„Poftele spiritelor înalte se cheamă aspirații.”
Valeriu Butulescu

Nevoia de a pescui clocotește în mine cu aprige țăndări de glorii și vis, cu reavăne chemări de speranțe, cu muguri de dangăt de clopot ce cu infinite ecouri trufaș vor anunța întregului cosmos sărbătoarea din sufleu-mi împlinit.

Nevoia de a pescui înflorește în mine din miceliul destinului asumat, crescând prin filtrele luminilor pline de soarele visului subjugat de curbarea lansetei propusă de-al undelor prinț, udat de dulcile ploi ale celor mai tainice împliniri, cu frunzele-n culorile jilavilor solzi ce spre mine se reped dinspre scânteietorul tărâm al făgăduinței, iremediabil sfredelindu-mi judecata și cioplind-și cu dalta emoțiilor, în mine născute, mărețe chilii în inima-mi cea care de bună voie-i de multă vreme căzută rob fericirii alese.

Nevoia de a pescui, în mine prezentă, mă ajută să înțeleg, din ce în ce mai clar, șoptindu-mi mereu, la tainice ceasuri de dril, care sunt subiectivele sensuri ale unditului ce converg spre propria-mi mulțumire, permițându-mi, așadar, a da un sens nobil egoismului pur, oferindu-mi posibilitatea de a ridica pe piedestalul lucios al revărsatei adrenaline cele mai narcisiste dorințe de undițar, făcându-mă să mă înalț pe aripile izbânzilor, trecând dincolo de tărâmul oricărei îndoieli, tocmai până acolo unde sunt doar eu pe mine și peste toate stăpân, deasupra tuturora, în propriu-mi univers de mine visat, de mine creat și  păzit, univers care doar pentru mine există, fiind în același timp doar de mine cu adevărat înțeles.

Trecând dincolo de metafore, trecând dincolo de poezia inerentă sufletului oricărui pribeag pescar și cu adevărat iubitor de natură, cred că în fiecare dintre declarații vasali ai lui Ebisu se ivește, uneori, precum un lunecos și misterios șarpe, întrebarea aceasta: „Oare ce reprezintă cu adevărat pentru mine nevoia de a pescui, de unde a apărut ea, ce o întreține mereu vie, ce o face să devină parcă tot mai puternică odată cu trecerea anilor?”

Pentru aflarea unui răspuns cât mai corect trebuie să căutăm adânc în cotloanele cele mai sensibile ale sufletelor noastre, trebuie să rupem convenționalele bariere impuse de legile sociale și morale, trebuind, mai presus de toate, a ne privi sufletul în oglinda purului adevăr, chiar dacă acest lucru este, poate, de cele mai multe ori, crâncen de dureros.

Trebuie să ne recunoaștem slăbiciunile și  metehnele sau, din contră, evoluția și evadarea din mlaștina cea grea în care ne îneacă ADN-ul nostru de vânători și culegători străvechi.

Așa după cum spunea Valeriu Butulescu, să ne înălțăm spiritele pentru a ne putea preface poftele în aspirații.

Nevoia de a pescui o avem cu toții cei care ne plimbăm și ne jucăm lansetele, momelile și nălucile pe malurile și lucirile diverselor ape, dar izvorul său diferă la fiecare dintre noi.

Zilele, nu chiar trecute, (să tot fie vreo câteva săptămâni de atunci) am avut parte de una dintre cele mai grozave experiențe halieutice din toată viața mea de pescar de până acum. Pe un vânt, destul de neprieten, am nimerit în plin desfrâu bibănesc. Și nu vorbesc aici de bibănei, ci vorbesc de bibani cu adevărat bibani, de peste treizeci de ținte, unii dintre ei tânjind concret chiar înspre patruzeci. Și au fost mulți, și au fost răi, și au săpat, și mai adânc, în mine nevoia de a pescui.

Apoi, în alte zile, am dat de alți pești, mai pașnici, dar tot mulți, mari și înfometați. Alte emoții, altă adrenalină revărsată, alte adânci cioplituri în altarul bisericii pescarului din mine.

Dar am avut, desigur, și destul de multe zile în care m-am afundat în nepricepere, în care am înotat în gol în marea disperării, în care nu am făcut cunoștință nici măcar cu fantoma rătăcită a vreunui reprezentant al neamului Pesca.

Poate că sună ciudat, dar și acele zile nu au făcut decât să crească în mine nevoia de a pescui. Nevoia de a analiza faptele, nevoia de a analiza situațiile, nevoia de a elimina greșelile și de a îndrepta lucrurile, iar, mai presus de toate, nevoia de a-mi demonstra mie însumi că m-am autocorectat și că am reușit să depășesc dificultățile întâlnite.

Izbânzi, înfrângeri, cu toate fac parte din joc, cu toate fac parte din viața noastră de pescari, cu toate ne modelează constant, ajutându-ne să evoluăm și să devenim ceea ce dorim noi a ajunge.

Ieșim mereu la pescuit, visăm mereu la împliniri, tânjim mereu la glorie (gloria pescărească, probabil cel mai ascuns și mai dulce vis al unui pescar).

Aceasta este soarta pe care ne-am ales-o.

Aceasta este menirea noastră de pescari.

Mereu încercăm să ne autodepășim, să ne înmulțim cunoștințele, să ne îmbunătățim tehnicile, să devenim din ce în ce mai buni, din ce în ce mai pricepuți.

Tehnicile le aplicăm, momentele le trăim, amintirile le povestim.

Important este să avem ce povesti.

Important este să trăim așa cum ne place nouă și să facem cât mai des ceea ce ne place cel mai mult să facem, căci restul nu-i decât nimicnicie.

„Nevoia de a pescui nețărmurit mă împinge

Să las totul în urmă, la val să mă-nchin,

Să las peștii să-mi curgă prin sânge,

Căci ei sunt visarea, iar pescuitu-i destin.”

Fir întins tuturor!

The post NEVOIA DE A PESCUI appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.