Sontea, mai jos de canalul care face jonctiunea cu Gura Olgutei, inseamna mai mult decat vechi povesti cu vintire pline de peste, cu stiuci capitale si somni cat barca de 24 de crivace. Pe malul stang, acolo unde grindul se inalta suficient pentru a nu fi inghitit de apele de primavara, turcii aduceau de la Stambul prizonieri indezirabili si tot felul de renegati pentru a construi ceea ce astazi noi am numi un lagar. Au inaltat chiar si un minaret pitic, din chirpici, nu mai inalt decat salciile, de unde numele lui Alah  razbea pana departe, spre Fortuna. Am aflat toate astea intr-o dimineata in care razele soarelui abia rasarit erau ingreunate de ceata deasa ce se misca lent, umezind totul in calea ei cu o dara alba, ca si cum peste grind, peste mine, ar fi trecut un melc urias. Cortul, lansetele, barca, stuful, malul erau acoperite de miliarde de stropi fini, ciorchini de roua ce straluceau diafan, zamislind din abur si lumina o lume difuza, fara margini, unde  simteam cu fiecare respiratie ca devenisem totuna cu pestii care colcaiau cu zgomot in oglinda canalului. Plamanii imi erau plini de aceasta umezeala cu gust de balta si aroma de salcie iar vocea lui Mos Pituh – care ma intreba daca nu am cumva niste spirt “din ‘cela, mediținal” – rasuna providential pe grindul din “S”-ul Sontei. Tocmai imi atrasesera atentia siluetele unor ibisi macinati de abur, care zburau lasand imponderabile anafore alburii in urma lor, pe neantul cerului, urme inghitite rapid de ceata ce se inchidea apoi asemenea unei cortine. Nici un zgomot, nici un falfait de aripi, ca si cum atomii vazduhului refuzau sa le atinga zborul si probabil ca daca n-ar fi fost vocea mosului, mi-ar fi explodat timpanele de atata liniste. S-a asezat langa mine cu o cana metalica in mana privind flacarile ce incercau sa dea in clocot cafeaua. Mos Pituh nu arata in dimineata aceea chiar bine, era obosit si fornaia ca un porc mistret.

– Ma dor muschii, am capatat o raceala care nu-mi da tihna de cateva zile. Ai niste spirt, sa-mi fac o frectie? ma intreba usor ezitant Mos Pituh.

M-am ridicat si am adus din cort spirtul medicinal, am turnat lichidul albastru in cana iar el a inceput sa bea.

• Pai n-ai zis ca vrei sa-ti faci frectie? il intreb eu contrariat.

• Asta fac, numai ca io omor microbii din interior, nu mai pierd vremea sa ajunga frectia la ei!

Nu stiu daca alcoolul a omorat microbii, dar ochii mosului au capatat destul de repede o alta stralucire, chiar si ceata incepuse parca sa nu mai apese atat de tare grindul. Dupa o pauza cu fornaieli si injuraturi lipovenesti, mosul isi continua povestea cu prizonierii turci, o poveste veche cat satul Mila 23, purtata din generatie in generatie, spusa la ceasul crivatului de bunici nepotilor molesiti de somn, iarna, la caldura sobei in care trosneste stuful uscat. Era o vreme in care locuitorii Deltei, sositi aici de doar cateva generatii, au avut de impartit balta cu corabiile turcesti si grindurile cu ienicerii. A fost intr-un astfel de an, pierdut in pacla istoriei, o iarna crunta in care Dunarea a inghetat, facand un pod de gheata gros de aproape un metru, de la Guri si pana undeva in amonte de Tulcea. Si lipoveni si turci au fost prinsi de aceasta iarna ca intr-un cleste pana cand primavara a inceput sa topeasca gheturile Dunarii si sloiuri imense au inceput sa pluteasca in jos pe fluviu, purtate de curenti, adunandu-se unele peste celelalte, cladind un baraj ciclopic ce a zagazuit apele. Dunarea a inundat tot ce a gasit in calea ei si intr-un tarziu acest zagaz din gheturi a cedat. Ruperea sa a dat nastere unui zgomot ca de tunet care s-a auzit la zeci de kilometri, tunet auzit si de lipovenii din Delta care au inteles foarte bine semnul. S-au urcat cu totii in lotci si au asteptat ceea ce avea sa fie un adevarat zid de apa, un tsunami ce a maturat Delta precum potopul bibilic. Turcii, veniti din stepele Asiei, nu au inteles tunetul, si navala apelor a inghitit grindul, a inecat deopotriva ieniceri si prizonieri, a daramat moscheea. Cand apele s-au retras, lipovenii si-au regasit malurile si au coborat din barci pentru a ridica din nou satul din mâlul urgiei. Putinii turci care au supravietuit diluviului nu au mai venit pe Sontea si grindul lor a intrat din nou in stapanirea jivinelor baltii… Mos Pituh si-a terminat povestirea, a terminat spirtul si s-a dus la canalul din spatele grindului pentru a-si scutura vintirul – promisese un somn capitanului de BM care trebuia sa treaca in acea zi pe Sontea, spre Stipoc. Ceata se ridicase deja si balta isi recapatase sunetele stiute. Era vara, un august proaspat cu miros de lintita si zumzet indepartat de tantari, ascunsi in cotloanele stufului. Iar cerul era atat de albastru, albastru cum nu va mai fi niciodata.

The post Noe a fost lipovean appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.

Nu cred ca este pescar ce obisnuieste sa mearga in Delta Dunarii care sa nu fii pescuit in zona Fortuna – Sontea – Olguta. Probabil cea mai pitoreasca zona din inima Deltei, este astazi un bulevard pe care se plimba cu aroganta zeci de barci zilnic, multe dintre ele cu motoare ce depasesc suta de cai putere si care vin din zona Constantei sau a Snagovului. Profilul unui astfel de detinator de barca este evident: baietash de Dorobanti, care vrea sa arate lumii ce tare e. Pentru un astfel de individ a conduce barca printre  pelicani este ca si cum te-ai rupe in figuri la Romana intr-un Ferrari. Aceasta debandada – pe care autoritatile de la Tulcea o considera turism – a facut ca zona respectiva, odata un adevarat sanctuar natural, sa nu mai fie astazi decat o apa cu valente biologice egale cu ale apei din Parcul Cismigiu. Au fost insa vremuri, nu foarte indepartate, in care pe Sontea treceau cel mult trei barci, si acelea la rame. Pasarile, pestii si nuferii aratau ca la inceputul lumii. Iar asta se intampla acum 30 de ani, nu acum 1000 de ani.

Rezident temporar pe timp de vara al Sontei, cam trei saptamani in care deveneam un Robinson Crusoe pescar, naufragiat pe grindurile de aici, l-am cunoscut pe Mos Pituh, cel care a dat numele Cotului Sontei. Aici mosul, satean din Mila 23, gasise – din primavara pana toamna tarziu – un grind primitor pe care evada primavara din prispa unei gospodarii si a unei neveste care incepusera sa-l cam plictiseasca. Avea pe grind o intreaga agricultura bio – rosii, ardei gras, porumb si cartofi, isi construise chiar si o mica baraca ce avea etaj, facuta din araci mladiosi de salcie: la parter era bucataria, sus dormitorul. Sambata venea la el cu caiacul unul dintre baieti, pe care baba il trimitea cu o oala mare in care crescuse o paine ca in povesti, facuta la foc de stuf. In rest Mos Pituh se bucura de autonomie absoluta, avea doua vintire pe care le scutura de peste in fiecare dimineata, ca sa nu mai zic de mistretii pe care ii mai prindea la capcanele puse pe grindul sau.

M-am imprietenit cu Mos Pituh si i-am ascultat in noptile pline de stele povestile din tinerete, cand fusese marinar in Marina Regala si vazuse toata lumea. Apoi mai erau povestile cu pesti uriasi, cu strigoi rataciti in balta, cu pirati, asa cum le auzise si mosul de la strabunii lui. Pescuiam asadar in Cotul Sontei intr-o lume in care aproape ca nu mai reuseam sa fac distinctia intre realitate si legenda, intre stiuca scapata langa barca si fantoma moscheei ridicate de turci cu prizonierii, mai jos pe Sontea, acum sute de ani. Astazi toate acestea si-au pierdut “corola de minuni”, locul este lipsit deopotriva de peste si de legende. Iata de ce ma simt dator sa duc povestea mai departe, pentru a nu lasa sa se stinga spiritul baltii infratite cu omul, acel spirit izvorat din lumina rasaritului de soare din coroana incalcita a salciilor batrane, aidoma albului nuferilor din bezna adancurilor tulburi. Asa l-am cunoscut eu pe Mos Pituh, in Delta acelor ani.

The post Delta, Moș Pituh și eu (I) appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.