopea si el cu imensitatea noptii, a noptii celei vesnice. Nu mai auzi nimic. Nu mai simti nimic. Totul deveni tacere.

Pe malul pietros al Prutului stateau trei politisti de fontiera, doi simpli agenti si un agent principal, cu capetele descoperite privind tacuti si neputinciosi la corpul fara de suflare al bravului pescar cazut printe bolovani.

Nici pasarile nu mai cantau, nici vantul nu mai adia. Doar dintre crengile arinilor de pe malul moldovenesc se auzea plansul necontenit si plin de jale ale unui mic baietel, care nu implinise inca opt ani.

The post Ne quid nimis appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.