(A written movie)

***

 „Amintirea e creaţie continuă.”

Oscar Wilde

= A ZECEA PARTE =

          Voi supune doritei (din partea mea) atenţii (a dumneavoastră) câteva scurte, dar nu chiar foarte scurte, episoade din filmul de foarte lung metraj în care am avut deosebita plăcere de a interpreta rolul personajului principal, film turnat pe diferite maluri, cursuri şi întinderi de ape, de-a lungul vieţii mele de rătăcitor pribeag (cu lanseta în mână şi cu visarea în suflet) prin sanctuarul naturii (mai mult sau mai puţin sălbatice) de unul singur, sau alături de tovarăşi dragi de-ai mei, actori minunaţi, total microbizaţi (de pescuit) şi aceştia fiind.

Episodul 1. = „GREA E BOALA DE PESCAR”

                 Plouase mult de tot în primăvara aceea (vreme de prohibiţie piscicolă pe apele naturale fiind). Pământul întreg mustea de prea plinul de apă, iar singurele care erau secate în acele vremuri erau doar sufletele noastre care tânjeau de dorul pescuitului.

             Într-una dintre acele zile în care tot priveam cu mare încordare spre cerul străbunii noastre patrii, am identificat, la un moment dat, prin marea aceea compactă de nouri negri, mari şi grei, o insulă ceva mai mărişoară de vreme bună şi, imediat, am şi tras o fugă la o baltă din vecinul judeţ botoșănean.

             Cu cizmele de cauciuc în picioare şi cu lansetele de carbon în mâini (eu şi N.B.), în ziua aceea am avut parte de multe interacţiuni cu caraşii lacului, caraşi foarte afectuoşi şi total sociabili.

             Până aici nimic ieşit din comun, nimic demn de rememorare. Poate doar faptul că, la un moment dat, mi-am agăţat cârligul în verdea frunză a unui stuf şi când meșteream a-l desface, din totale neatenţii, m-am tăiat la un deget în marginea ca de lance bine ascuţită a respectivei frunze. A… şi faptul că în acea zi am avut ca şi spectatori mai multe rumegătoare şi cornute bovine care îşi căutau tainul zilnic de verdețuri pe malurile respectivului lac.

             Eu unul nu aveam pe atunci de unde să ştiu faptul că acele două elemente amintite anterior (ascuţita frunză de stuf şi doamnele „MU”) lucrau împreună, conspirau chiar, constituite fiind, se pare, într-o secretă grupare care detesta până şi cea mai mică umbră de pescar ivită pe limanurile bălţii aceleia, urzind şi punând la cale un diabolic plan de eradicare a acestora (a umbrelor, cu ale lor pescari cu tot).

             Încă de a doua zi au început să mă traverseze, fără nici o sfială, valuri întregi de năduşeli şi frisoane, făcându-mă a crede că probabil mă luase ostatic vreo răceală belicoasă sau vreo neprietenă gripă.

             Abia atunci când, după vreo cinci zile, mi-au înţepenit încheieturile membrelor (superioare plus inferioare), făcându-mă a nu mai putea nici măcar a coborî din pat, am înţeles că este vorba de altceva (nu de răceală, sau de sora sa mai mare şi mai rea), astfel încât, alarmat, m-am prezentat, susţinut de după umeri de al meu părinte, la spitalul municipal din târgul Rădăuţilor. Să nu vă mai zic şi cât de tare începuseră să mă doară respectivele încheieturi!

             M-au băgat direct la terapie intensivă, acolo unde am stat destul de mult timp, luând pastile, luând perfuzii şi injecţii şi, deseori, visând popoare întregi de morţi care mă tot strigau pe nume şi mă îndemnau a merge cu dânşii, având, aşadar, coşmaruri şi deliruri din plin. Tacâm complet, ce mai încolo şi încoace!

             Era de ceva vreme deschis pescuitul pe apele naturale atunci când am revenit printre cei vii sută la sută, părăsind în cele din urmă patul acela de spital unde riscam a prinde rădăcini.

                 În ziua despre care v-am povestit la începutul acestui episod, atunci când m-am tăiat la deget, m-am infectat cu o boală foarte periculoasă, boală transmisă în zonele umede de către diverse mamifere. (“De obicei, boala apare ca urmare a contactului cu apa în care a ajuns urina animalelor bolnave de leptospiroză sau purtătoare de bacterii din genul Leptospira. Boala este specifică pescarilor sau celor care intră în mod constant cu apa prin intermediul serviciului.” – acestea sunt câteva cuvinte pe care le-am găsit despre LEPTOSPIROZĂ cercetând diverse broşuri informative medicale).

             Mare atenţie, aşadar, dragii mei, atunci când mergeţi pe malurile de apă, căci eu unul cunosc acum (chiar şi în sensul cel mai propriu al expresiei) cât de grea este „boala pescarilor”!

Episodul 2. = „EXODUS LUCIUS”

             Din atât de înţeleptul DEX aflăm că unul dintre sensurile cuvântului EXOD este şi acesta: „Parte finală a unei tragedii grecești, cuprinzând deznodământul și ieșirea din scenă în cortegiu a actorilor.”

             No-i fi eu grec, dar pescar fiind am trăit destule tragedii pe maluri de apă, tragedii traduse în limbajul pescăresc prin destul de multe driluri falimentare, prin destul de multe valuri de adrenalină izvorâte în van, aşadar, prin pierderi destul de multe de peşti din undiţele mele.

             Ţinând cont şi de zicala care spune că de scăpat le scapă pescarilor doar peştii cei mai mari (uneori fix chiar aşa fiind) se poate limpede deduce faptul că amărăciunea trăită după astfel de deziluzii halieutice este cu atât mai mare.

             Era o zi de vară târzie atunci, o zi nobilă şi foarte curajoasă, cu sânge albastru şi rece (albastru, de la culoarea minunată a apei perfect limpezi, şi rece datorită puţinelor grade matinale cu care ne-a întâmpinat lacul în ziua aceea) când noi ne încercam, din adăpostul confortabil al bărcii, cunoştinţele la tot felul de consumatori de carne din lumea de sub val, carnivori vorace purtând cu precădere numele de bibani sau de ştiuci. În fapt, pentru a relata cât mai exact şi adevărat cum au stat atunci lucrurile, aşa după cum o fac cam toţi pescarii, în general, atunci când povestesc despre pescuielile lor (nu!?), reuşeam a da doar de diminutivele peştilor mai sus invocaţi, adică prindeam doar bibănei şi ştiuculiţe. Buni şi aceia!; se va răspunde, probabil, în cor. Buni, nu zic eu ba, după cum nici atunci nu am zis, dar… totuşi, parcă… măcar câteodată (dacă nu chiar de fiecare dată) atunci când mergi la pescuit ai vrea să dai şi de sala de forţă a răpitorilor şi să îl provoci la un duel direct chiar pe antrenorul lor, dacă se poate. 

             Din bibănel în ştiuculiţă, şi din ştiuculiţă în bibănel, timpul a trecut, soarele s-a copt, ridicându-se tot mai sus pe colina cerului, iar noi am scărpinat cu jigurile şi gumele noastre o bună porţiune a fundului marii întinderi de apă pe care navigam, pescuiam, speram.

             Aveam la mine o gumă nu cu mult timp în urmă achiziţionată şi m-am gândit eu că ar cam fi cazul a-i proba capacităţile, proprietăţile şi priceperile, ținând cont şi de faptul că la ce „statură” avea, dacă totuşi reuşea a interacţiona cu vreun carnivor lacustru, acela cu siguranţă urma să fie doar biban cu „B” sau o ştiucă în toată calitatea sa de ştiucă şi perfect capabilă a oferi un dril perfect.

             Am lansat încrezător cu noua gumă şi nu mult mi-a trebuit pentru a prinde o dinţoasă de o dimensiune care se încadra perfect în tiparul visurilor mele.

             Eram bucuros, eram încrezător, mă simţeam cu adevărat pescar, pentru prima dată în acea zi.

             Din păcate, acela a fost şi singurul moment de desfătare a sufletului din toată pescuiala care a urmat.

             Trebuie, cu mâna pe lansetă, să recunosc că respectiva gumă a avut exact puterile de seducţie sperate de mine, şi exact pentru ştiucile dorite de mine, dar… din păcate, alţi vrăjmaşi factori au început a se interpune, mereu şi mereu, între mine şi (ne)realizările mele finale.

             Au urmat, după mândreţea aceea de ştiucă, mai multe ştiuci de categorie grea care s-au cuplat cu a mea gumă, dar relaţiile lor intime au durat doar perioade foarte scurte de timp, sau care numai au pupat-o, eu nereuşind a le pune căpăstru.

             Am avut totuşi un licăr de triumf atunci când, la un moment dat, ca o minimă alinare, am urcat în barcă un biban din aceia adevăraţi, un biban mare şi greu, un biban care s-a dovedit a fi un înfocat şi foarte năbădăios luptător solzos.

             După aceea, o mare acalmie a pus stăpânire peste toată firea (în privinţa trăsăturilor) iar starea mea de veghe şi de atenţie a început a se ştirbi pe ici pe acolo, adică prin locurile esenţiale, după cum se spune, astfel încât, exact atunci când executam un laseu mai lung şi amicul din barcă m-a întrebat cât este ora, eu am scos cu mâna stângă telefonul din buzunarul vestei comunicându-i cât anume indica orologiul, atent fiind doar la ecranul acestuia. Între timp, guma căzuse în apă, dar încă nu atinsese fundul acesteia. Exact în acele momente s-a produs şi atacul. Am simţit cum cineva efectiv încearcă să îmi fure lanseta, lansetă pe care, de altfel, a fost cât pe ce ca să o scap din mână. Am sărit ca electrizat, am înţepat cum am putut eu mai bine şi, apoi, am pornit lupta. Mare şi grea împotrivire am simţit ca răspuns dintre ape. După minute bune de gemete de lansetă am reuşit a aduce peştele la barcă. Era, fără doar şi poate, cea mai mare ştiucă cu care mă răfuisem eu în toată viaţa mea până atuncea. O vedeam clar cum vine prin cristalinul apei. Era lungă şi părea a fi şi îndeajuns de robustă pentru a deveni trofeul meu numărul unu. Amicul pregătise minciogul, fiind gata a o înhață în plasa acestuia. Când a realizat că ceva nu este tocmai în regulă, ştiuca a refuzat în modul cel mai categoric a face cunoştinţă cu noi şi a evadat în larg. I-am dat imediat fir şi am lăsat-o să-şi facă toate meandrele pentru ca, mai apoi, punând din nou presiune, să o readuc la punctul de contact a minciogului cu apa. Nici de această dată nu a fost să fie. Iar a făcut ce a făcut şi scăpat spre larg. Am mai purtat-o o vreme în băţ, şi chiar am şi reuşit parţial să o apropii de barcă, dar, până la urmă, dihania a scuipat din uriaşul său bot, cu o totală nonşalanţă, şi guma, şi jigul, dar şi toate speranţele mele de pescar.

             Aşadar, deoarece au fugit cu o atât de mare ardoare ştiucile cele mari de persoana mea în ziua aceea, cred cu adevărat că ele au fost atunci pentru mine ceva de genul: „Exodus Lucius” şi nu „Esox Lucius”, aşa după cum ne învaţă toate manualele şi tratatele zoologice, fie ele  antice sau contemporane.

             Dar… trebuie să nu ne oprim, nu? Trebuie să pescuim în continuare! Trebuie să visăm şi să sperăm, mereu şi mereu, căci doar de aceea ieşim pe baltă… Au ba?

Episodul 3. = „ROBII PRUTULUI”

         Nu cred că aş putea să spun cu exactitate de ce anume, dar atunci când merg la pescuit pe malul Prutului, indiferent pe ce zonă, mă încearcă nişte sentimente total deosebite faţă de atunci când pescuiesc prin alte locuri. Mă simt parcă mai liber, mai vesel, mai încărcat de pozitivism.

         O fi de la măreţia bătrânului râu, o fi de la peisaje, o fi de la faptul că ştiu că mă aflu la limita uscată a ţării, or fi toate acestea la un loc… nu ştiu, sincer, dar important este că aşa se întâmplă absolut de fiecare dată atunci când ajung acolo.

         Şi nu sunt singurul care trăieşte şi simte aşa atunci când merge la Prut. Nu. Mai este şi domnul N.J.. Şi dumnealui are sufletul căzut în robia minunatului râu graniţă.

         Plăcute sunt pescuielile pe care le facem împreună prin acele locuri, dar, parcă, şi mai plăcute sunt serile pe care le petrecem în jurul focului, povestind şi glumind, uitând de trecerea timpul, trezindu-ne că e vremea culcării abia la ore ce aparţin de drept nopţilor târzii.

         Domnul N. este singurul până acum din grupul nostru de prieteni lansetari care a reuşit a deţine în palmares o ştiucă de peste un metru lungime, şi de peste unsprezece kilograme greutate, ştiucă pescuită pe acumularea Rogojeştiului în urmă cu câţiva ani şi, de aceea, mi s-ar părea oarecum logic ca pentru dânsul râul Siret să fie apa cea mai apropiată inimii sale, dar nu este aşa. Tot Prutul este pe locul unu în topul preferinţelor sale pescăreşti, chiar dacă nu a avut încă vreo captură record acolo, dar este foarte mulţumit şi cu plăticile, crăpcenii şi şalăii pe care îi caută şi chiar îi şi prinde din frumoasele ape frontaliere.

         În fiecare an ne propunem a merge măcar de câteva ori la Prut, dar realităţile cotidiene nu sunt întotdeauna de acord cu noi. Uneori reuşim a ne îndeplini dorinţele, alteori însă ne mulţumim doar a ne face alte planuri în locul celor pe care nu am reuşit, din varii motive, a le duce la bun sfârşit.

         Chiar dacă este departe de casele noastre, Prutul ne atrage ca un magnet, sezon după sezon, pe malurile sale. El este darnic cu noi, ne pune la dispoziţie apa sa, malurile sale, natura sa, peştii săi. Restul depinde doare de noi. De dibăcia noastră, de puterea noastră de observaţie şi de contemplare.

Mulţi oameni doar văd Prutul, dar puţini îl admiră, mulţi oameni doar pescuiesc în el, dar puţini caută a rezona cu acesta, mulţi oameni doar îl vizitează, dar puţini îl înţeleg.

Îmi place mie a crede că atât eu, cât şi domnul N., facem parte din cea de-a doua categorie, cea a admiratorilor şi a iubitorilor necondiţionaţi ai măreţului Prut.

Să sperăm că Domnul Dumnezeu, prin Atotputernicia Sa, ne va mai pune la dispoziţie, pentru a ne putea recita sonetele noastre de slăvire a minunatelor ape născute în Carpaţii Păduroşi, încă mulţi ani de acuma înainte, atât mie, cât şi domnului N, dar şi tuturor celorlalți prieteni cu care împărţim locurile în jurul focului, locurile din cort, locurile de pe maluri, cu care împărţim apele şi peştii Prutului ori de câte ori ieşim împreună la pescuit pe acolo!

„Din vreme de trecut, dar şi de viitor,

Din cuibul aurit al amintirilor măiastre,

Dar şi din dulci visări, care mă dor,

În nopţile senine aud un strigăt printre astre.

Mă cheamă iarăşi Prutul, cu curgerea-i eternă,

Să merg la el, de-a pururi să-l slăvesc,

Şi să-mi ofere sălbaticul său mal drept pernă,

Ca să visez, să dorm, să mor, şi iarăşi să trăiesc.”

Episodul 4. = „MULINETA ŞI FIRUL”

             Iată-ne ajunşi, dragi cititori, la finalul actualei călătorii printre amintirile mele de undiţar, iată-ne ajunşi, aşadar, la ultimul episod al prezentei serii.

             Vă sunt recunoscător că aţi avut răbdarea şi dorinţa de a vă alătura mie pe toată durata acestui „film scris” (aşa după cum l-am denumit eu) film care a evocat o parte dintre întâmplările cele mai dragi sufletului şi inimii mele de pescar, întâmplări petrecute pe parcursul celor aproximativ patru decenii de când vizitez cu mare regularitate platourile de filmare ale studiourilor halieutice riverane, întâmplări, multe dintre ele, petrecute alături de buni şi minunaţi prieteni pescari!

Ce îmi va rezerva viitorul, nu pot spune, nu pot prezice (mult fiind şi până la ziua de mâine, nu?), aşa că acum, după cum v-am anunţat încă din primul episod, va urma o altă înşiruire de întrebări fără un răspuns direct, fără un răspuns concret, fără un … răspuns.

Care va fi, oare, ultima mea pescuială?

Când, unde şi cum exact aceasta se va produce (întâmpla, petrece)?

Cât va dura?

Când şi cum aceasta se va încheia?

Dar dacă tot nu vă pot oferi răspunsuri, pot în schimb, acum la final, a vă da dumneavoastră, tuturor, pescari sau nu, un singur sfat:

„Atenţie mare la mulineta pe care este înfăşurat  firul vieţii voastre! Aveţi grijă ca să nu se blocheze sau să se încâlcească, cumva, firul, căci se poate rupe, şi fiţi mereu atenţi ca să nu rămâneţi cu tamburul mulinetei gol niciodată! (niciodată… hai că am glumit! Dar măcar să aveţi grijă ca inevitabilul să se întâmple cât mai târziu cu putinţă!).”

Fir întins şi viaţă frumoasă!

Mulțumesc!

The post PESCUIND AMINTIRI – A zecea parte appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.

(A written movie)

***

 „Amintirea e creaţie continuă.”

Oscar Wilde

= A NOUA PARTE =

          Voi supune doritei (din partea mea) atenţii (a dumneavoastră) câteva scurte, dar nu chiar foarte scurte, episoade din filmul de foarte lung metraj în care am avut deosebita plăcere de a interpreta rolul personajului principal, film turnat pe diferite maluri, cursuri şi întinderi de ape, de-a lungul vieţii mele de rătăcitor pribeag (cu lanseta în mână şi cu visarea în suflet) prin sanctuarul naturii (mai mult sau mai puţin sălbatice) de unul singur, sau alături de tovarăşi dragi de-ai mei, actori minunaţi, total microbizaţi (de pescuit) şi aceştia fiind.

Episodul 1. = „DOAR PE NATURAL”

Trebuie să recunosc foarte sincer că, în ciuda extraordinar de multelor pescuieli pe care le-am făcut în viaţa mea de până acum, nu am undit pe un număr prea mare de ape naturale ale patriei noastre (cele exterioare spaţiului carpato–danubiano–pontic fiindu-mi în totalitate necunoscute).

Pe scurt, o să încerc să îmi amintesc cronologia cât mai exactă în care au apărut în calea mea (de cercetător lacustru) pâraiele, râurile, lacurile şi celelalte ape (non private, încă) ale ţării noastre, ape în care mi-am înmuiat eu coada momelii până în ziua de astăzi.

Primele rostogoliri de unde peste pietrele vadurilor le-am văzut (doar bunul Dumnezeu mai ştie când exact anume!) pe râul Suceava, la câţiva paşi de casa mea, dar mulţi paşi am mai făcut eu însă pe malurile sale de atunci şi, probabil, că voi mai face încă.

Tot fraged la minte şi trup eram şi atunci când am descoperit, pe rând, bogăţiile pâraielor Brodina şi Brodioara (definitiv ucise-n hidro-tehnologizarea de acum). Am avut marele noroc de a avea rude pădurari prin acele locuri, rude acum adormite întru veşnicie, rude ale căror nume cred că ar fi nimerit a le aminti, ca un ultim omagiu al meu pentru multitudinea clipelor de bucurie pe care le mi le-au prilejuit vizitele pe care le-am făcut la dânşii: unchiul Ştefan şi unchiul Radu. Fie-le ţărâna uşoară!

La cantonul silvic „Tabăra”, din localitatea Brodina, am fost cel mai des. Am petrecut acolo săptămâni întregi din vacanţele mele de elev al claselor primare, apoi al celor gimnaziale, şi puţin chiar şi din cele din viaţa mea de licean, căutând gustoşi bureţi, aromatici fragi şi pescuind frumoşi păstrăvi în pârâul Brodina. Nu la mult timp după ce unchiul Ştefan a ieşit la pensie, la cantonul silvic „Brodioara” (tot din localitatea Brodina) s-a mutat cu serviciul unchiul Radu. Până a ieşit şi dânsul la pensie (atunci când eu deja frecventam doar şcoli înalte) păstrăvii vioi ai Brodioarei mi-au devenit în timpul verilor tovarăşi de nedespărţit.

Când am aterizat pentru prima dată pe mal de Siret, eram un tânăr şi neliniştit licean. Vai… ce vremuri frumoase, dar… vai … vai ce vremuri îndepărtate!

Râul Prut, cu toate minunăţiile, misterele şi frumuseţile sale, l-am descoperit abia într-una dintre vacanţele de vară ale studenţiei. Apoi l-am tot descoperit şi redescoperit, de la intrarea sa în ţară (Oroftiana, Baranca) şi până spre ieşirea sa din judeţul Botoşani (Santa Mare), de multe şi nenumărate ori cu ocazia pescuielilor pe care le-am tot construit şi consolidat pe malurile sale.

Dunărea cea străveche mi-a prezentat primii săi peşti abia în primii ani pe care veacul cel de acum i-a trimis în calea omenirii.

Cu răpitorii lacului Bicaz (bibani, cleni, păstrăvi, şalăi) am făcut cunoştinţă abia în urmă cu vreo şase – şapte ani, iar Delta Dunării am avut ocazia până acum a o vizita (mânat doar de halieutice înclinaţii) o singură dată, în blânda toamnă a anului… (cel din urmă cu vreo… fix doi ani).

Despre guvizii cu care Marea Neagră m-a binecuvântat de-a lungul anilor, nu cred că ar mai trebui să amintesc.

Prin alte ape naturale, din păcate, nu am avut prilejul a pescui până acum, iar despre apele private pe care le-am cercetat nu are nici un rost a vă vorbi aici deoarece nu am nici un interes de a face reclamă (pozitivă sau negativă) vreuneia dintre ele. Despre ele pot spune doar că au fost mult mai multe la număr decât cele naturale. Doar atât, şi nimic altceva.

Ce îmi va rezerva oare viitorul? Nu ştiu, după cum nici dumneavoastră nu aveţi de unde şti. Vom trăi şi voi vedea! Parcă aşa se zice, nu? Important este să trăim! Şi să fim şi sănătoşi (la fel de important)!

Episodul 2. = „ŞTIUCĂREASA”

Un personaj aparte printre pescarii de pe malurile bălţilor acumulării de la Rogojeşti a fost, pentru o vreme, o bătrână al cărei nume nu îl mai reţin, bătrână care pescuia doar după ştiuci, şi doar cu peştişori vii.

Folosea nişte undiţe desprinse parcă din îndepărtata mea copilărie. Pescuia doar cu beţe de alun, fără a avea vreo urmă de mulinetă pe ele şi, totuşi, prindea. E drept că pe vremea aceea densitatea ştiucilor era mult mai mare decât cea din moderna epocă pe care o traversăm acum.

Când avea câte o dihanie la capătul firului, bătrâna se dădea cu spatele înapoi până o scotea pe mal, neavând minciog sau alte terţe ustensile de care să se ajute.

Îmi amintesc de faptul că, odată, un pescar rămas în pană de momeală vie i-a cerut bătrânei ca să îi dea câţiva peştişori din cei pe care ea îi avea special pregătiţi pentru cumetrele ştiuci şi pe care îi ţinea într-o găletuşă. Bătrâna s-a uitat mirată la el şi i-a răspuns: „Ai undiţă în mână, ai apă în faţă, prinde-ţi şi singur dacă eşti în stare!”

O singură dată am discutat cu dânsa. Era cu o nepoată de-a ei, nepoată uitată de părinţii plecaţi prin străinătăţi în grija sa. Mi-a povestit destule atunci despre viaţa şi despre necazurile sale. Ştiucile le prindea doar pentru a avea ce mânca. Mi-a spus că se molipsise de boala pescuitului de la răposatul său soţ. Vorba aceea:

„Moşu’, moşu’, unde-i baba,

Prinde peşti sau stă degeaba?”

De ceva vreme însă, de câţiva ani chiar, nu am mai văzut-o venind la pescuit.

Bolile, anii, sau cine ştie ce alte obstacole au oprit-o pe bătrână a mai ieşi în calea ştiucilor, la fel după cum, şi acest lucru este valabil pentru absolut fiecare dintre noi, ceva (sau chiar cineva), la un moment dat, ne va pune piedica cea mare şi va veni cu o radieră imensă cu care ne va şterge de tot (şi definitiv) din toate peisajele lacustre (şi nu numai) atât de dragi nouă.

Poate tocmai aceea am ales eu a-mi împărtăşi în scris amintirile legate de pescuit, dorind astfel ca măcar prin intermediul acestor pagini să rămân mereu un neobosit pescar, un pescar în căutare de noi şi noi, posibili, cititori.

Episodul 3. = „CU „V.” DE LA RAHAN”

Ne lăsase el trenul de ceva vreme în gara Siretului, iar puterile prindeau a ne lăsa şi ele pe noi de la atâţia kilometri măsuraţi cu piciorul, tocmai de la casa feroviarilor din marginea oraşului şi până la casa peştilor din marginea ţării.

Dacă am asociat în aceeaşi propoziţie substantivul comun „tren” şi substantivul propriu „Siret” cred că este clar (pentru cei care cunosc cât de deşi cresc, de ani şi ani de zile, măcieşii şi boschetele pe calea ferată ce lega odinioară oraşul amintit de lumea dimprejurul său) că iar m-am întors cu amintirile în epoca medievală a vieţii mele de undiţar.

Eram în acea zi, zi rămasă vie printre amintiri, cu domnul V., un mare (mai ales la stat), dar şi renumit pescar, din şi mai renumita localitate bucovineană Putna.

Aveam trecut în planurile noastre foarte imediate a face unele cercetări mai mult decât aprofundate în apele Siretului, nu departe de intrarea sa în ţară, în căutarea peştilor diferiţi pe care îi ştiam a vieţui prin acele meleaguri.

Toate bune şi frumoase, numai că uitaserăm amândoi (chiar) că pe zonă, pe lângă presupuşii peşti, mai locuiau şi nişte veritabili dulăi aparţinând unei, la fel de veritabile, stâne de oi, mioare, berbeci, capre, ţapi, vaci, cai, ciobani, baci şi, desigur, şi dulăi. Mari şi răi. Dulăii. Despre restul pululației „stânicole” nu deţin nici cea mai mică informaţie referitoare la gradul său de adversitate sau de pacifism din acea perioadă.

Entuziasmaţi peste măsură, probabil, de faptul că le pângăream atât de matinal teritoriul, reprezentanţii neamului canin (reprezentanţi prezentaţi lumii largi sub aspectul a patru capete mari, a patru boturi lătrătoare şi pline cu bale, a patru cozi stufoase, a patru trupuri blănoase şi a şaisprezece picioare lungi şi groase) s-au repezit cu un atât de mare entuziasm asupra noastră încât ne-au luat total pe nepregătite, umplându-ne până la refuz inimile de emoţia şi neliniştea întâlnirii cu dânşii, întâlnire care se anunţa a fi una iminentă în acele momente. Ne salutau cu mare frenezie, strigându-ne cu boturile larg deschise urări de „Ham! Ham!”, „Hau! Hau!” şi chiar de „Mrrr! Mrrr!” , în timp ce-şi fluturau cozile (ca pe nişte steaguri de luptă), galopând cu mare viteză şi dragoste (pentru carnea şi sângele nostru, probabil) înspre noi.

Atunci domnul V. a avut o idee.

˗ Treci repede în spatele meu! Să stăm spate în spate şi să ne apărăm, că aşa nu pot să ne atace decât din faţă.

Apoi a scos un cuţit din carâmbul înalt al cizmei, i-a desfăcut lama până atunci strânsă şi, cu el în mâna dreaptă, gata de atac, se asemăna în acele momente tensionate cu un veritabil Rahan al copilăriei mele, gata de a înfrunta cele mai aprige fiare ale junglei.

­˗ Veniţi nefericiţilor! Veniţi ca să vă tai pe toţi! Veniţi! Cuţitului meu îi e sete de sângele vostru! striga în gura mare V., încordat la maximum, cu ochii (ieşindu-i din orbite) aţintiţi asupra celor patru demonici cerberi care se apropiau tot mai mult.

Uitasem de toată oboseala în momentele acelea în care stăteam cu spatele lipit de amicul meu, iar situaţia numai dătătoare de speranţe nu mi se părea.

Acum… nu ştiu ce să vă zic… fie respectivii Canis Familiaris chiar s-or fi speriat de uriaşul şi curajosul meu confrate undiţar (de conformaţie) şi cuţitar (de ocazie), fie nu au făcut altceva decât a da ascultare fluierăturilor ciobanilor ieşiţi afară din stână, atraşi fiind se pare de toată hărmălaia aceea, dar cert este doar faptul că ei s-au oprit la un moment dat, au mai hămăit apoi o vreme total debusolaţi, stând pe loc, iar mai apoi s-au întors tăcuţi spre porţiile lor de zer, porţii care îi aşteptau probabil prin blide, uitând total de noi şi de a noastră existenţă, predându-ne vii, speriaţi (şi în rest nevătămaţi) în grija peştilor după care veniserăm.

The post PESCUIND AMINTIRI – A noua parte appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.

(A written movie)

***

 „Amintirea e creaţie continuă.”

Oscar Wilde

= A OPTA PARTE =

          Voi supune doritei (din partea mea) atenţii (a dumneavoastră) câteva scurte, dar nu chiar foarte scurte, episoade din filmul de foarte lung metraj în care am avut deosebita plăcere de a interpreta rolul personajului principal, film turnat pe diferite maluri, cursuri şi întinderi de ape, de-a lungul vieţii mele de rătăcitor pribeag (cu lanseta în mână şi cu visarea în suflet) prin sanctuarul naturii (mai mult sau mai puţin sălbatice) de unul singur, sau alături de tovarăşi dragi de-ai mei, actori minunaţi, total microbizaţi (de pescuit) şi aceştia fiind.

Episodul 1. = „ ULTIMA NOAPTE DE PLUTĂRIT”

Era o seară de toamnă bătrână, dar era una din acele seri cu autentice reverberații de final de septembrie (cel mult de început de octombrie) şi nicidecum de mijloc de noiembrie, un noiembrie aflat atunci în toată deplinătatea forţelor sale.

Ziua, da. Ziua fusese una specifică lunii la care aderase, dar, odată cu lansarea soarelui în lumea de dincolo, vântul murise subit, făcând astfel ca frigul să devină mai mult decât suportabil, aducând totodată parcă şi un dram de linişte şi tihnă peste suflarea şi scurgerea Prutului.

Luna se căţărase deja (mare, argintată, rotundă) mult deasupra lumii atunci când am vrut a da focul uitării şi a pătrunde mai întâi sub prelata şi foaia cortului pentru a putea pătrunde mai apoi, în cel mai temeinic mod cu putinţă, în tainele somnului.

Mă ridicasem, aşadar, de lângă naşul meu, domnul C., cel cu care stătusem o vreme la taclale, cu gândul vădit ancorat înspre onirice dorinţe şi aspiraţii, atunci când m-am trezit deodată interpelat:

˗ Dar unde fugi aşa, musiu? Au dat năvală turcii-n sat la tine, care şi cumva? Ce-i cu graba asta? Graba strică treaba. Au tu nu ştii aieste înţelepte şi moşnegeşti zicale?

˗ Le ştiu, naşule, le ştiu şi chiar le şi pricep. Uneori… Dar mi-au cam ajuns pleoapele la genunche. E şi mâine o zi.

˗ O fi, nu zic ba… dar noapte ca asta… mai rar!

­­˗ Dacă aş fi pictor… poate aş sta s-o pictez, dar aşa… cum nu ştiu a da din penel…

­˗ Dar ştii a da din undiţă. mă făcu atent naşul. Şi încă destul de bine. Câteodată… şi nu întotdeauna. Da-i mai bine aşa, că altfel cred că prea ţi-ai lua-o în cap…!

M-am uitat în modul cel mai ager la figura nevinovată a naşului meu, încercând a surprinde încotro vrea el a bate cu vorbele acelea. Dar naşul stătea serios, calm şi impasibil, fără a zâmbi (nici măcar pe sub musteaţa lui cea deasă), privind la mine drept şi senin.

­˗ Bun… şi ce propunere ai? l-am întrebat eu atunci în cel mai direct mod cu putinţă

˗  Hai să pescuim!

­˗  Dar abia ce ne-am strâns sculele… am protestat eu oblu.

˗ Nu contează. Uite-acolo, la cotul acela! Apa-i lină, luna-i plină. Am eu nişte luminatoare pe care să le punem pe plute. Hai…! Te bagi? Ce ai de pierdut? Am eu o presimţire că o să dăm de „neşte” peşte.

Fără prea mare tragere de inimă, dar, totuşi, nedorind a-i răni prea mult sentimentele tocmai celui ce-mi ţinuse lumânarea în biserică atunci când a fost treaba cu „Cântarea Cântărilor”, adică atunci când am pus şi eu pereche vieţii mele, i-am spus:

­­˗ Bine, naşule! Hai că stau cu tine! Să-ţi ţin de urât. Să nu, Doamne feri, să dea plictisul peste matale şi să te lovească prea tare.

˗ Şi… nu pescuieşti?

˗ După ce-o să prinzi dumneata al treilea peşte, atunci o să desfac şi eu undiţa.

­˗ De ce, taman, după al treilea? mă chestionă foarte curios domnul C..

­˗ Ce e sub trei, deseori, e pură întâmplare, abia ce e de la trei în sus devine, oarecum, o certitudine. Chestii de statistică, naşule, dar nu ştii dumitale din astea.

­­˗ O fi, nu zic ba! Dar bine măcar că ştiu a prinde peşte! Ia apucă-te mătăluţă de numărat!

Nu trecuseră nici cinci minute de la primul lanseu al domnului C. printre stelele din apa neagră a nopţii, că eu deja scormoneam prin husă după lansetă.

Peştii veneau ca magnetizaţi la cârlige. O fi fost atunci, mai mult ca sigur, vreo nuntă de plătici pe acolo, prin zonă, plătici care considerau că viermişorii din cârligele noastre erau incluşi, probabil, în meniu, căci altfel nu se explică pofta nebună de care dădeau ele atâta dovadă. (Că aşa face cam orişicare atunci când merge la o nuntă sau la vreo cumetrie ceva. Dacă tot trebuie să dea nişte bani grămadă, măcar să bage în el de toate cele, şi solide, dar şi lichide, până ajunge la supra-plin chiar. Ori ba? Mă înşel eu… cumva? Nu prea cred, puteţi fiţi siguri de asta!).

Luna ne privea tăcută de pe cer, iar peştii ne vizitau tăcuţi de sub ape. Frumoase momente!

Tot tăcut a trecut atunci şi timpul, iar, şi mai tăcut chiar, frigul, frigul cel adevărat, frigul de târziu de noiembrie (magia aceea serală a lui octombrie dispăruse ca prin magie) a cuprins în braţele sale reci şi Prut, şi mal, şi pescari, omorând chiar şi focul cel care până nu cu mult timp în urmă ne pândise timid cu ochii săi (din ce în ce mai mici) de jar.

Am fost nevoiţi, aşadar, a renunţa la luminatoare şi plătici, cătând dos şi fereală sub pături şi saci de dormit, abandonându-ne apoi total în grija cortului şi a lui moş Ene.

De atunci (şi cel puţin până în ziua cea de acum, în clipele acestea în care mă zbat a vă povesti toate aceste frumoase şi blânde sufletului meu amintiri) nu am mai pescuit noaptea la plută niciodată. E drept că pe vremuri, „vremuri în care carnea îmi înflorea, iar de plâns, plângea doar uitarea, vremuri în care nu îmi mai încăpeam nici măcar în  pielea mea de tigru atunci când mă hrăneam cu lapte din sfârcuri de cometă” (de la maestrul M. Dinescu dragă evocare şi parafrazare) pescuitul nocturn era ceva aproape firesc pentru mine, dar, odată cu trecerea cârdurilor de cocoare peste glie, şi ale ciurdelor de ani peste a mea chelie, am devenit (în vremurile de acum) un undiţar preponderent diurn, preferând a-mi petrece nopţile doar visând, mereu (şi de fiecare dată) la visurile mele.

Episodul 2. = „POFTIŢI LA HRAM!”

A fost o perioadă în activitatea mea profesională pe care o desfăşuram cu mare ardoare, râvnă şi conştiinciozitate, la locurile mele de muncă de pe diferitele maluri de râu (încă nu descoperisem în acea vreme facerile de bine ale pescuitului din barcă şi, implicit, pe cele ale pescuitului cu năluci artificiale) în care am fost robul unditului la clean cu lipitori.

Acest stil de pescuit are un avantaj major: nu contează cât de crescută sau de scăzută este apa, după cum tot nu contează cât este ea de limpede sau de tulbure, însă presupune un lucru esenţial: acela ca în ape să existe cleni. Cleni mulţi şi mari, lucru devenit o mare raritate prin zonele limitrofe mie, în zilele de acum. Pe vremea aceea însă era ceva obişnuit pentru râurile Suceava şi Siret (în arealul lor pre-montan) ca să ofere locuinţă şi masă speriosului ciprinid anterior amintit. Probabil criza mondială pe care o trăim sub diferite forme cu toţii în zilele de acum să fi adus la scumpiri exorbitante în ceea ce priveşte condiţiile de cazare şi de masă din ape, scumpiri pe care tot mai puţine specii de peşti şi le mai pot permite, iar restul (printre care şi clenii) părăsindu-şi (definitiv probabil) căminele lor, cămine pe care prea bine le cunoşteam şi noi, pescarii, şi unde îi vizitam câte de des puteam.

Ştiind, din multitudinea experienţelor personale avute, puterile miraculoase ale lipitorilor de a atrage clenii chiar şi în cele mai tulburi ape, chiar şi din cele mai îndepărtate locuri, cred că  acestea (lipitorile) se pot folosi cu deplin succes pentru a verifica populaţiile de cleni din diferite zone şi ape. Dacă mergi la pescuit de clean şi nici cu lipitoare nu ai succes, atunci poţi adăuga fără frica de a greşi apa respectivă pe lista tot mai lungă a apelor din care frumosul ciprinid este pe cale de dispariţie sau din care a dispărut în totalitate.

Revenind la fişetul cu amintiri legate de pescuit, de cleni şi de lipitori, fişet prin care m-am apucat a face oarece cercetări, tocmai am găsit dosarul unei aproape antice ieşiri în natură, împreună cu tatăl meu, pe malul unui Siret extraordinar de limpede, extraordinar de plin de vietăţi acvatice dotate cu înotătoare şi solzi, extraordinar de frumos şi, totodată, extraordinar de dispărut în epoca mult prea modernizată şi tehnologizată de acum.

Era într-o zi de douăzeci iulie a nu mai ştiu cărui an. Ţin minte exact ce zi era pentru că trebuia să merg, în respectiva după-amiază, în vizită la un amic (devenit ulterior şi cumătru personal) cu ocazia hramului (de Sf. Ilie) al satului său de obârşie (Voitinel), aşa după cum obişnuiam a o face, an de an, în ultima vreme pe atunci, aşa după cum, de altfel, era obiceiul străbun, acela ca oamenii să se viziteze reciproc şi să se aşeze la mese îmbelşugate, când la unii, când la alţii acasă, cu ocazia hramurilor bisericeşti din localităţile unde vieţuiau. Acum rar se mai întâmplă acest lucru chiar şi în plină inimă de Bucovină, din păcate.

Veniserăm la pescuit de morunaşi şi scobari, cu râme. Lucrurile au mers neînchipuit de bine în respectiva zi, astfel încât, încă înainte de orele unsprezece, întreaga noastră colecţie de râme fusese devorată de mult prea lacomii peşti. Ne făcuserăm noi planul că vom sta la pescuit până pe la orele treisprezece, aşa că nu luaserăm de acasă o cantitate mult prea mare de râme, dar, oricum, nici mică nu fusese. Desigur că nu anticipaserăm, în nici un fel, faptul că vom da, în ceasurile acelea predestinate unditului, doar peste peştii cei mai pofticioşi cu putinţă (puşi pe căpătuială şi îmbuibare) dintre toţi peştii Siretului.

Mai având la dispoziţie aproximativ două ceasuri de stat pe prunduri, am decis imediat a scormoni prin maluri pentru a reîmprospăta secata provizie de râme. Şi cum tot căutam noi de zor, când ici, când dincolo, prin zonele mai umede, îmi aduc aminte că am descoperit o mică băltoacă pe fundul căreia mişunau oarece lipitori. Cu mare bucurie am cules cât am putut culege (dintre acei viermi negri şi inelaţi), am modificat cu mare rapiditate monturile, punând în acelaşi timp şi cârligele potrivite pentru nişte momeli atât de mari, şi ne-am prezentat plini de încredere iar pe mal de gârlă.

Îmi amintesc acum, cu mare plăcere, că prin beţia aceea de cleni şi-au făcut loc şi câteva mrene, şi chiar şi vreo doi morunaşi şi scobari.

Soarele începuse deja a-şi băga capul în pământ, de frica nopţii, atunci când am încheiat destrăbălarea piscicolă a zilei.

Uitasem complet de amicul meu, cu al său hram cu tot… , dar omul, fiindu-mi cu adevărat prieten, şi ştiind cât de intens trăiesc eu pentru pescuit, m-a înţeles şi nici nu s-a supărat prea tare pe mine pentru faptul că nu l-am mai vizitat în acea după-amiază. Oricum, avusese el atunci şi alţi meseni care l-au onorat cu prezenţa, aşa după cum pe noi ne onorase cu prezenţa (în acea zi) cel mai flămând popor de peşti dintre toate popoarele care vieţuiau, înotau şi hrămuiau prin apele Siretului, popoare pornite acum, se pare, în marele exod al dispariţiei (al extincției) definitive.

The post PESCUIND AMINTIRI – A opta parte appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.

(A written movie)

***

 „Amintirea e creaţie continuă.”

Oscar Wilde

= A ȘAPTEA PARTE =

          Voi supune doritei (din partea mea) atenţii (a dumneavoastră) câteva scurte, dar nu chiar foarte scurte, episoade din filmul de foarte lung metraj în care am avut deosebita plăcere de a interpreta rolul personajului principal, film turnat pe diferite maluri, cursuri şi întinderi de ape, de-a lungul vieţii mele de rătăcitor pribeag (cu lanseta în mână şi cu visarea în suflet) prin sanctuarul naturii (mai mult sau mai puţin sălbatice) de unul singur, sau alături de tovarăşi dragi de-ai mei, actori minunaţi, total microbizaţi (de pescuit) şi aceştia fiind.

Episodul 1. = FIIND COPIL PE PRUNDURI  PESCUIAM

Era pe vremea când frecventam în mod regulat băncile şi cursurile şcolare. Pe cele gimnaziale chiar. Dar, totuşi, era în acea perioadă din an când vizitele la locurile centralizate de învăţare nu erau obligatorii, ele nefiind nici măcar opţionale. Mai concret, era într-o zi de toamnă-vară, într-o zi din vacanţa dintre doi ani şcolari (clasa a şasea şi a şaptea, în cazul meu de atunci).

Excelam în vremurile acelea în pescuitul la plumbişor cu lanseta din bambus, din două tronsoane, lansetă dotată cu inele şi mandrină încă de la achiziţionare (la care ataşasem o mulinetă veritabilă, din magazin) nefiind nevoit, aşadar, a mai interveni eu în mod tehnic asupra ei, aşa cum făcusem mult timp cu beţele din alun pe care le folosisem înainte vreme şi cărora le ataşam, aşa cum mă ducea pe mine mintea şi priceperea de atunci, inele din sârmă pe care le prindeam de beţe cu bandă izolatoare, iar pe post de mulinete le puneam câte o rolă veche de fir pescăresc prinsă cu câte un cui.

Acum regret că nu m-am ţinut serios de meserie, căci cine ştie ce mare făcător de lansete eram eu azi! (Dinu – Custom Rods… sună şmecherie, nu?) Dar… asta e… timpul nu se mai întoarce, lucrurile nu se mai schimbă.

Desigur că am glumit deoarece nu am nici cea mai mică aplecare înspre universul tehnic, poate doar atunci când sunt total forţat de împrejurări mă mai implic, de nevoie, în acte de acest gen („tecnicologice”, dacă cum spune cineva, un cunoscut de-al meu, cunoscut necunoscut însă  dumneavoastră).

Deci, posesor de lansetă eram, iar posesor de mulinetă, aşijderea. Şi să nu mai zic că aveam chiar şi permis de pescuit! Nu mai lipsea decât să pescuiesc. Şi chiar pescuiam. Şi ce mai pescuiam! Adică îmi petreceam o foarte mare parte a timpului pe prunduri, încercând a face cunoştinţă cu cât mai mulţi peşti: mrenuţe, clenuţi, scobărei şi alte cele. Aaa… să nu uit nici de frumoasele întâlniri pe care mi le propuneau destul de des minunaţii şi indigenii păstrăvi ai zonei! Amintiri rămase în suflet ca un vis frumos, amintiri imposibil de a se mai repeta acum, în realitatea dezolantă şi de coşmar a zilelor noastre.

Mă aflam, aşadar, într-o zi de început de septembrie (aproape fiind deci de malul terminal al vacanţei celei mari) pe malul frumos pe atunci al râului Suceava. Era o după-amiază plăcută, caldă şi tihnită. La un cot al apei făceam ceea ce ştiam eu mai bine a face. Cu mici râme ademeneam spre mine diverşi şi harnici peşti iar, puţin mai la vale, în mijloc de plisă chiar, erau doi pescari străini de acele locuri, pe care nu îi cunoşteam, şi care pescuiau la plută, prinzând peşti în mod regulat. Nefiind mai deloc instruit în acel tip de pescuit la frageda vârstă cu care mă prezentam eu lumii pe atunci (pescuisem cu plută doar când fusesem şi mai mic, şi doar cu plute din strujan de porumb, undind la boişteni şi porcuşori), am decis că ar fi cazul să urmăresc evenimentele mai îndeaproape. M-am apropiat de domnii respectivi, i-am salutat şi i-am întrebat foarte politicos dacă mă lasă să stau ca să mă uit la ei cum pescuiesc. Oamenii, buni la suflet, mi-au răspuns pozitiv, aşa că până seara am stat şi i-am urmărit fascinat cum prindeau, şi tot prindeau, cleni frumoşi şi mari, cu boabe de porumb.

În noaptea următoare, aproape că nu am putut să dorm. Ardeam de nerăbdare să încerc şi eu acel mod de a pescui. A doua zi, cu noaptea în cap şi cu neliniştea în suflet, mi-am făurit montura de rigoare (pe care o văzusem la pescarii din seara trecută), am pus o plută străveche din trusa tatălui meu, şi m-am grăbit spre malul apei, dornic fiind a porni pe acel inedit pentru mine drum pescăresc, drum pe care, apoi, m-am tot plimbat zeci de ani (şi, ocazional, încă mă mai plimb şi acum) deoarece, descoperind în acea zi minunile şi binefacerile (pentru suflet) ale pescuitului cu pluta pe râu, am dat dovadă de o reală adicţie pentru modalitatea aceea de a pescui, modalitate care merită cu adevărat (şi pe deplin) a fi cercetată de către cine este interesat.

Pe scurt, pot să zic că norocul mi-a surâs pe deplin încă de atunci (ajutându-mă desigur şi faptul că locul fusese pre-nădit de către pescarii din ziua anterioară).

Pe vremea aceea de pescuitul “catch in release” nu se ştia nici măcar în filme, darămite în viaţa noastră plină de comunism din acele timpuri, aşa că luam acasă cam tot ceea ce prindeam. La fel ca toată lumea, de altfel.

La prânz deja eram acasă şi așteptam cu mare nerăbdare să vină ai mei părinţi (fie-le ţărâna uşoară!) de la şcoală (profesori fiind amândoi, şi fiind trecut de 1 septembrie, ei începuseră activitatea) ca să le prezint frumoasele şi multele mele capturi din dimineaţa acelei zile.

Îmi aduc aminte că prima a ajuns acasă mama şi, văzând ligheanul acela plin doar cu cleni mari, m-a întrebat oftând:

– Zi-mi drept, cine ţi i-a vândut? Ca să ştiu cui să duc banii…!

Episodul 2. = FIIND COPIL PE PRUND MĂ SPERIAM

Dragii mei, aş dori să vă întreb în continuare dacă v-a fost dat vreodată să trăiţi momente de frică sau chiar de spaimă (din varii motive), atunci când v-ați aflat la pescuit?

Eu unul cu siguranţă că da, şi nu mi-e deloc ruşine să recunosc acest lucru.

Cele dintâi sperieturi şi spaime le-am tras încă din vremea copilăriei mele.

O să vă povestesc şi dumneavoastră câteva dintre acele întâmplări, întâmplări pe care nu le-am uitat deoarece intensitatea sentimentelor trăite de mine în momentele respective a fost atât de puternică încât nu mi-a permis a le arunca în coşul uitării.

Îmi aduc aminte că eram pe un mal înalt, pe prund la noi, pescuind după cleni (cred), atunci când un tăuraş ţicnit, căruia nu ştiu ce anume i se căşunase pe a mea fiinţă, m-a alergat îndeaproape câteva zeci de metri buni prin lunca cea deasă, prin care eu însă parcă zburam în acele momente, chiar şi cu lanseta desfăcută, până să găsesc un loc pe unde să pot coborî la apă ca să o trec apoi dincolo, mai la fereală, tremurând atunci şi sufletul din mine de spaimă.

Tot cu nişte domni masculi bovini am mai avut de-a face eu şi altă dată. Tot copil eram şi atunci, şi tot pe prund la noi. De data aceea au fost mai mulţi, vreo cinci – şase parcă, fiind însoţiţi şi de câteva molfăitoare doamne vaci. Mi-au ţinut companie lângă pomul (arinul, singurul din zonă) în care reuşisem ca să mă caţăr, de frica turbatelor lor mugete baritonale cu care şi-au anunţat apropierea, cred că vreo trei ore, timp în care au păscut iarba malului, s-au tologit prin nisip şi chiar s-au şi scărpinat cu mare ardoare de trunchiul arborelui care îmi era mie pavăză şi scut în acele momente.

În altă seară târzie a copilăriei mele, atent fiind eu doar la firul de apă din faţa mea şi la lansetă, m-am trezit, deodată, şi pe nepusă masă, împuns destul de brutal în spate de către un căprior foarte irascibil. Mi-a îngheţat sângele în vene pe moment, dar apoi am început speriat a ţipa în gura mare. Speriat de sperietura mea, ţapul acela sălbatic s-a dat cu repezeală câţiva paşi înapoi, fornăind extrem de tare pe nări, s-a încordat puternic şi, cu un salt mai mult decât dezinvolt, a pus imediat o bună bucată de prund între noi, pierzându-se în cele din urmă în negură şi depărtări.

Tot de pe un mal înalt al prundului m-am aruncat îmbrăcat în apă (cu tot echipamentul de pescuit la mine) într-o zi atunci când, venind spre casă după o zi de prundăreală, m-au atacat din senin mai multe neprietene viespii, viespii ce-şi aveau, pare-se, cuibul făcut fix pe acele coclauri. Chiar dacă am fost destul de sprintenior, executând “hect-ul” acela forţat imediat ce am simţit primele bâzâitoare roind în jurul meu, câteva zile după aceea am privit lumea doar cu o jumătate de ochi, având în acelaşi timp şi mâinile umflate ca nişe lopeţi.

Cam atât pentru acum, dar poate că în viitor, cu o altă ocazie, o să apelez şi la alte episoade de acest gen din anii mici ai vieţii mele de pescar şi o să vi le împărtăşesc şi dumneavoastră. Poate!

Episodul 3. = EVOLUŢII ŞI INVOLUŢII PISCICOLE

Şi dacă tot am amintit atât de mult în cele două anterioare depănări din caierul amintirilor despre al meu prund şi despre cum era el în vremurile lui bune, cred că ar trebui ca pe scurt, în câteva rânduri doar, să fac o sinteză a speciilor de peşti care şi-au căutat, sau încă-şi mai caută, viaţa cea de toate zilele în apele râului Suceava din zona sa pre-montană.

Vă pot vorbi despre ce şi cum fost, şi despre ce şi cum este, pe prund pe la noi pentru o perioadă de circa patruzeci de ani, perioadă cuprinsă între anii 80 ai secolului trecut şi anii 20 (şi) ai secolului nostru.

De mic undiţar am făcut cunoştinţă îmbelşugată, în primul şi în primul rând, cu neamul boiştenilor. Probabil cei mai numeroşi peşti din perioada anilor 1980-2000. Acum, cu mare greu se mai găsesc boişteni în râu. A devenit o mare raritate acest peşte, o raritate foarte tristă.

Pe locul doi, ca şi număr de peşti, pe vremuri cred că s-au situat porcuşorii, specie de peşti care a rămas şi în zilele noastre foarte numeroasă, fiind acum, cu siguranţă, predominanta zonei.

Tot ca şi număr, urmau apoi mrenuţele vinete. Erau foarte, foarte multe şi ajungeau să crească destul de mărişoare. Numărul lor s-a redus dramatic acum, chiar dacă încă mai sunt, iar dimensiunile lor medii actuale sunt cu mult sub ce era odată.

Clenii întregeau aproape firesc populaţia piscicolă a zonei în anii de sfârşit de veac XX. Erau mulţi, erau mari… erau. Acum, an de an, devin tot mai puţini, pe zona noastră mai rămânând cu precădere doar clenii de talie mică, cei mari nemaigăsind decât pe aiurea câteva locuri cât de cât prielnice pentru vieţuire.

Păstrăvi au existat în număr destul de mare, în mare parte indigeni, arareori şi curcubei. Acum au dispărut. Cel puţin indigenii, în totalitate. Curcubei mai poţi găsi ocazional prin ape, curcubei scăpaţi cumva din câte o păstrăvărie.

Scobarii vieţuiau şi nu prea în anii 80-90 prin zonă. Ei existau, ce-i drept, dar numărul lor nu era unul prea mare, exceptând vremea nuntitului. De pe la jumătatea anilor 90 numărul scobarilor a crescut simţitor, devenind, fără doar şi poate, specia cea mai reprezentativă a faunei piscicole locale până în urmă cu aproximativ trei – patru ani. Uşor, uşor numărul lor a început de atunci să descrească, acum ajungând aproape rarităţi pentru pescari (eu personal, în anul 2021 am prins, în cele aproximativ treizeci de pescuieli pe care le-am făcut pe râul Suceava, în zona Gălăneşti, doar un singur scobar).

Chiar dacă au apărut destul de târziu în arealul despre care vorbesc, morunaşii sunt acum sensibil mai mulţi decât scobarii, dar totuşi nu sunt numeroşi, şi nici prea mari.

Populația de obleţi este cam tot aceeaşi ca şi înainte, doar cea de beldiţă prosperând vizibil.

Trecător, şi total ocazional, s-au mai pescuit pe zonă şi: lipani (cu foarte mult timp în urmă), bibani şi ştiuci, ei nefiind însă peşti endemici zonei.

Cam aceştia au fost, şi sunt, peştii cu care m-am întâlnit, şi încă uneori mă mai întâlnesc şi acum, pe prundul cel mai drag mie dintre toate prundurile lumii, chiar dacă nu mai este aşa cum era el odinioară şi a ajuns în starea deplorabilă de acum.

The post PESCUIND AMINTIRI – A șaptea parte appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.

(A written movie)

***

 „Amintirea e creaţie continuă.”

Oscar Wilde

= A ȘASEA PARTE =

          Voi supune doritei (din partea mea) atenţii (a dumneavoastră) câteva scurte, dar nu chiar foarte scurte, episoade din filmul de foarte lung metraj în care am avut deosebita plăcere de a interpreta rolul personajului principal, film turnat pe diferite maluri, cursuri şi întinderi de ape, de-a lungul vieţii mele de rătăcitor pribeag (cu lanseta în mână şi cu visarea în suflet) prin sanctuarul naturii (mai mult sau mai puţin sălbatice) de unul singur, sau alături de tovarăşi dragi de-ai mei, actori minunaţi, total microbizaţi (de pescuit) şi aceştia fiind.

Episodul 1. = „PESCUIND DIN ZBOR”

         Un nour sur şi opac se clocise pe boltă taman în faţa speranţei numărul unu de viaţă a lumii, acoperind-o. Privind firea prin intermediul ochelarilor fumurii, ochelari care mă făceau măcar a semăna a pescar, mi se părea că se întunecase de-a binelea, aşa că mi-am dat jos parbrizul din faţa ochilor şi, observând că poartă impregnate oarece urme şi amprente, am început a-l şterge şi curăţa în modul cel mai conştiincios şi meticulos cu putinţă, mai ales că peştii cam uitaseră de a noastră existenţă în ultima vreme, neavând, aşadar, vreun motiv viabil a mă grăbi în acele momente.

Şi cum tot curăţam eu la lentile, cu dibacele mele carpiene, metacarpiene şi falange, iată că, tot în momentele la care tocmai fac referire, corneea, umoarea apoasă, umoarea sticloasă și cristalinul se apucaseră să tot formeze imagini răsturnate ale bălţii pe propria-mi retină, imagini pe care, mai apoi, au început a le transmite, prin impulsuri nervoase, taman până la nervul meu optic, cel care, băiat fin fiind, a readus balta din nou cu susul în sus şi cu josul în jos, şi care mi-a dezvăluit, totodată, şi nişte minunate salturi de albitură speriată.

Surescitat, i-am făcut semn colegului să privească şi el spre zona respectivă. Apa sărea constant în sus, sub formă de stropi, în acelaşi timp cu toată plevuşca îngrozită a zonei. Era un semn de necontestat că pe acolo ancoraseră bibanii.

Am ridicat imediat a noastră ancoră şi ne-am apropiat tiptil de ei, din lansete constant însă afundul pipăind. I-am dibuit numaidecât. Nu mulţi. Vreo zece – doisprezece doar, sau câţi vreţi dumneavoastră să fie, aşa ca să dea mai bine la public, apoi au dispărut din nou. Am început a lansa mai tare, mai cu ardoare, dar nu am mai dat de bibani, ci doar de o pudică cioată, cioată ascunsă în totalitate de privirile lumii sub pelicula luciului de vânt uşor încreţit a bălţii. Nedorind a păgubi nălucile, căci amândoi (şi eu şi M.) ne conectaserăm aproape în acelaşi timp la cioata lacului, am tras barca până fix deasupra punctului de legătură dintre lansete şi agățători. Privind cu atenţie spre lumea de sub noi, am observat imediat două lucruri. Primul, a fost mare încrengătură de crengi şi buşteni care acoperea fundul bălţii prin acele locuri, iar al doilea, a fost faptul că ne era imposibil a ne recupera jigurile temeinic înfipte şi rătăcite printre acestea.

Am pus rapid foarfeca în funcţiune şi imediat am schimbat amăgirile rămase în afund cu ale lor plumbuite creştete cu tot, dorind apoi a pleca spre alte zone ceva mai puţin supuse agăţătorilor. Dar aşa cum uneori, poate chiar de multe ori, se întâmplă, mi-a venit în minte gândul acela care are menirea de a schimba regulile jocului net în favoarea pescarului şi, în consecinţă, mânat de noua idee, am lansat vertical, chiar la buză de barcă, lăsând jigul să lunece până fix deasupra cioatelor, apoi am închis mulineta şi am început jocul din vârful lansetei.

Părea a fi exact ceea ce aşteptau bibănoii pitiţi printre acele structuri. Atacurile erau în mare forţă, iar drilurile trebuiau să fie cât mai scurte (şi asta din două motive foarte întemeiate: – unu, ca să nu îi scăpăm, care cumva, spre gurile flămânde ale cioatelor; şi – doi, pentru a nu face prea mare gălăgie şi zbatere prin apă şi să îi speriem astfel şi pe ceilalţi potenţiali flămânzi dungaţi de pe acolo). Nu ne-a ieşit de fiecare dată. Multe jiguri şi gume au mai înfulecat atunci agățătorile acelea hulpave care constituiau casele conspirative ale peştilor, dar şi mulţi mândri bibani am mai prins noi în ziua aceea. Pe unul dintre ei chiar de două ori. Purta bibanul acela nişte tatuaje inconfundabile, pe ambele laterale ale sale, tatuaje care erau probabil opera vreunei măiestre ştiuci ghinioniste, astfel încât era imposibil să ne înşelăm cu privire la dubla sa venire în barcă.

Era un pescuit din zbor, parcă, un pescuit de foarte mare viteză în care noi doream a prinde bibani, şi cioatele doreau a prinde năluci. Deci, ori prindeam noi, ori ne prindeau ele. Şi aşa era la absolut fiecare lanseu. Depindea doar de cât de agili şi de exacţi eram noi în ale noastre acţiuni. Uneori câştigam noi, alteori câştigau cioatele… doar bibanii câştigau mereu. Pe de o parte ei îşi antrenau în mod constant instinctele de vânători, iar, pe de altă parte, mereu se reîntorceau vii şi nevătămaţi printre ape, cioate şi confraţi.

A fost un fel de “Fly fishing”… un fel… dar, totuşi, nici pe departe.

Episodul 2. = „THE NIGHT WASP (VIESPEA DE NOAPTE)”

Cred că sunt vreo patru-cinci ani de atunci. Nu mai reţin exact. Cert este doar faptul că în acea vreme încă mai existau peşti prin apele râului Suceava în zona sa pre-montană, peşti variaţi (scobari, mrenuţe, cleni, morunaşi, obleţi, etc.) dar şi suficient de numeroşi pentru a întreţine încordate firele, dar şi interesul pescarilor din zonă. De atunci însă, an de an, numărul peştilor s-a diminuat dramatic, astfel că acum ei au devenit aproape o raritate, indiferent de specie, indiferent de mărime. Curând, foarte curând, probabil, aceştia vor dispărea de tot din aceste zone, dacă nu cumva se va produce vreo mare minune şi balastierele vor începe a-şi desfăşura activităţile în modul cel mai legal şi responsabil, faţă de natură, cu putinţă, lucru care însă este aproape exclus a se produce vreodată.

Strada (uliţa) pe care locuiesc eu (prima casă pe dreapta, dacă interesează, cumva, pe cineva) are partea sa terminală fix în prundul cel plin de gunoaie, de mizerii şi de excavaţii total haotice şi total scăpate de sub controlul legilor, prund ce se aseamănă izbitor de mult acum cu un biet câine jigărit, plin de pureci şi de râie.

         Dacă reuşeşti să te strecori printre mormanele de mizerii şi craterele excavatoarelor, ajungi la un fel de fir de apă despletit şi fără de (prea multă) viaţă.

         Pe atunci însă, în vremea când s-au petrecut lucrurile despre care vreau a vă povesti în cele ce urmează, situaţia era oarecum mai bună, în sensul că, deşi gunoaie erau din belşug şi atunci, totuşi cursul apei mai arăta a râu, totuşi peştii mai vieţuiau în zonă într-un număr destul de apreciabil.

Era, aşadar, într-o zi din timpul săptămânii, imposibil fiindu-mi acum a-mi aminti exact care zi anume era, atunci când, ajuns acasă după serviciu, am decis a măsura adâncimea, dar şi nivelul (de densitate piscicolă) al Sucevei prin intermediul lansetei şi al nălucilor.

La ceas de răscoacere târzie a zilei am ajuns în capăt de uliţă (uliţă, anterior pomenită) şi, privind oarecum confuz spre „idilicul” tablou total nenatural al prundului, am decis a porni mai spre aval, spre zone unde apa se îndepărta mai mult de sat, spre zone care aveau un aer ceva mai candid, mai primitor parcă, spre zone ce mai aminteau oarecum a natură.

            Formatul plisei unde mi-am început prospecţiunile zilei era formatul marii majorităţi a pliselor lumii, compus din apă prăvălitoare la început, apoi un curent bogat înspre unul dintre maluri (cel opus faţă de unde pescuiam eu atunci) şi o linişte relativă spre celălalt (mal), având o lungime mai mare sau mai mică (circa cinzeci – şaizeci de metri “ibi et tunc”, “acolo şi atunci”). Singurul element mai deosebit al bulboanei respective era partea sa de final. Ea se disipa în trei “braţe” diferite, dintre care unul pornea la vale aproape perpendicular din apa mare (braţul cel mai depărtat de malul dinspre sat, mal pe care eram şi eu), apoi urma braţul din mijloc, care era cel mai voluminos şi care părea a fi continuarea firească a apei înspre înainte, iar ultimul braţ pornea înspre sat într-un ughi de aproximativ şaizeci de grade faţă de braţul din mijloc.           

Dacă atât timp cât am biciuit începutul şi apoi tot întinsul ştibloancei, variind distanţele de aruncare, unghiurile şi modalităţile de recuperare, schimbând chiar şi nălucile în mod constant, nu am avut cine ştie ce rezultate, ele nelipsind însă cu desăvârşire, atunci când am ajuns în punctul terminal al plisei, sau la punctul de născare al celor trei fire de apă descrise anterior, am avut marea bucurie de a descoperi o uriaşă sumă de peşti foarte activi. De cleni, mai precis. Erau şi mai mici, erau şi mai măricei, dar nu conta acest lucru. Important era doar faptul că erau mulţi, mulţi şi însetaţi nevoie mare de sânge proaspăt de vobler. Un vobler care se prezenta atunci faunei piscicole sub chipul amăgitor al unei galbene viespii.

Elementul deosebit al acelei pescuieli nu a fost neapărat faptul că în cele din urmă dădusem peste satul de cleni, ci a fost faptul că, cel puţin până acum, a fost singura dată când am pescuit cleni la spinning pe întuneric. Ora la care mă prezentasem la datorie, pe mal de gârlă, şi aşa fusese una destul de înaintată, iar dacă mai adăugăm drumul făcut ca să ajung până la plisa cu pricina, precum şi timpul petrecut cu consultarea întregului loc de pescuit până să nimeresc eu la strânsura clenilor, toate acestea au făcut ca soarele să nu mai aştepte a vedea vitejeştile mele înfăptuiri pescăreşti, trimiţându-mi însă ca martoră luna.            

Lansam pe întuneric, mai mult din instinct, fără să văd exact unde, iar atunci când peştele ataca, îl înţepam şi eram nevoit a ieşi pe un loc uscat (căci undeam stând în apă până la genunchi), a aprinde apoi lanterna telefonului pentru a putea ca să manevrez cleanul în mod corect (ca să-l eliberez din ancora voblerului) şi apoi pentru a-l trimite din nou în mediul său de viaţă.            Era deja spre miez de noapte atunci când am ajuns acasă după acea ciudată, unică şi total nouă pentru mine experienţă halieutică.           

Real special memories!

Episodul 3. = „(De) PAZA BUNĂ (nu) TRECE PEŞTELE RĂU”

Era încă noapte crudă atunci când lumina unei neruşinate lanterne a început a se fâţâi în mod stăruitor şi supărător asupra paşnicului nostru cort. Mai mult de nevoie, decât de voie, căci cu mare drag am mai fi dormit, vreo oră măcar, până atunci când avea să se lumineze cât de cât, am ieşit afară împreună cu ceilalți doi amici ai mei, amici care se treziseră şi dânşii, pentru a vedea cine ne purta de grijă la o aşa oră deloc convenţională vizitelor de curtoazie.

Dacă aţi avut vreodată impresia că nu sunteţi în siguranţă, că nu sunteţi bine păziţi atunci când mergeţi la pescuit pe malul Prutului, vă înşelaţi total, şi foarte amarnic. PeFe nu doarme, PeFe este mereu atentă la tot ce mişcă (şi pică).

Aşa şi atunci. Chiar şi la ceasurile cele mai mici ale acelei zilei încă nenăscute, dânşii, bravii şi uniformizaţii străjeri, veniseră să se intereseze de sănătatea noastră, de starea noastră de spirit, de actele noastre.

Eram în regulă cu aproape toate cele: acte şi sănătate, mai puţin cu starea de spirit. Acolo prezentam noi grave carenţe în acele momente. Dar na… nu ai cum să le ai chiar pe toate pe lumea asta, nu?

Ei, şi dacă tot ne treziserăm, iar nu peste foarte mult timp urma să apară printre noi şi Domnul Sorel, am concluzionat că repatrierea la cort nu îşi mai avea rostul, aşa că ne-am hotărât a face cafelele de dimineață şi, fiind străbătuţi de cele mai fine politeţuri şi sentimente de umanitate (puţin, mai mult, disimulate), i-am poftit, amabili (!?!) şi pe domnii cei cu ochi de vultur, inimă de leu şi maşină 4×4 ca să ni se alăture la ceremonia matinală a degustării poţiunilor acelora de viaţă dătătoare (mai ales că dânşii erau nişte oameni deosebit de erudiţi, culţi şi educaţi, ştiind a buchisi literele şi chiar a scrie româneşte, aşa după cum tocmai ne dovediseră atunci când ne-au studiat docomentele care ne atestau identităţile (nu şi calităţile) şi le-au notat, spre eternă aducere aminte, în catastiful pe care-l purtau cu mare grijă cu dumnealor pe post de principală armă, se pare, împotriva tuturor cotropitorilor şi atentatorilor la valorile naţionale).

Oameni de un imaculat caracter, şi de o şi mai imaculată omenie, dânşii, toţi trei („Trei, Doamne, şi toţi trei”, amintire întru eternă venerare, mărite Domnule George!) au acceptat propunerea noastră probabil doar din neprihănită politeţe, nedorind a ne supăra, care cumva, refuzându-ne.

Din una, din alta, printre sorbiturile calde de cafea aburindă şi printre albăstriile fumuri de ţigară, am început, timid, a socializa cu importanţii (dar şi impozabilii) noştri musafiri. În fapt, chiar dânşii au pornit discuţia:

         – Şi… aţi prins ceva de când aţi venit?

         – Nu mare lucru, nişte albitură, mai mult plătici…

         – Dar… şalăi, nu?

         – Vreo doi strapi, însă nimic serios. Unul a intrat la râme şi ceilalţi la gume.

         – Nici nu aveţi cum. La şaizeci – şaptezeci de metri, cam, în faţa voastră, încep rândurile de setci.

         – Sunt setci pe aici? (e bine să o mai faci şi pe-a niznaiul, din când în când măcar).

         – Plin. Peste tot, până spre malul moldovenilor.

– Aha… Şi cine le pune?

– De pus, le pun amărăştenii satului, dar ele aparţin lui X şi lui Y. Ei au concesiune pentru zona asta. Dar mai sunt şi alţii care pun.

– A… dacă au concesiune, nu e nici o problemă. Mărimea ochiurilor, lungimea plaselor, cota de peşte… toate au fost calculate în aşa fel încât să nu afecteze fauna piscicolă a zonei…

– Dar ei nu respectă nimic. Ştim asta sigur, pentru că noi suntem primii care îi vizitează atunci când ies cu bărcile la mal.

– Aha… Ca să îi verificaţi şi să-i amendaţi dacă e cazul, nu?

Cazonii noştri interlocutori se priviră miraţi între ei, iar pe noi ne priviră şi mai miraţi, aşa ca pe nişte posibili evadaţi din spitalul de glumeţi.

– Periodic noi primim comenzi de peşte pe care trebuie să le onorăm, căci unele vin de sus, uneori chiar de foarte sus… comenzile respective. ne lămuriră ei plini de afabilitate, vorbind rar, apăsat şi răspicat, pentru a putea şi noi, retardaţii zonei, a pătrunde adânc şi temeinic puterea informaţiei.

Am mai discutat apoi şi despre altele, nu numai despre peşti, pescari, setcari, iar la despărţire, după cele două cafele regulamentare (de fiecare caraulă în parte) servite cu deplin succes, unul dintre ei ne-a spus, dându-ne un petic de hârtie cu un număr de telefon mâzgălit într-un colţ:

– Dacă până la plecarea acasă nu prindeţi ce vreţi şi cât vreţi… şi dacă mai consideraţi că vreţi, am eu un amic care vă poate ajuta. Crap şi şalău, în special. Crapul cam la doua kile bucata, iar şalăii cam între unu şi, cel mult, trei.

– Dar cum îl cheamă pe amicul ăsta? Şi unde locuieşte?

– Nu contează, nu importă. Sunaţi şi spuneţi ce vreţi. Doar atât. Crap găsiţi cam oricând, dar şalău… nu tocmai. Trebuie să faceţi comanda cu o zi înainte. Aţi înţeles?

– Înţeles, să trăiţi! Putem comanda cât vrem? Nu contează câte kile?

– Amicul meu e tare descurcăreţ, chiar dacă nu are pe moment cantitatea solicitată, face el rost cumva de ea, aşadar, nu e nici o problemă. Voi sunaţi-l pe numărul ăla şi totul se rezolvă!

– Noi stăm până vineri. Dacă îl sunăm vineri… îl găsim, oare?

– Sigur. Vineri e numai bine. Mă găsiţi, că nu sunt de serviciu.

Brav de tot oşteanul acela, nu? Căci, cel puţin pe tura lui, nici măcar peştii nu mai au voie să treacă în mod ilegal graniţa. El este mereu la pândă, mereu la post, îi urmăreşte, îi veghează, îi prinde şi îi (vinde)arestează.

Emoţionant! Până la lacrimi. Vorba cântecului acela:

“Mândră ţară, tânăr colţ de rai,

Noi veghem să n-ai…”

The post PESCUIND AMINTIRI – A șasea parte appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.

(A written movie)

***

 „Amintirea e creaţie continuă.”

Oscar Wilde

= A CINCEA PARTE =

          Voi supune doritei (din partea mea) atenţii (a dumneavoastră) câteva scurte, dar nu chiar foarte scurte, episoade din filmul de foarte lung metraj în care am avut deosebita plăcere de a interpreta rolul personajului principal, film turnat pe diferite maluri, cursuri şi întinderi de ape, de-a lungul vieţii mele de rătăcitor pribeag (cu lanseta în mână şi cu visarea în suflet) prin sanctuarul naturii (mai mult sau mai puţin sălbatice) de unul singur, sau alături de tovarăşi dragi de-ai mei, actori minunaţi, total microbizaţi (de pescuit) şi aceştia fiind.

Episodul 1. = „LA STRUGURI CLEANUL VIU VOIA”

Să tot fie vreo… mulţi ani de-atuncea. Era de pe vremea când încă nu făcusem cunoştinţă cu domnul Spinning, astfel că de fiecare dată când fugeam pe lacustre maluri o făceam doar pentru a mă întâlni cu tanti Bologneza.

Descoperiserăm noi, de ceva vreme, un loc nou de pescuit şi, un timp, l-am tot călcat şi cercetat în mod repetat. Era nou doar pentru al nostru grup de confraţi şi „sportsmani” acvatici, adică undiţari, deoarece locul era destul de vechi şi foarte cunoscut de multă lume, astfel încât, toată ziua, ciorchini întregi de oameni îi îmbrăcau malurile în căutarea cu precădere a scobarilor cei ciudaţi, peşti care au multe şi nenumărate toane, uneori hrănindu-se foarte intens, iar alteori fiind premianţi grevişti ai foamei.

Abia am ajuns pe malul Sucevei, la Tişăuţi, că m-am şi grăbit să ocup locul care mie îmi plăcea în mod deosebit şi de unde prinsesem cu alte ocazii destui dăltari. Numai că nu mi-a fost dat să am parte de acel loc în ziua respectivă. Cam în acelaşi timp cu mine acolo amerizase şi un foarte gureş şi mai vârstnic pescar de-al zonei. Cu un sonor limbaj de mahala şi folosind un vocabular de care sunt sigur că până şi peniţa mea s-ar ruşina dacă s-ar apuca cumva să îl reproducă, acel … ce-o fi fost el, căci om mi-e foarte greu să cred că a fost, m-a făcut să renunţ la idea de a mai pescui pe locul la care visasem, lăsându-i întreg spaţiul doar lui, iar eu plecând, numai ca să nu îl mai aud cum behăie şi înjură, tocmai la vreo patru-cinci (poate chiar şase) sute de metri mai în amonte, cât mai departe de el. Sunt sigur că toţi cei care citiţi aceste rânduri aţi avut de-a face cu anumiţi localnici, prin anumite zone, care nu s-au sfiit a reclama în gura mare faptul că pe acolo apa e a lor, că locurile sunt ale lor, că…, etc., aşa că scena vă este tuturor cunoscută şi, în consecinţă, eu nu o să mai insist asupra ei.

Locul meu cel nou presupunea buna aderare, a încălțămintei, la betonul dalelor de beton şi păstrarea echilibrului pe un plan destul de înclinat, dar ţinând cont că abia era sfârşit de august, iar vremea ne binecuvânta cu destul de multe grade cu plus, chiar dacă riscam să fac vreo baie nedorită, nu trebuia să mă tem de vreo hipotermie ceva. Doar o bună udătură a hainelor şi, poate, şi a echipamentului, dar nimic mai mult.  

De peşti nu am dat, trebuie să recunosc acest lucru, câteva ore bune. Eram deja plictisit atunci când, mânat de unele înalte presiuni ale fluidelor proprii, am căutat un loc mai retras pentru a putea, liniştit şi ferit de ochii lumii, a reface starea fizică de bine a subsemnatului, adică pentru a pune ordine în lumea vaselor organice comunicante (cu lumea exterioară). Până să dibuiesc eu locul cel mai nimerit pentru activitatea pe care era musai a o întreprinde, am avut norocul să dibuiesc, aruncaţi undeva pe marginea cărării de pe fruntea taluzului, vreo câţiva (trei la număr) ciorchini de struguri (proveniţi, probabil, din oarece galantare, deoarece vremea era încă mult prea crudă pentru coptul bahicelor fructe).

Revenit cu mare uşurare, după… uşurare, la locul de pescuit, am vrut a mă dumiri cât mai rapid dacă găsiţii struguri aveau vreun efect benefic asupra vieţii acvatice, aşa că am armat rapid cârligul cu una dintre acele negre boabe şi am lansat. Prima boabă  – primul clean. Bun şi frumos început! A doua boabă – al doilea clean. Bună şi frumoasă continuare!

Şi tot aşa, mai cu câte o ratare, mai cu câte o aruncare în van, mai cu oarece cleni pofticioşi scoşi pe mal, la raport, timpul a trecut în modul cel mai prietenos şi simpatic cu putinţă. Fiind prins cu frumoasa îndeletnicire pe care o descoperisem, nu am văzut când a apărut în faţa mea, pe malul opus, lătrăul de serviciu din dimineaţa acelei zilei. Stăpânul zonei. Pesemne golise locul său de peşti şi acum îi căuta prin alte părţi.

Mare şi minunată bucurie am simţit atunci când cei mai mari patru cleni ai zilei, acompaniaţi îndeaproape de două minunate mrene şi de un capital dăltar (singurul scobar prins de mine cu struguri până atunci, dar şi de atunci) au ţinut musai a-mi încovoia nemilos lanseta sub ochii dezolaţi ai zonalului individ.

Nu a mai scos nici un cuvânt, nu a mai lătrat, nu a mai behăit. Doar a privit, a privit şi a înghiţit în sec, cu inima probabil neagră şi zdrobită, la fel cum tot zdrobite sunt şi acele boabe de struguri care au ales a porni pe ameţitoarea dulce cale a vinului.

Era vina lui, până la urma urmei. Dacă rămâneam să pescuiesc lângă dânsul de dimineaţă, nu ştiu ce (sau dacă) aş fi prins. Indirect, el mă trimisese în calea peştilor acelora, aşadar, acum trebuia să suporte consecinţele.

„Avarus ipse miseriae causa est suae.” („Avarul este cauza propriei lui mizerii”).

Episodul 2. = „EVADARE ÎN ABSOLUT”

Ziua în sine fusese una obositoare şi destul de stresantă, cu multă treabă, cu multe pregătiri. Evenimentul la care lucram se apropia. În fapt, urma să înceapă chiar în ziua următoare. Dar el nu face, nici pe departe, subiectul acestor rânduri, aşa că îl voi ignora în totalitate.

Mai era cam oră şi jumătate, maxim două, cu mare îngăduinţă, până ce toate cele lumeşti urmau să se prăpădească în noapte. În ciuda oboselii pe care o resimţeam nu am renunţat la ideea de a-mi încerca puţin norocul cu băţul în mână. Nu mai pescuisem niciodată în viaţa mea în vreun lac de munte, dar iată că venise vremea să fac şi acel lucru.

Nivelul apei era extrem de crescut, astfel încât cu greu mă puteam strecura printre riveranii arbori, darămite a mai şi extrage peşti din apele marelui lac montan. Până la urmă, însă, am găsit eu un loc destul de accesibil şi mi-am desfăcut lanseta.

Dar cu ce să încep? Cu ce nălucă să dau?

Am optat pentru gume. Dar… cu care? Ce model şi ce culoare?

Ţinând cont că la ultimele pescuieli de pe Siret prinsesem sensibil mai bine pe o anumită gumă, tot cu ea am început şi atunci.

Munţii mari mă priveau tăcuţi de peste tot roată, iar din ape, alţi munţi, răsturnaţi, tot tăcuţi se uitau atunci la mine. Norii începeau a se colora de culcare, iar soarele a se zvârli tot mai mult în gol, spre orizont.

Eram oarecum emoţionat, dorind să văd dacă sunt capabil a prinde peşti dintr-o apă nouă (nouă, pentru mine) încă de la prima ieşire.

Nu mult am avut a aştepta şi emoţiile mi s-au disipat precum ceţurile matinale pe deasupra undelor atunci când simt sărutul fierbinte, dar fatal, al soarelui ce peste lumi se ridică.

Lovitură în nălucă, zvâcnet în fir, peşte pe mal. Un biban. Mă felicitam în sinea mea că fusesem inspirat cu alegerea nălucii, mai ales că au urmat, imediat, câţiva bibani aproape la rând. Ritmul era minunat. Trăsătură după trăsătură, atac după atac, dril după dril.

Apoi mi-a venit un gând. O idee. (Mai am uneori şi astfel de momente, chiar dacă ştiu că mulţi dintre dumneavoastră vă cam îndoiţi că ar fi posibil aşa ceva). Ia să schimb guma! Să văd ce se întâmplă! Am schimbat eu guma, dar în ape nu s-a schimbat nimic. Ritmul a rămas nebun. A venit apoi vremea şi pentru guma numărul trei. Festinul a continuat nestingherit. La fiecare doi ˗ trei peşti pescuiţi cu o gumă, o schimbam cu mereu cu o alta, de o altă culoare, sau chiar de un alt model. S-a dovedit, până la urmă, faptul că nu conta cu ce dădeam. Nu conta ce le propuneam, nu conta cu ce-i serveam. Ospăţul era ospăţ, iar dezmăţul dezmăţ.

Nimerisem în paradisul pescarilor!

Trebuie să vă mărturisesc acum, în modul cel mai sincer, faptul că sufăr de o anumită boală. Crescând de mic copil în lumea cifrelor (şi a matematicii în general) m-am pricopsit cu anumite (probabil) proaste obiceiuri. Îmi place mereu să număr, să contabilizez, să ţin evidenţe, să cuantific, să… etc.… şi iar etc. Năravuri grele, deprinse în timp. De data aceea, însă, tocmai datorită faptului că aproape în mod involuntar am ţinut evidenţa tuturor capturilor, atunci când am tras linie, adică atunci am oprit pescuitul din cauză că neagra coborâse de tot peste lac şi păduri, am constatat faptul că în cele două ore (fără trei minute), atât cât pescuisem, de la prima şi până după ultima lansare, dacă aş mai fi prins încă zece bibani aş fi avut un număr bibani egal cu jumătatea dublului numărului de minute ale zilei dedicate propriei mele desfătări pescăreşti. Scăzând din totalul acestora (al minutelor) pe acelea în care am (tot) schimbat gumele, pot spune, cu o mare satisfacţie, că în seara aceea am avut parte de cel mai incredibil ritm de pescuit din toată viaţa mea de până acum şi, tocmai de aceea, nu voi uita, probabil, niciodată acea serală evadare a pescarului din mine pe respectivele limanuri montane.

Episodul 3. = „PRINTRE PROVERBE ŞI CLENI”

Revenind iar la sertarul cu amintiri din era Pre-spinningo-zoică (adică din perioada când eram fanul numărul unul doar al pescuitului la bolo) o să vă relatez, în câteva cuvinte, despre o zi de pescuit la clean (cu boabe de porumb), pescuială petrecută pe malul râului Suceava, la Dănila (zonă care atunci efectiv abunda de aceşti frumoşi peşti).

Veniserăm cu trenul, eu şi tatăl meu, într-o foarte matinală duminică cu gust accentuat de lună a lui gustar, pe malul Sucevei (pe atunci limpede şi frumoasă încă) în căutarea clenilor cei fricoşi şi sperioşi, dar totuşi extrem de pofticioşi.

Ajunşi la apă, şi desfăcând bagajul, am observat că îmi lipseşte tocmai unul dintre cele mai esenţiale lucruri. Costumul impermeabil. Îl uitasem acasă. Ştiam de alte dăţi, de la alte păcate halieutice pe care le comisesem prin zona respectivă, un loc foarte bun de pescuit, dar care, prin conformaţia sa, lăţime exagerată, presupunea (pentru a putea pescui corect şi cu succes) să stai în apă până peste brâu. Soarele abia ce se trezise din somnul său profund aşa că până atunci când va avea el suficientă putere ca să încălzească şi apele lumii, nu numai lumea de deasupra apelor, urma să mai treacă ceva timp. Nu puteam să aştept atât, dar nici nu m-am încumetat a mă băga în apă. Am ales să caut un alt loc.

Tatăl meu s-a oprit să se joace cu mrenuţele şi scobarii zonei, peşti pe care îi plăcea nespus de mult ca să îi pescuiască, iar eu am plecat în prospectare spre unele zone unde nu mai pescuisem până atunci.

Nu am avut „a umbla mult, prost şi fără rost”, după cum se zice, deoarece, chiar de la primul loc luat la întrebări prin intermediul cârligului am primit cele mai frumoase şi categorice răspunsuri pozitive.

Forţat de împrejurări să caut locuri noi, iată că în ziua aceea le-am găsit, şi chiar cu deplin succes. Nu multe, numai trei (toată ziua), dar asta nu pentru că ele nu ar fi existat, ci datorită faptului că peştii m-au tot ţinut pe loc, nedându-mi motive a mă mişca prea mult. „Bate fierul cât e cald!” este îndemnul cel înţelept, nu? Iar eu l-am tot bătut atunci, cu mare prisosinţă, căci mulţi şi capitali cleni am mai pescuit, multe şi mândre driluri am mai confecţionat împreună cu dânşii şi cu a mea lansetă. Este o amintire care chiar ar fi păcat să se piardă printre negurile neaducerilor aminte şi, de aceea, am ales a o înfăţişa acum pe hârtie.

A fost cea mai frumoasă pescuială din tot anul acela, dar şi din toată viaţa mea de pescar la bologneză de până atunci.

Iată că de acea dată nu s-a mai adeverit vorba din vechime care ne aminteşte că „unde nu-i cap, vai de picioare”, dar asta nu înseamnă că nu e aşa, deoarece au fost alte destule cazuri în care proverbul s-a adeverit pe deplin pentru mine.

Desigur că una dintre concluziile care se poate desprinde din paragraful anterior este aceea că, eu unul, fie nu am cap, fie nu ştiu a-l folosi în mod corespunzător (la cel de pe umeri mă refer), dar… peşti să fie… că… şi aşa… pescar cu toate olanele pe casă nu s-a pomenit nicicând a exista, iar cine stă oare să măsoare care exact gradul de sănătate al tuturor cutiilor craniene ataşate de toţi pescarii lumii. Nimeni! Aşa că: ”FIR ÎNTINS” tuturor celor care sunteţi precum „moi”!

The post PESCUIND AMINTIRI – A cincea parte appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.

(A written movie)

***

 „Amintirea e creaţie continuă.”

Oscar Wilde

= A PATRA PARTE =

          Voi supune doritei (din partea mea) atenţii (a dumneavoastră) câteva scurte, dar nu chiar foarte scurte, episoade din filmul de foarte lung metraj în care am avut deosebita plăcere de a interpreta rolul personajului principal, film turnat pe diferite maluri, cursuri şi întinderi de ape, de-a lungul vieţii mele de rătăcitor pribeag (cu lanseta în mână şi cu visarea în suflet) prin sanctuarul naturii (mai mult sau mai puţin sălbatice) de unul singur, sau alături de tovarăşi dragi de-ai mei, actori minunaţi, total microbizaţi (de pescuit) şi aceştia fiind.

Episodul 1. = „ O ZI TOTAL (a)NORMALĂ”

          Atât de vii îmi sunt încă în memorie evenimentele acelei zile, ziua despre care vreau ca să vă povestesc, că aş putea să jur că a fost chiar ieri (şi chiar ieri a şi fost, la propriu, dar asta este doar pentru mine valabil, cel care scriu acum despre ea, nu şi pentru dumneavoastră cei care veţi citi, dacă veţi citi, aceste mândre şi minunate rânduri).

          Zgribulitul calendar ne arăta, prin semne grafice, ultima sâmbătă cu reverberaţii de brumar autentic iar vremea ne arăta autenticele brume pe viu aproape în fiecare dimineaţă.

          Şi aşa după cum călătorului îi şade bine cu drumul, tot aşa şi undițarului îi şade bine cu undiţa (mai ales în poze şi mai ales dacă o ţine în gură, după cum e la mare modă acum pe reţelele de socializare, de parcă aşa poţi simţi mai bine gustul pescuitului, dar… mă rog… fiecare e liber să ţină în gură ce vrea până la urma urmei, nu? Că doar de aia e democraţie… vor zice unii. Sau alţii. Însă este posibil, chiar foarte posibil, ca nimeni să nu zică nimic. Şi e mai bine aşa. Credeţi-mă şi nu cercetaţi!).

            Aşa că noi (eu şi M.), neamuri de undiţari teribili fiind, nu am rămas mai prejos şi ne-am luat undiţele (în mâini, nu în alte părţi anatomice proprii) şi am pornit a face alunecări rapide (la bordul rapidei noastre ambarcaţiuni) la toate neamurile de peşti răpitori pe care îi ştiam a-şi petrece timpul liber, dar şi cel ocupat, prin apele Rogojeştiului, un Rogojeşti ofilit, ciufulit, despuiat şi frământat de multele şi asprele vânturi ale sfârşitului de an.

          Cerul albastru ridicase în slava sa un soare pal şi total miop. Aerul devenise deosebit de sărac în grade iar apa aproape că intrase în insolvenţă de temperaturi pozitive. Se zvonea chiar, pe la colţurile rotundei bălţi, că în dimineţile trecute călcase pe acolo însuşi ministrul împietririi firii, cel cu inima şi cu răsuflarea rece ca gheaţa, făcând şi urzind planuri măreţe pentru iarna ce va să vie.

Am început ziua (şi am continuat în acelaşi fel până aproape spre prânz) pescuind cu mare îndârjire, dar reuşind a prinde (surprinde) doar unele interesante peisaje autumnale şi jocul ca de copii râzgâiaţi al unor neliniştite lişiţe.

          Semne deloc bune, aşadar. Ne înflorise în amintire ultima zi de pescuit din anul trecut, tot de pe final de noiembrie şi tot în aceeaşi echipă, atunci când nu am reuşit a socializa nici măcar cu umbra vreunui peşte şi deja ne şi vedeam la ceas de seară despărţindu-ne de balta cea rece cu sufletele întinate, triste şi pustii (întocmai ca şi plasa şomerului minciog). Nici nu ştiam ce să mai credem. Oare chiar muriseră peştii cu toţii sau murise din noi şi cea mai elementară cunoştinţă şi pricepere de a-i atrage la nălucile noastre. De fapt, nici nu mai conta, căci se ştie clar că tot timpul mortul e de vină iar… despre morţi, numai de bine! Însă nu era bine, din contră chiar!

          Cu o grijă de nedescris şi cu un val de maximă adrenalină am adus bibanul la barcă atunci când a cutezat, în cele din urmă, a-mi gusta din nălucă. Cu lacrimi în ochi aproape că l-am întâmpinat. Era însă parcă cu prea puţin mai mare decât gumiţa pe care-o molfăia, dar, totuşi, era. Iar acest lucru însemna foarte mult atunci, pe vremea aceea de criză, criză mai lucie decât cele matinale brume cu care ne obişnuiserăm deja. Nu mai aveam deci cum să plec acasă fără să fi dus un dril la îndeplinire cu deplin succes. Asta devenise o sfântă certitudine!

          Numărul doi, trei şi patru au venit aproape instantaneu la apel, şi tot din neamul bibanilor pitici, dar apoi am început iar a pescui doar vânt şi frig. Soarele nu a dorit a face vreo pauză, continuându-și grăbit şi pe după nori pitulat drumul pe scurtul cer al toamnei târzii.

          Norocul, inspiraţia, lipsa de alte idei (sau cine ştie ce anume exact) ne-a dirijat barca prin canalele dintre stufurile despuiate de ori ce urmă de viaţă până în mijlocul unei bălţi în care nu mai pescuiserăm de foarte mult timp (de ani întregi chiar). Apa era mai adâncă decât prin celelalte locuri prin care ne zburătăciserăm până atunci (cu minimum un metru, dacă nu chiar şi mai mult, dar nu mai puţin, asta era sigur). Primele lanseuri, primele instincte primare activate, primele zbateri în fir. Vreo jumătate de oră am tot jucat „naţi-o ţie, dă-mi-o mie!” cu bibanii zonei. Noi le dădeam gumele iar ei ni le aduceau docili înapoi. Şi toate astea fără a le spune măcar o dată „aport!” Chiar şi o ştiucă, uşor stresată, a simţit la un moment dat nevoia de a face puţină ludoterapie cu mine. Nu m-am opus. I-am acceptat propunerea din prima. Aproape uitaserăm de faptul că ziua aceea avusese şi o dimineaţă. Oare chiar să fi avut? Greu acum de crezut.

          Într-un final, atunci când ne-am prins de faptul că bibanii au prins a obosi, am părăsit terenul acela de joacă care poate doar cu adâncimea apei ar fi avut vreun motiv de laudă, căci despre suprafaţă … mai bine nici să nu aducem vorba despre ea… şi ne-am înfăţişat cu a noastră navală ambarcațiune cu tot în mijlocul unei alte bălţi.

Aici am aflat cantonate cele mai belicoase oştiri piscicole cu putinţă. Chiar de la început ne-au luat în primire nişte bibani foarte arţăgoşi şi supărăcioşi. Nu concepeau nici în ruptul capului a ne îngădui să ne jucăm nălucile pe acolo. Cum cădeau gumele în apă, cum le culegeau cu mare grabă şi apoi veneau mânioşi tocmai până în barcă ca să ne certe.

Se pare că acei bibani nu reprezentau altceva decât avangarda armiei de roşioare şi babuşte care invadaseră zona. Deviau jigurile din multitudinea corpurile lor mai ceva decât o face un  puc (din mantinele) într-un meci de hochei. Curând ciprinidele au dat semnalul şi au început crunt a ne ataca din toate părţile, năprasnică năvală pornind. Dril după dril, peşte după peşte. Lupta era în toi atunci când însuşi Tinca-Tinca, generalul cel vestit în toată lumea pentru calmul şi chibzuirea care îl caracterizează, s-a  ridicat surescitat din străfunduri şi, rupând compactele rânduri de albitură, a pus grea presiune pe lanseta amicului meu până când am reuşit eu să îl iau prizonier în minciog. A fost o manevră destul de dificil de realizat deoarece cu mâna stângă mânuiam minciogul pentru a scoate linul din apă iar cu mâna dreaptă driluiam o înciudată cătană cu albă şi strălucitoare armură. Cred că a fost unicul caz din toată măreaţa mea activitate de şi mai măreţ pescar când am făcut acest lucru, adică să mânuiesc în acelaşi timp şi minciogul pentru a scoate din apă un extrem de nervos peşte dar şi lanseta mea cu peşte la purtător.

Noaptea se prevestea imperturbabilă de după dealuri, dar noi nu sesizam acest lucru. Nu mai vedeam, nu mai auzeam. Eram în transă totală, de parcă am fi fost beţi. Ne îmbătaserăm probabil de la uriaşa cantitate de dril forte consumată. Abia atunci când totul a căpătat unică şi smolatică nuanţă (apă, stuf, barcă, oamelini şi peşti) am consimţit a ieşi în sfârşit la mal, încheind astfel acea zi care totuşi tind să cred că nu a avut dimineață. În schimb a avut noapte. Asta e sigur. Şi chiar una foarte lungă, căci tot noaptea era şi atunci când am revenit pe malul apei deoarece abia după am ajuns acasă am constatat că îmi uitasem una dintre lansete pe un pat de stuf amorţit. Tocmai lanseta cea mai folosită în luptele din acea zi. M-am întors, aşadar, cu mari emoţii după ea şi din fericire am găsit-o. Era tot acolo unde o văzusem odihnindu-se ultima dată. Mă aşteptase cu stoicism. Trebuie să recunosc că m-a întâmpinat cam tăcută şi oarecum rece, dar important era doar faptul că totuşi mă aşteptase. Mă aşteptase doar pe mine şi pe nimeni altul!

Asta da dovadă de ataşament! Toată stima, consideraţiunea şi mulţumirea mea, deci!

Episodul 2. = „ULTIMA OFERTĂ”

V-am amintit într-o serie de scrieri mai vechi despre unul dintre undiţarii mei: “Moşul” aşa după cum îi zicem noi (noi = grupul nostru de pescari prieteni, amici şi tovarăşi). V-am povestit atunci că deşi “Moşul” are o vârstă de moş veritabil, de “moş bătrân” aş putea chiar spune, el a ieşit la pescuit pe gheaţă, la copcă, nu cu foarte mult timp în urmă, pentru prima dată în îndelungata sa existenţă telurică. Că mai mult a prins distilate, rafinate şi îmbuteliate produse decât peşti… aşa a fost probabil menit să fie! Nu e nici vina lui, nu e nici vina mea şi nici a dumneavoastră, ci doar a şarpelui cel care a scuturat din pomi merele, păcatele şi slăbiciunile peste oameni.

Tot despre una dintre premierele târzii din viaţa sa de pescar (din viaţa moşului, nu a şarpelui anterior amintit), dar şi din viaţa sa de zi cu zi (tot la viaţa moşului mă refer şi acum), o să vă povestesc pe scurt (în câteva slove şi vorbe doar) unele aspecte importante, dar şi mai puţin (sau chiar deloc) importante.

Ştiu cu siguranţă că nu interesează aproape pe nimeni ce şi cum a făcut bătrânul în acea primă vizită a sa la Prut, dar mie mi-e drag cu adevărat “Moşul” (să nu mai amintesc şi de faptul că pentru mine dânsul îndeplineşte şi onorabila funcţie de unchi) şi, ţinând cont şi de anii mulţi pe care-i poartă pe-ai săi umeri, nici nu ştii când va obosi şi va pleca spre veşnică odihnă taman la cei doi metri regulamentari sub pelicula terestrei scoarţe. Aşadar, mă gândesc eu cu mintea mea cea … aşa cum o fi ea (dar mie-mi place aşa cum e, şi asta este cel mai important lucru) că măcar nişte însemnări pe un petic de hârtie să rămână despre bătrân ca o dovadă şi ca un palpabil atestat că la viaţa sa “Moşul” chiar a fost un vajnic undiţar.

Aşa după cum doar oamenii duri au obiceiul, “Moşul” nu a răspuns repetatelor noastre invitaţii de a ne însoţi la Prut decât într-o toamnă aflată în deplinătatea răcorilor sale.

Plecat-am trei din sat la noi, şi cu maşina patru, prin vreme rece, glod şi ploi, şi demni păream de psihiatru (sau de psiholog… numai că din coadă nu prea mai sună ele, cuvintele goale, aşa cum ar trebui să sune, de la Eminescu evocare e asta, dar pot foarte bine să merg şi după principiul: Ştiţi… “N-am găsit altă rimă” , uşoară să-ţi fie ţărâna, Maestre Toma!).

Tot frig, tot mâl şi tot ploi am găsit locuind şi pe malul Prutului, un Prut rece, înecat de ceţuri şi mestecat de valuri.

Abia spre seară ploaia s-a mai îndurat şi ne-a permis a pune cortul şi a face ceva de mâncare. De pescuit, am pescuit printre stropi, neavând ce alta face. Vivat pelerin(a)e! Peştii au venit nesperat de mulţi în condiţiile date. Ciortani, caraşi, plătici, babuşte, morunaşi. Diversificat şi bogat meniu piscicol.

Aşadar, din punct de vedere strict halieutic, “Moşul” nu a avut de ce să se plângă. S-a plâns abia mai târziu, atunci când  a început a tremura, spre dimineaţă, de frig în cort, în ciuda păturilor sub care se vârâse, atât de tare încât îi venise în minte să se pornească spre casă pe jos, o bagatelă de drum de numai o sută şaptezeci de kilometri.

A doua zi, văzând că nu ne poate îndupleca să renunţăm la încă o noapte la Prut, “Moşul” a adunat lemne (beţe, crengi, cioate, etc.) de pe malul apei mult mai mult timp decât a pescuit. A stat apoi toată noaptea următoare lângă foc, încălzindu-se şi prăjindu-se, învârtindu-se cu toate faţetele făpturii sale în jurul acestuia, preferând tovărăşia fumului decât să mai intre în cort.

De atunci expresia: “noaptea pe malul Prutului“ a devenit un subiect tabu pentru bătrân, indiferent de-i vară sau toamnă, indiferent de-i vreme rea sau bună.

Dar cum, cel puţin pentru noi, a merge la Prut presupune de la sine minim o noapte la cort… probabil că “Moşul” a combinat prima şi ultima lui ieşire pe mal de râu hotar de ţară, într-una singură.

Doi în unu… ca la ofertă!

The post PESCUIND AMINTIRI – A patra parte appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.

(A written movie)

***

 „Amintirea e creaţie continuă.”

Oscar Wilde

= A TREIA PARTE =

          Voi supune doritei (din partea mea) atenţii (a dumneavoastră) câteva scurte, dar nu chiar foarte scurte, episoade din filmul de foarte lung metraj în care am avut deosebita plăcere de a interpreta rolul personajului principal, film turnat pe diferite maluri, cursuri şi întinderi de ape, de-a lungul vieţii mele de rătăcitor pribeag (cu lanseta în mână şi cu visarea în suflet) prin sanctuarul naturii (mai mult sau mai puţin sălbatice) de unul singur, sau alături de tovarăşi dragi de-ai mei, actori minunaţi, total microbizaţi (de pescuit) şi aceştia fiind.

Episodul 1. = „CONCURSUL DE PESCUIT (BĂRCI?)”

Nu m-am născut şi nici nu am crescut (ca şi pescar) în spiritul pescuitului de competiţie. Filosofia mea, chiar şi acum, după ce am participat în calitate de concurent la câteva concursuri de pescuit iar în calitate de oficial la mult mai multe, este aceea că prefer ca singurul meu adversar să fiu doar eu însumi şi dacă reuşesc în mod constant să mă autodepășesc înseamnă că sunt pe drumul cel bun, pe drumul doritei perfecţionări, pe drumul ce deschide uşile unor noi şi îndreptăţite viitoare speranţe.

Dar nu despre asta (despre cât de mult sau cât de puţin rezonez eu cu concursurile de pescuit) vreau acum a vă povesti şi a vă grăi, ci despre unele întâmplări concrete petrecute atunci când zaţul din cafele şi zarurile bătrânului Rubicon s-au aşezat şi aliniat (chiar şi fără consemnările marelui Suetoniu) în aşa fel încât m-au determinat a participa la prima mea competiţie halieutică în calitate de competitor (lucru petrecut cu o oarece sumă de ani în urmă).

Şi ca să nu încep cu orice concurs, aşa după cum mi se pare şi firesc, am început cu unul de anvergură, organizat pe parcursul a trei zile la Săruleşti (la o azvârlitură de băţ, lungă de minim cinci sute de kilometri, de casa mea) şi având ca şi obiect al muncii (specie punctabilă) doar şalăul, peşte după care pescuisem la spinning numai de trei ori până atunci în toată viaţa mea.

Plecaţi de acasă (eu şi al meu coechipier, domnul B.) în seara din ajunul concursului, am petrecut toată noaptea pe drum. Atunci când am ajuns la locul faptei (pe malul gârlei, după cum se spune) tocmai începea ședința tehnică. De acolo, direct în barcă, spre locul de start.

Dar observ că iar mă pierd în detalii neesenţiale şi întârzii să vă povestesc ceea ce mi-am pus în gând! Deci, iată cum au stat lucrurile!

Dacă pe drumurile rutiere nu am avut nici un fel de probleme, ele au apărut, ţinându-se lanţ (sau parâmă, în cazul nostru) de cum am început călătoriile pe drumurile lacustre.

Prima problemă a fost atunci când în elicea motorului s-a prins o pătură acvatică (confecţionată din ceva materiale sintetice şi pe care peştii Săruleştiului probabil că o foloseau pe timp de iarnă pentru a se mai încălzi niţel) trebuind să ieşim pe mal ca să desfacem parţial motorul pentru a-l putea scoate de sub respectiva cuvertură, acolo unde el se cuibărise în modul cel mai indolent cu putinţă, întârziind astfel numai vreo cincisprezece – douăzeci de minute la start, plecând astfel ultimii în concurs.

Asta în prima zi.

A doua zi, după şalăul cu numărul doi prins de către subsemnaţii, apoi măsurat, aprobat şi eliberat de către arbitrii, motorul nostru termic a spus PAS în gura mare şi în modul cel mai categoric cu putinţă, refuzând a mai concura alături de noi, preferând a sta stricat, stingher şi degeaba tot restul zilei până atunci când a venit un nene prieten cu domnul meu coechipier (după încheierea manşei) şi care, punându-şi la contribuţie toate cunoştinţele şi puterile sale de convingere, l-a determinat până la urmă pe motorul cel mofluz să revină la sentimente mai bune şi să înceapă a se hidrata din nou în mod constant cu benzină, permiţându-i astfel a fi iar plin de fumuri şi de cârâieli. Nu am reuşit, la tracţiunea vâslelor doar (neavând motor electric la noi), să mai dăm de şalăi în manşa a doua, mulţumindu-ne oarecum cu prinderea unor bibani, specie de peşte total nepunctabilă însă.

Ziua a treia a adus după sine (şi cu sine), începând cu orele 10 A.M., o mostră de vânt de o calitate excepţională, vânt care a reuşit a ridica valuri măreţe şi total înspumate iar pe noi a ne smulge iremediabil din ancoră, făcându-ne să o păgubim şi, neavând ancoră de rezervă, să părăsim prematur concursul.

După ce am scos tot bagajul din barcă şi până să ne gândim noi ca să o scoatem şi pe ea (pe barcă) de tot din apă, ne-am trezit, după un moment de totală şi nedorită neatenţie, că ambarcaţiunea noastră, furată de valuri şi vânt, dorea să continue concursul de una singură, pornind din nou a călca pe unde. Ce era de făcut? Cum s-o prindem, cum s-o întoarcem din drum? Prin preajmă nu era nici ţipenie de om care să ne ajute iar să înotăm după ea, printre valurile acelea enorme, ar fi fost un lucru nu tocmai sănătos şi recomandat. Domnul B. a avut atunci o minunată idee. Mi-a dat o lansetă ce purta un jig de mare număr la al său capăt de fir şi m-a îndemnat a lansa înspre fugara noastră luntre pentru a o pescui şi a o trage apoi la mal. Aşa am şi făcut. Din a treia încercare, cred, am reuşit să o agăţ temeinic, iar apoi, după un minunat timp de dril, să o aduc teafără la mal. Şi lanseta a scăpat tot teafără din acea amplă şi total ieşită din comun acţiune de tractare navală.

După ce am terminat activităţile pe malul apei am mers la zona de campare pentru a ne lua bagajele. Acolo însă, altă dăndănaie. Ia cortul de unde nu-i! Cu greu l-am dibuit până la urmă, el fiind cocoţat de frica vântului prin nişte salcâmi ţepoşi din zonă. A urmat apoi o grea şi chinuitoare muncă de lămurire pentru a-l readuce cu beţele pe pământ, dar, până la urmă, am reuşit noi şi acest lucru.

Aceasta a fost, aşadar, povestea primului meu concurs de pescuit pe care l-am privit prin ochii concurentului. Un concurent total ghinionist şi plin de insucces. Măcar am rămas cu amintirile (amintiri care acum îmi par a fi oarecum amuzante) iar dacă s-ar fi punctat şi bărcile pescuite la acea competiţie pescărească cred că aş fi avut reale şanse să o câştig. Nu credeţi? Poate măcar vreun CMMC ceva.

Episodul 2. = „MISTER-ul GUMELOR”

Îmi începusem deja slujba în folosul comunităţii pescarilor de spinning de ceva vreme (să tot fi fost vreo doi ani bine trecuţi, sau poate să fi fost vreo trei încă hăt neîmpliniţi, nu ştiu sigur) dar eu încă priveam spre această admirabilă faţetă a pescuitului doar prin ochii voblerelor sau prin sclipirea rotativelor şi a oscilantelor. Atât ştiam, atât făceam. Mă luam cu drag la întrecere cu clenii cei care m-au determinat (trebuie să recunosc acest lucru) să mă lepăd deseori de cele bolgneze undiţării şi să mă înscriu la cursurile de: “Fishing with artificial lures” (şi pentru asta ţin ca să le mulţumesc domnilor cleni mult de tot), mă duelam cu mare ardoare cu colţatele (sau colţoasele, cum doriţi dumneavoastră, căci, până la urmă, cam tot aia e) ştiuci şi jucam destul de des prinsa şi cu bibanii cei sprinteni şi puşi pe şotii, dar totul, aşa după cum am mai spus, doar cu voblere sau cu linguri oscilante ori rotative. Citisem eu despre puterile miraculoase ale gumelor dar nu avusesem de-a face cu ele în mod concret niciodată. Pentru mine ele reprezentau la acea oră un mister total. Dar totul are un început, nu? Chiar şi pentru profani.

Era în luna lui gustar a unui an deja trecut în amintire, aşa că nu o să îmi mai pierd timpul încercând ca să îmi amintesc care era numele său exact, iar eu participam, pentru prima dată în viaţa mea, la un concurs de pescuit în calitate de arbitru. Trebuie să menţionez faptul că pescarii pe care-i arbitram pescuiau doar cu năluci artificiale iar capturile pe care le măsuram erau fie ştiuci, fie bibani (ăștia au fost cei mai mulţi), fie avaţi (ăștia au fost cei mai puţini) adică, mai concret, mă aflam la un concurs de spinning din barcă organizat la Rogojeşti de către asociaţia la care aderasem şi eu nu cu mult timp în urmă.

Acolo… din una, din alta, mai cu o palavră, mai cu un adevăr mult înflorit şi total neadevărat, iată că am legat o prietenie (de amiciţie) cu un pescar trecut de multă vreme prin toate caierele şi furcile spinning-ului şi pe care o să îl numesc simplu: “Mister” deoarece aşa mă adresez şi astăzi dumnealui atunci când comunicăm (în scris sau verbal).

Dar ca să nu lungesc inutil povestea cu discuţiile noastre de atunci (discuţii pe care, în mare parte, sincer să fiu, le-am şi uitat) voi aminti doar faptul că la finalul concursului (concurs deosebit de frumos, mai ales văzut prin ochii flămânzi ai unui pioner în domeniu) Mister mi-a dăruit câteva gume pe baza cărora să-mi încep prospecţiunile viitoare în căutarea aurului viu al apelor – minunaţii peşti răpitori (de năluci, de adrenalină, de timp, de bani, de nervi… şi de mulţi etc.).

Nu am putut a-mi scoate domniţele gumiţe (cele de dar) la îmbăiere prea curând deoarece am plecat chiar de a doua zi în concediu, dar atunci când m-am întors acasă nu m-am sfiit a le privi cum înoată goale prin apă. Mai greu mi-a fost mie a mă învăţa (ca să le pot apoi pe ele învăţa) care sunt stilurile de înot acceptate şi permise prin pravilele pescăreşti pentru reprezentantele neamului gumicol, dar şi aşa, stimabilii şi cooperanţii peşti m-au ajutat a prinde drag de dor şi dor de drag de suplele năluci.

          Pe scurt, pot spune că mi-a rămas adânc întipărită în minte prima pescuială făcută cu gumele primite de la Mister. Era în septembrie (la început), era vânt cumplit (la apogeu) iar colegul se chinuia să ţină barca în loc în vreme ce eu mă chinuiam să driluiesc peştii cei pofticioşi (bibani de categorie grea, presăraţi, pe alocuri, cu ştiuci îndrăzneţe).

          De atunci m-am îmbolnăvit iremediabil de boala cea grea a jigging-ului, de minunata boală a pescuitului cu gume, aşadar, Mister, acum pot acum să te anunţ cu mare mândrie că misterul gumelor a fost rezolvat cu deplin succes. Ura (nouă)!

The post PESCUIND AMINTIRI – A treia parte appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.

(A written movie)

***

 „Amintirea e creaţie continuă.”

Oscar Wilde

= A DOUA PARTE =

          Voi supune doritei (din partea mea) atenţii (a dumneavoastră) câteva scurte, dar nu chiar foarte scurte, episoade din filmul de foarte lung metraj în care am avut deosebita plăcere de a interpreta rolul personajului principal, film turnat pe diferite maluri, cursuri şi întinderi de ape, de-a lungul vieţii mele de rătăcitor pribeag (cu lanseta în mână şi cu visarea în suflet) prin sanctuarul naturii (mai mult sau mai puţin sălbatice) de unul singur, sau alături de tovarăşi dragi de-ai mei, actori minunaţi dar şi microbizaţi (de pescuit) şi aceştia cu toţii fiind.

Episodul 1 – ŞTIUCILE DOMNULUI „ICS”

Din capătul celălalt al bărcii domnul „ICS” mă privea superior. El se considera a fi veteranul iar eu eram bobocelul. El se considera a fi profesorul iar eu eram învăţăcelul. El se considera a fi capo di tutti capi iar eu eram doar un amărât de capo di cazzo. Aşa mă cataloga atunci noul (dar şi conjuncturalul) meu coleg de pescuit, coleg alături de care eram însă nevoit a împărţi barca, apa şi peştii deltei pentru următoarele cinci zile, atât cât urma să dureze expediţia noastră dintre danubienele braţe lacustre. Întâmplarea (purtând numele unei cunoştinţe comune) ne adusese la un loc pentru o vreme. Nu îl cunoşteam, nu mă cunoştea, nu îl judecam, dar el nu se sfia a o face.

După cum mulţi confraţi pescari o ştiu deja, faptul că ai mai fost la pescuit pe unele locuri (chiar şi de mai multe ori) nu îţi garantează în nici un caz faptul că vei prinde neapărat peşte acolo, nu îţi garantează faptul că îi vei umili pe cei care calcă apa în premieră pe acele meleaguri. Că ţi-o doreşti… e una, dar că vei şi reuşi acest lucru… este o lungă şi întortocheată cale de urmat.

            Lucrurile, în natura lor intrinsecă, erau foarte simple. Domul „ICS” venea pentru a „icsa” oară în deltă la pescuit ştiucă, iar eu veneam pentru întâia dată.

          ˗ Numai la oscilante merge aici! Să ştii şi tu! De câţi ani vin eu în deltă, doar la ele am prins ştiuci.

          ˗ Dar aţi mai încercat şi la altceva şi nu a mers? am întrebat eu, în cel mai politicos mod cu putinţă.

          ˗ La ce să încerc? De ce să încerc? Să pierd vremea? Numai la oscilante e nădită. Atât ştie ştiuca a mânca. Şi numai la buza stufului! a spus, parcă cu dispreţ, domnul „ICS” şi s-a şi grăbit a face primul lanseu al acelui sejur de pescuit. Probabil considera că deja mi-a dat prea multe detalii, că deja mi-a pus totul pe tavă, iar eu trebuia doar să-l ascult şi apoi să mă apuc de numărat ştiucile ce aveau să răsară.

În general, am un profund respect pentru oamenii mai trecuţi prin viaţă (cu mai multe semne cioplite pe răbojul timpului) decât mine şi dacă aceştia se dovedesc cumva a-mi fi fârtaţi de lansete atunci nu mă sfiesc a le asculta învățămintele şi a le urma poveţele, dar… sincer trebuie să mărturisesc faptul că faţă de omul „ICS” nu am simţit încă de la bun început nici cea mai mică urmă a sentimentelor amintite jucându-mi-se prin suflet. Prea multe laude gratuite, prea multe sfaturi fără rost. Judecata era singura care mă îndemna atunci a păstra buna cuviinţă şi curtoazia.

Dorind a-i demonstra încă din start cum stau în fapt lucrurile am atârnat de buza strunei un vobler şi am lansat exact în partea opusă stufului, spre larg, pe un canal pe care-l dibuisem a şerpui prin marea de nuferi din acea zonă.

Desigur că domnii psihologi vor spune că la nivel de subconştient tot domul „ICS” a controlat atunci situaţia şi probabil chiar aşa a fost, dar nu îmi pare rău.

După proverbul „gura bate fundul” (să nu spun totuşi aşa cum se zice pe româneşte) atât voblerele, cât şi gumele, rotativele sau spinnerele au aplicat corecţia binemeritată domnului „ICS” în acele zile. Nu zic că oscilantele nu au rodit şi ele, dar nu au excelat ci mai mult au oscilat (aşa după cum le este lor menirea).

Rezultatul lecţiei primite de marele cunoscător al deltei (cu toate tainele sale) s-a materializat în primele zile prin goliri amarnice de sticle cuprinse de vodcă (încât seara abia mai avea cine duce lingura la gură, nu lingura oscilantă, ci lingura cu borş de peşte, borş pe care ni l-au servit seară de seară, cu mare amabilitate, gazdele noastre) iar în ziua cea de-a treia (spre după amiază) printr-un telefon dat consoartei dânsului: „­­˗ Dragă, eu cu aşa oameni nu mai pot să stau. Nu mai pot să pescuiesc cu dânşii. Vineri venim acasă. Nu mai stăm până sâmbătă.”

Şi iată ca până la urmă am pescuit în deltă doar patru zile şi nu cinci, aşa după cum avuseserăm noi iniţial în plan, iar singurele vinovate pentru scurtarea sejurului deltaic au fost ştiucile. Cine, mama lu’ tata, le-a pus să se avânture şi la altceva decât la oscilante!? Nişte ştiuci total neserioase şi neascultătoare. Huo, pofticioaselor!

Episodul 2 – AVEAM UN VOBLER EU CÂNDVA

Da. Aşa este, dragii mei. Aşa este sau, mai degrabă, aşa a fost. Cândva, pentru o vreme destul de lungă, am avut un vobler. Era un vobler mic de stat (adică de statură, trei cm cu tot cu vopseaua şi lacul de pe el) dar mare la stat degeaba prin ape (şi asta pentru că era foarte neprietenos cu tot neamul Pesca). Aceasta era marea lui meteahnă şi… oare… ce puteai să-i faci?

Eu îl căram după mine, îl îmbăiam prin ape diverse, oferindu-i spre amuşinare specii diversificate de peşti, îl încurajam mereu, dar el o ţinea tot timpul numai şi numai pe a lui. Nu dorea să aibă nici cea mai mică interacţiune cu poporul solzoşilor înotători.

De la o bucată, sătul fiind şi eu de a o tot face pe antrenorul fără de succes, am abandonat respectivul vobler într-o cutie, iar apoi, o vreme, nici măcar nu mi-am mai amintit că îl am în trusă.

Asta până într-o după-amiază coaptă de cireşar pârguit atunci când, la prund fiind ieşit împreună cu al meu familion (la o plajă, o baie, o bălăceală, la o scurtă evadare în natura pe cale de dispariţie a zilelor noastre) având la mine lanseta pentru domnii cleni, am vrut să fac o demonstraţie de artă şi măiestrie în faţa celor de-o familie cu mine, adică am vrut a le arăta “live” (după cum se zice acum) ce mare pescar este Je.

Eu unul eram plin de voinţă, publicul de bunăvoință (aceea de a mă urmări), iar peştii de o maximă dorinţă (de a mă face de râs), refuzând în mod constant (şi total) a se lua la întrecere cu artificialele mele năluci.

Crizat de timp şi strivit de apocalipticele mele eşecuri am apelat, din lipsă de alte idei şi de alte năluci (le încercasem zadarnic pe toate pe care le avusesem atunci cu mine, atât nălucile, cât şi ideile) din nou la voblerul cel îndărătnic.

Eram conştient de faptul că îmi jucam ultima carte din acea zi, carte pe care chiar dacă o consideram ca fiind una aprioric sortită eşecului, trebuia totuşi să o joc. Dacă tot nu reuşeam să produc panica dorită printre argintaţi atunci treaba cu isprăvile “live” ale marelui maestru pescar familist trebuia să mai aştepte.

Cu firul prin ureche, voblerul a zburat o vreme prin aerul sec şi răscopt, apoi, cu cleanul în ancoră, a început a-mi chinui lanseta şi firul. Minunea, cu “M”, se produsese. Cum cântau cei de la Compact? “După ani şi ani”? Parcă aşa, nu? Întocmai ca şi voblerul meu. După ani şi ani de total dispreţ pentru cei înotători (la peşti mă refer aici în propoziţiune) iată că acum începuse bogată recoltă să adune, căci mulţi (mici, medii, măricei) cleni a mai prins el în seara aceea până atunci când invazia ţânţarilor şi plecarea soarelui m-au făcut a lăsa în pace prundul şi a porni spre casă, acolo unde ai mei mă aşteptau cu mama pusă (ei părăsind locul faptei cred că după al zecelea, dacă nu cumva chiar după cel de-al treilea clean pescuit cu deplin succes). Oricum, demonstrasem până la urmă ceea ce dorisem să demonstrez. Avea familia mea cu ce să se mândrească deoarece un aşa pescar de bun ca mine mai rar să fiinţeze altul prin lume. Asta era clar!

În încheiere, tot despre voblerul cu pricina trebuie să vorbesc puţin. Din acea seară, de când a dat de gustul peştelui, voblerul meu s-a comportat minunat indiferent de apele în care l-am scufundat, indiferent de peştele pe care l-am căutat. A fost un vânător nemaipomenit de harnic şi de bun, luând cu mare uşurinţă urma tuturor peştilor vizaţi. Dar… aşa după cum este de regulă în viaţă, totul a fost doar până la un punct. Totul a fost doar până la un atac nervos, puternic, scurt şi final. Totul s-a redus până la urmă la lipsa strunei.

Staţi-ar în gât, cumătro!

Episodul 3 – NELINIŞTEA UNUI LIN

Îi venise vremii vremea ca să se oprească din plouat iar nouă ne venise vremea ca să ieşim cu belşug de drag pe apă.

Dar râurile erau crescute şi tulburi de la atâta amar de puhoaie curse de pe costişele cerului astfel încât singurul loc cu o apă cât de cât valabilă şi validă pentru pescuit era acumularea mare a Siretului.

La spinning nu prea ne-am omorât cu firea a încerca deoarece plăcerea dintre a prinde peşti şi cea de a prinde buruieni înclină net în favoarea peştilor, dar cum aceştia nu s-au prezentat deloc prin zona respectivă, cedând total locul buruienilor, am renunţat la serviciile artificialelor şi am pus mâna pe bologneze. Noroc că le aveam cu noi la bordul ambarcaţiunii!

          Pus-am boabe de porumb (nu „porumbel” din acela de la mare, care face „cocoşelul” tare, după cum ne tot anunţă fraţii bronzaţii în gura mare pe plaje, ci din acela din cutie) în agerele noastre cârlige şi am făcut măiestre lanseuri la buza stufului, cu o atât de mare fineţe şi cu o atât de mare precizie încât, probabil pentru a răsplăti într-un fel deosebita noastră tehnică, acumularea Siretului ne-a şi trimis primele sprinţare domnişoare (sumar îmbrăcate în lucitoare şi roşioare straie) spre înfăţişare directă la barcă. Dar noi nu ne-am pierdut cu firea şi nici timpul cu dumnealor nu ne-am pierdut (prea mult). Nu. Noi am căutat mai departe. Am căutat şi am şi găsit. Alte şi alte roşioare, alte şi alte babuște.

Dacă nu se tulburau curgătoarele probabil că nu ieşeam atunci acolo şi astfel nu ne-am fi întâlnit cu toate neamurile lui Flămânzilă, deci… după cum se spune: „tot puhoiul cu albiturile sale”. 

Şi prin beţia aceea de babuşte şi roşioare, deodată, după o banală scufundare a plutei, mă trezesc că ceva, ceva mult mai puternic decât acele neamuri de ciprinide cu care mă răfuisem eu până atunci, mă trăgea cu tot cu băţ înspre dânsul. Eu spre eu, el spre el, şi tot aşa, o vreme, când unul, când altul, trăgeam pe rând fiecare, până ce firul de la forfac nu a mai rezistat tensiunii şi a cedat, la propriu, făcând lanseta să tresară deodată în poziţie de drepţi, făcând deodată peştele să dispară cu-al meu cârlig cu tot. Ce putea fi? Un ciortan? Cel mai probabil! Oricum, frumos şi intens petic de dril!

La mare repezeală am schimbat cârligul, schimbând în acelaşi timp (cu plus) şi grosimea firului cu care l-am legat şi am lansat din nou. După un alt timp cu albituri împestriţat iar am simţit voinicul chemându-mă la dreaptă trântă.

De data asta victoria avea să fie a mea. După multe împotriviri repetate, după multă muncă şi aspre gemete de fină lansetă, iată că în plasa minciogului se odihnea, în cele din urmă, primul meu lin pescuit vreodată. Stătea sleit de puteri, privind cu ochii săi ciudaţi la lumea nouă, molfăind înciudat cârligul pe care mi-l furase mai înainte şi pe care îl avea înfipt în colţul gurii. Băiat fain şi de comitet linul acela, cum nu şi-a găsit el liniştea până nu mi-a adus înapoi cârligul furat! Foarte frumos din partea lui! Nu-i aşa? Mai ales că apoi ne-au vizitat şi nişte prieteni de-ai dânsului şi ne-am încins cu toţii la un bairam de zile mari! Greu de uitat!

Episodul 4 – MRIANA DE SUB POD

– Bună ziua, nenea! Îmi dai şi mie nişte vermuşte!

– Da’… ţie ce-ţi trebe? Că n-ai undiţă… nu pescuieşti.

– Nu e pentru mine vermuştele. E pentru tata.

– Şi taică-tu ce face cu ele?

– Dă la peşti.

– Dă… dar unde dă? Că nu-l văd?

– E acoloşcea, după cot, sub pod chiar.

– Şi… prinde peşte?

– Alte zile da, da’ azi nu.

– Şi de ce nu a prins şi azi?

– Pentru că azi are decât ţuică la el. Vermuşte n-are.

– Aşa… deci! Şi ce zici că a prins taică-tu, altă dată? Ce peşti?

– A prins într-o seară o mariană, de vad, tot de acolo, de sub pod.

– O mariană zici… Şi ce-a făcut taică-tu cu mariana?

– A adus-o acasă, da’ l-o sfădit mama?

– De ce, mă? De ce l-o sfădit?

– Cum de ce? C-o adus mariana acasă.

– Păi nu a fost bine că a dus peşte la masă?

– Ba da, dar era prea mică. Mariana. I-o zis mama că trebuia s-o fi lăsat să mai crească, să se mai dezvolte o ţâră şi i-o mai zis ca de acuma înainte să nu se mai încurce cu din alde alea.

– Aha… şi… taică-tu, ce-a făcut?

– S-o ‘nervat şi s-o dus la crâşmă.

– Aşa… şi?

– O dat mariana pe-o cinzeacă şi după aia o beut pe datorie.

– Bun şi-aşa! Uite, ia cutia asta de viermi şi du-i-o!

–Numa’ de l-oi putea trezi, că dacă o golit sticla aia de unul singur, sigur acuma doarme, că acolo, sub pod, nu-l vede şi nu-l deranjează nimenea. De aceea îi place lui acolo. Că poate să beie şi să agheţe mariane nestingherit. Mulțumesc frumos, nenea!

VA URMA

The post PESCUIND AMINTIRI – A doua parte appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.

(A written movie)

***

 „Amintirea e creaţie continuă.”

Oscar Wilde

= PRIMA PARTE =

          Voi supune doritei (din partea mea) atenţii (a dumneavoastră) câteva scurte, dar nu chiar foarte scurte, episoade din filmul de foarte lung metraj în care am avut deosebita plăcere de a interpreta rolul personajului principal, film turnat pe diferite maluri, cursuri şi întinderi de ape, de-a lungul vieţii mele de rătăcitor pribeag (cu lanseta în mână şi cu visarea în suflet) prin sanctuarul naturii (mai mult sau mai puţin sălbatice) de unul singur, sau alături de tovarăşi dragi de-ai mei, actori minunaţi dar şi microbizaţi (de pescuit) şi aceştia cu toţii fiind.

Episodul 1 – PRIMA PESCUIALĂ

Episodul prim, precum şi cel ultim, vor fi cele mai scurte episoade ale seriei, ele nefiind în fapt altceva decât nişte întrebări fără un răspuns direct, fără un răspuns concret, fără un … răspuns.

Care a fost oare prima mea pescuială?

Când şi cum exact aceasta s-a produs (întâmplat, petrecut)?

Cât a durat?

Când şi cum aceasta s-a încheiat?

Nu ştiu, şi vă rog să mă credeţi că dacă nu ştiu eu, dumneavoastră cu siguranţă nu aveţi de unde să ştiţi.

Vedeţi ce uşor am scăpat de primul episod?

Dar de-acum abia vine greul, căci după acea primă ieşire la pescuit, total afundată în catacombele neaducerilor aminte precum şi în tenebrele timpului, am fost contaminat (fără leac sau şansă de vindecare) cu fastul (dar MINUNATUL) microb al PESCUITULUI.

Episodul 2 – JOCUL ŞI NOROCUL

          Episoadele următoare, cu excepţia ultimului, vi le voi prezenta nu într-o ordine cronologică anume, precisă, corectă (acest lucru fiind imposibil de realizat) ci pur şi simplu în ordinea în care îmi amintesc (sau nu) de ele (acolo unde nu îmi amintesc concretul, va interveni probabilul).

          Eram pe mal de Prut curgător (dar şi pe mal de toamnă târzie) cu doi dintre ortacii mei: C. şi G. căutând cu gândul, cu visarea dar şi cu undiţele noastre spre faimoasa faună piscicolă pe care o presupuneam a mişuna printre undele limpezi şi creţe, uneori şi învăluite de ceţuri dense (mai ales dimineaţa) ce se scurgeau atât de frumos prin faţa noastră.

          Nimeriserăm bine, se pare, căci peşti total flămânzi şi lipsiţi de orice urmă de inhibiţie ne-au întâmpinat fericiţi, dând din coadă şi din fălci, harnici molfăind momelile noastre. Mai conta parcă faptul că veneam după două zile de căutări total ratate ale acestora, mai conta oare faptul că străbătuserăm zeci bune de kilometri în aflarea lor cotrobăind cursul râului graniţă încă de la Horodiştea şi până la Santa-Mare, mai conta câtuşi de puţin faptul că locul cel bun nu îl găsiserăm noi, ci ne-a fost indicat de către un necunoscut (până atunci) confrate pescar (sucevean de conformaţie fiind şi el se pare) care a auzit, din pură întâmplare, lamentările noastre în timp ce ne serveam micul dejun în faţa cortului şi care, tot din pură întâmplare, trecea atunci pe acolo? Desigur că nu mai conta. Acestea nu sunt altceva decât nişte mici şi neînsemnate amănunte, ori eu doresc a descrie doar măreţia faptelor şi nici de cum a vă vorbi despre zădărnicia aferentă acestora.

          Eu îmi trăiam clipele mele de fericire în capul plisei, imediat după cotul cel mare al marelui râului, apoi era C. (puţin mai la vale de mine) iar G. (aflat şi mai la vale de noi) încheia aşezarea noastră geografică din acea zi.

Mrene, scobari, morunaşi şi babuşte obeze se aruncau asupra noastră cu atâta ferocitate încât bolognezele noastre abia mai făceau faţă invaziei.

Lăsând la o parte peştii cu apucături concrete de popor cotropitor din acea zi, un alt lucru s-a făcut atunci remarcat, şi anume cât de mult contează norocul şi inspiraţia atunci când îţi alegi locul de pescuit pe malul apei.

Din când în când, mai făceam câte o pauză (eu si C.) pentru a ne ascuţi cârligele care se tot toceau de la multitudinea nesperată (dar visată) de boturi înţepate cu succes, iar G. era nevoit a face pauze foarte dese pentru a-şi lega mereu alt şi alt cârlig din pricina cioatelor cu care se răfuia. De prins peşte, prindea ce-i drept şi el, dar într-un ritm maxim (cred) de trei-patru peşti cu un cârlig până să prindă drag de dânsul agățătorile din străfund şi să îl păstreze ca amintire.

Foarte bine alta ar fi putut fi distribuţia noastră de-a lungul firului de apă în ziua aceea, dar aşa a fost să fie. Eu şi C. nu ne-am întâlnit cu absolut nici cea mai mică cioată atât cât a durat beţia aceea pescărească în timp ce G. părea a fi nimerit în plină cultură acvatică de crengi, bolovani, praguri, sau de alte agăţători submerse. Şi astea toate la câţiva paşi doar de locul unde undeam şi noi.

Vorba lui Nenea Iancu: „Jocul e joc şi norocul noroc…”.

Episodul 3 – DECÂT 12

Era într-o zi vară din luna lui cireşar din anul de graţie 2… . De dimineaţă avusesem oarece treburi de rezolvat la primăria din localitate aşa că la pescuit am ajuns abia pe la orele zece A.M. Chiar dacă nu îmi propusesem să pescuiesc în acea zi, discuţiile avute cu anumiţi amici undiţari cu care mă întâlnisem în scurta mea vizită la „Sfatul Popular” nu numai că m-au determinat să ies, ci chiar mi-au turnat nelinişte în suflet şi în trup, făcându-mă parcă să zbor până pe prundul Sucevei, la doi paşi de casa mea.

Dar să revin asupra amicilor undiţari şi a discuţiilor avute cu aceştia.

Rar se întâmplă să mă întâlnesc măcar cu unul dintre ei într-o zi, dar tocmai cu trei, este deja un lucru ieşit din comun! Şi totul în numai câteva minute.

Amicul nr. 1. Nume: D. Pasiune: Pescuit (bolo & spinnig).

Discuţie: „­˗  Salut! Ce faci?”; „­˗ Uite, aştept băiatul să vină cu maşina şi plecăm la Siret. Aseară am fost pe prund pe la noi.”; „ – Şi?” ; „ – Am luat patru păstrăvi.” Discuţia deja începuse a căpăta tente comice şi mă miram în sinea mea de acest lucru căci nu îl ştiu pe D. nici a fi vreun vajnic descendent al neamului de Münchhausen şi nici a fi vreun vasal de-al lui Bachus (este un non-consumator absolut de alcool dl. D.). Dar tocmai atunci a apărut băiatul dânsului cu maşina iar restul discuţiei s-a pierdut într-un inevitabil „ – Drum bun! Fir întins!” de o totală complezenţă şi rostit în foarte mare grabă de către subsemnatul.

Amicul nr. 2. Nume: C. Pasiune: Pescuit (paşnic şi răpitor, dar nu spinnig).

Discuţie: „˗  Noroc! Unde te grăbeşti aşa?”; „˗ Salut! M-a sunat cineva  şi trebuie să fug urgent până la Rădăuţi… Uff…!  Că am fost de dimineaţă la apă şi trăgea aşa de bine.. am luat doi păstrăvi…! Da’ tre’ să plec… n-am ce face!”

Mă gândesc mai bine. Mai analizez o dată calendarul. Nu. Nu e 1 aprilie iar C. se plimbă prin vie destul de rar, dar trebuie luat totuşi în calcul faptul că uneori este  predispus a face anumite „glume”, însă parcă prea se leagă cele afirmate de el cu cele spuse cu câteva minute mai devreme de amicul nr.1.

Nu trec alte cinci minuţele, pe ceas, că iar aud de păstrăvi.

Amicul nr. 3. Nume: P. Pasiune: Pescuit (mai mult de amorul artei decât din convingere).

Discuţie: „ – Dinule, să-ţi zic ceva!” m-a luat din prima amicul, fără nici cea mai mică urmă de salut sau de alte politeţuri. „ – Trei păstrăvani am ras aseară.”; „ ˗ De unde?” cutez a întreba. „˗ De pe prund.” „˗ La undiţă?”, rămân sceptic eu. „˗ Da.” Răspunsul îmi dă fiori.

De mai bine de cincisprezece ani nu le mai văzusem culoarea şi nu le mai auzisem existenţa păstrăvilor prin zonă şi acum, deodată, toţi cunoscuţii mei deveniseră, peste noapte, mari păstrăvari. Greu de înţeles, greu de crezut, dar musai de verificat!

Să nu mai spun că, abia ajuns la prund, mă întâlnesc cu fratele unui vecin de-al meu, vecin pe care îl ştiu a fi posesor de lansetă şi uneori chiar în unde cercetător. Imediat mi-a comunicat şi acela marea biruinţă a fratelui dânsului. „- Cinci păstrăvi a prins ieri  frăţia.  Toţi unu şi unu. Mari şi frumoşi. Vine şi diseară să mai prindă câţiva.”

„ ˗ Mă laşi?” gândesc asta doar pentru mine. Unul patru, altul doi, altul trei şi iaca, acum, că mai apare unul cu cinci. Deja este prea mult! Urechea refuză să mai asculte iar mintea refuză să mai creadă.

Fac un calcul simplu. Dacă toţi aceşti amici care (în paranteză fie spus) cu excepţia lui D., nici unul dintre ei nu poate măcar a aspira a petrece pe prunduri atâta timp cât petrec eu efectiv, care nici nu concep a investi în scule şi năluci atât cât o fac eu, care (doi dintre ei) nici nu ies pe alte ape la pescuit, au prins atâţia păstrăvi, atunci înseamnă că eu, dacă nu o să prind măcar unul acum, o să fiu nevoit să mă las de acest sport, să îmi pun cenuşă în cap şi eventual să mă retrag în vreo peşteră din vârful munţilor, de ruşine.

Nici cele două ţigări, aproape sudate, fumate de mine până la primul lanseu nu au avut vreun efect de calmare asupra sufletului meu mai mult decât zdruncinat în acele momente. Calmarea s-a produs mai apoi, de la sine, prin zdruncinul lansetei, al firului şi al nălucii. Am stat nu mai mult de două ceasuri bune pe apă deoarece, din cauze bubuitoare şi fulgerătoare, acompaniate cu stropi deşi, mari şi reci de ploaie, a trebuit să fug repede spre casă. Dar nu mai conta. Pohta fusese pohtită. Şi, după cum zicea cândva „craiul” Borcea (după ce reuşiseră, într-un sfârşit, şi alb-roşii o victorie ceva mai clară asupra dragilor inimii mele roş-albaştri) a fost ceva de genul: „– Un fleac. I-am ciuruit.”; „Decât 12”, aş mai adăuga eu în cel mai pur jargon „dă incultură”.

Am dezlegat ulterior şi misterul invaziei de păstrăvi pe prundul Gălăniştean. Ploi multe, viituri puternice, bazine rupte şi păstrăvărie păgubită.

Vorba aceea, din bătrâni: „Paguba unora, bucuria altora!”

Episodul 4 – PARADOXUL GRĂMEZII

Cerul se pregătea deja de culcare, trăgând peste lume perdeaua sa cea stacojie. Soarele se mai resimţea doar secvenţial şi doar prin lumina difuză (pe cale de dispariţie) a înserării tomnatice, iar balta medita în cea mai adâncă tăcere la acele ultime clipe ale tabloului seral.

Barca părea a se prelinge cuminte peste unde, pornită fiind spre drumul de ieşire de pe apă şi al plecării acasă.

Tăcuţi eram şi noi. Avuseserăm o zi de pescuit destul de dinamică, presărată cu oarece sportivi bibani, dar şi cu destul de multe nevârstnice ştiuci (adolescentine, cel mult) lucru care nu ne satisfăcuse totuşi peste măsură, trebuia să recunoaștem.

Stăteam pe locul meu şi fumam, privind cum se apropie de noi malul când, cu privire periferică (se pre că am şi aşa ceva), am detectat oarece mişcare (atac nebun de peşte răpitor asupra locuitorilor neprihăniți ai bălţii) undeva spre stânga, înspre perdeaua stufului. Am întors atent capul spre locul cu pricina tocmai la timp pentru a imortaliza pe retină un alt salt şi un alt aerian evantai de peştişori speriaţi. Incitat, i-am făcut semn colegului responsabil cu agregatele motrice ale ambarcaţiunii să oprească înaintarea, apoi, tot prin semne, i-am indicat locul, taman când se executa şi saltul cu numărul trei. („Uite cum unu’ îl mănâncă pe altu’!”  aşa zice un amic de-al meu undiţar atunci când vede asemenea scene lacustre.)

Amicul (cel din barcă, nu cel din zicere), fiind un fin interpret al semnelor subsemnatului şi aspirând şi el la oarece ştiuci ceva mai trupeşe şi mai dornice de aventură decât cele care ne delectaseră cu prezenţa (atacurile) lor în acea zi, a înţeles exact ce şi cum anume trebuie să facă, astfel că imediat (încât nici măcar nu am apucat bine a rosti cuvântul “Donaudampfschiffahrtsgesellschaftskapitän” (şi cred eu că la cuvântul „Pneumonoultramicroscopicsilicovolcaniconioza””, nici nu mai avea rost să mă mai gândesc în acele momente) ne-am şi apropiat hoţeşte de hoaţa lacului. Fiind mai curajos de al meu fel, nu am aşteptat ajutorul amicului ci am atacat de unul singur bestia, înarmat doar cu lanseta şi guma de la capătul firului. Era acolo. Era mare şi grăbită a face cunoştinţă cu plasa minciogului meşteşugit mânuit de-al meu tovarăş de arme. Şi nu a fost doar ea.

„The darkness” ne-a silit până la urmă să abandonăm uneltele din mâini (lanseta, în cazul meu şi minciogul, în cazul colegului) adică să abandonăm de tot pescuitul pentru acea zi şi să purcedem spre case.

Aşadar, la ceas de „Sara pe baltă” (nu pe deal), pot spune că, în cele din urmă, am prins nişte ştiuci ceva mai apropiate de adevăr în acea zi. Dacă ar fi să mă iau după „paradoxul grămezii”, cred că aş putea spune chiar că am prins o grămadă. Dar totuşi prefer să nu mă iau după acel paradox, nu de alta dar poate citeşte şi amicul cu pricina aceste rânduri, iar el a fost martor ocular (a se citi „minciogar”) şi sigur ştie cu exactitate câte au fost.

VA URMA

The post PESCUIND AMINTIRI – Prima parte appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.