The post Pescuit de placere appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.

O mana de viermi, o “beldie” din trestie de zahar, o galetusa, putin malai furat de la a batrana din casa, un colt de paine si o sticla de apa. Asa pot descrie copilaria mea intr-un minim de cuvinte, care sa concentreze esenta multor ani petrecuti pe maulul apei. Nu putine au fost diminetile in care imparteam acel colt de paine cu ratele deranjate de prezenta mea in stufuri, cand aburii se ridicau din apa incet, in vremea lor, nestingheriti, aducand mireasma de stuf imbracat in roua limpede. Ce daca obletii sunt mai mici decat carasii sau rosioarele nervoase care plecau de cele mai multe ori cu montura? Nu a contat o secunda marimea. Din contra, am gandit ca e mult mai dificil sa pescuiesti la suprafata si intre ape decat pe fund, asteptand…

Orice vacanta, era un prilej de sarbatoare. Visam aburii iesind din apa si simteam mirosul inconfundabil al stufului inainte sa aud clopotelul care ne lasa vara liberi. O dimineata de iulie, pe lacul Straulesti, cu multi ani in urma (sa tot fie 20), m-a scos din minti, cand, in stuful meu am gasit la 4 dimineata o silueta care trebaluia de zor si “deranja” linistea unei dimineti ce avea sa se anunte mirifica. Ratele, pe care cu o zi inainte le hranisem, nu mai erau acolo… Totul era contrar celor afirmate mai sus. Am acceptat cu greu regula baltii (primul venit, primul servit). Aveam sa gasesc peste 2 ceasuri o fata carunta, cu par grizonat, mult fum de tigara si o tuse taioasa care facea pana si obletii sa tresara cand se auzea. Rosioarele sareau, amestecate cu obleti, iar pe locul meu vedeam o pluta de cocean ancorata in cumpana, asteptand carasi. Nervii au adus si rezultatele, lasandu-ma fara carlige.

Asa l-am cunoscut pe nea’ Costica, localnic, pescar batran si plin de ani… M-a urmarit vreme de o saptamana, a vazut ca nadeam zilnic si constant, asa ca s-a decis sa vada daca la malaiul meu amestecat cu paine nu cumva au venit si carasii. A creionat un zambet in coltul gurii cand mi-a oferit 3 carlige de obleti si o foita de plumb. Ca sa puna paie pe foc, mai ca m-a luat la ture ca am ajuns tarziu, altfel nu s-ar fi bagat acolo. Pe la 7, primul caras si-a facut aparitia, urmat de altul si altii….. Obletii mei erau mai mici si mai rari, rosioarele cand si cand mai loveau, dar pe locul meu era agitatie de carasi nervosi, care balaceau apa la mal in drum spre juvelnic. Pe atunci carasii aveau undeva in jur de 400-600 gr bucata. Dimineata urmatoare, am plecat hotarat mai devreme si nu mica mi-a fost mirarea sa il gasesc pe nea’ Costica acolo. Iar! Ce noapte era afara, dar mai negru am vazut in fata ochilor. L-am gasit taind la stuf de zor si bombanind.

Mi-am luat inima in dinti si l-am rugat sa se opreasca de dragul ratelor care aveau cuibul acolo. Pe intuneric nu vedeam ce taie, dar mi-a zis sa-mi tin gura si sa ma duc sa il ajut. Nu prea am inteles, dar m-am conformat. A venit cu o secure si a marit locul de pescuit sa intram amandoi. Cand m-am apropiat am vazut ca nu se atinsese de cuibul de rate.

“- Gata ! Multumit?”
“- Multumit bre…”
“- Atunci pune mana si desfa undita ca acu’ se lumineaza !”

Acelasi fum de tigara si aceeasi tuse mi-au tinut companie toata vara. Zi dupa zi, ne gaseam acolo, fiecare cu pestii lui, cu ratele langa noi. Timpul avea alta notiune. M-a invatat sa caut rosioarele aprige intre ape, sa tin cont de vant pentru a gasi bancul de pesti. Intre ape se formeaza curenti din cauza vantului, iar bancul de pesti se lasa purtat cand acesta se inteteste. Asa am invatat sa nadesc progresiv pana spre fundul apei pentru a-i face sa coboare acolo unde acesti curenti aproape ca dispar. Am prins gustul rosioarelor bataioase, greu de tinut in loc. Obletii raman pe norul de nada indiferent de vant sau curenti. In schimb rosioarele dispar, purtate de val, se ascund sub lintita si acolo raman daca nu sunt deranjate.

A venit a doua vara, si gandul imi pleca mai mult la nea’ Costica de data asta. La 10 ani, la 4 dimineta plecam singur spre balta (bunicii locuiau in zona), dar altul era sentimentul sa stii ca mai e cineva cu tine. Revederea a fost pe masura. Aceeasi fata arsa de soare cum o stiam, parul grizonat, fumul de tigara, dar o tuse mult mai avansata ce dadea semne de boala… Privirea lui era usor pierduta de data asta, dar zambetul acelasi, undeva in coltul gurii. Zilele treceau repede, iar rosioarele erau parca din ce in ce mai mari. Stiam sa le aduc, sa le tin in loc si sa le pescuiesc. Am inceput in acea vara sa pescuiesc in zona fundului apei, unde am gasit rosioare de 300 gr si cateodata un caras atras de buchetul de viermi. Linia era de 0.12 nu de 0.10, acul era de 14 nu de 16, iar viermii pe carlig in numar de 3, nu unul. Galetusa era plina la pranz, nu seara ca de obicei. Pestele era mai mare de data asta. Malaiul avea si biscuiti macinati, un pumn de pesmet, si tarata de grau. Asa s-a facut ca la sfarsit de vara, in ultima zi de vacanta, sa imi iau ramas bun de la nea’ Costica.

Dupa o vara de pescuit asteptam iar sa ma intorc desi abia plecam. La plecare, imi spune:
“Sa tii minte de la mine :
– Pescarul traieste cate zile i-a dat Dumnezeu si in plus zilele in care a fost la pescuit, Raducule….”

Mi-a strans mana si m-a privit lung. Nu am inteles prea bine, dar am ajuns acasa si am notat aceasta fraza intr-un carnetel. Iarna a trecut repede, primavara si-a intrat in drepturi, iar clopotelul a sunat de zor. Imi ardeau calcaiele sa ajung la bunici, sa imi fac undita, si sa plec la pescuit. Mai mult imi ardeau calcaiele sa ajung si sa dau ochii cu nea’ Costica.

Vreme de 4 zile am ajuns acolo si nu a venit deloc. Am crezut ca e prins cu treaba. In fiecare zi am gandit “lasa ca vine maine…” De dragul revederii, banii pentru cateva plute si carlige primiti de la bunici i-am dat pe un pachet de „Carpati” pe care am vrut sa il fac cadou lui nea’ Costica. De unul singur nu te poti bucura de captura, nu ai cu cine sa schimbi o vorba, chiar daca pestii erau mari, ii vedeam doar eu. Nu mai auzeam “iar m-ai intrecut !”, sau “ `tu-i ceapa ma-sii, a scapat!“.
In dimineata urmatoare, in jur de ora 10, a venit la mine o batranica cu o basma neagra si cu o traista. M-a intrebat daca eu sunt Raducu…. Avea lacrimi in ochi. Nu intelegeam. A scos o farfurie din sacosa, in care era putina coliva, o gogoasa si o napolitana. Avea si o sticla de suc.
“- Uite, pentru Costica al meu !” Afara nu mai era soare, desi stralucea. Era frig, desi mureai de cald. Primul instinct a fost sa ma uit in dreapta, unde pescuia, langa mine si eu langa el. Pachetul de Carpati era pe galetusa si il astepta… Batrana s-a pierdut pe carare iute. Eu am ramas fara cuvinte, singur, cu pomana in mana. Asa am ramas 10 minute nestiind ce sa fac. Am ars pachetul de tigari, am privit lung prin fum si in cap imi rasunau vorbele lui de vara trecuta:

“ Pescarul traieste cate zile i-a lasat Dumnezeu si in plus zilele in care a fost la pescuit! “
Acum, dupa 20 de ani, il aud ca atunci. Acum incep sa inteleg aceste vorbe. Fiecare din noi vom ajunge “nea’ Costica” si va veni intr-o buna zi un ”Raducu”, langa fiecare dintre noi…

The post O viata de pescar appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.

Cand nu poti sa te duci la pescuit si te apuca nostalgia nu poti face altceva decat sa-ti amintesti partidele anterioare. Asta am facut si eu, asa ca profit de ocazie pentru a va arata cum am procedat in ultima partida a anului trecut facuta in luna noiembrie.

Pana la primele capturi ale anului 2014 va urez vizionare placuta.

The post Dor de pescuit appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.

In emisiunea CARP THEATRE din aceasta seara, Andrei Vladeanu impreuna cu Iohann Kraus si Radu Badica isi propune sa discute pe seama declaratiei acestuia din urma referitoare la boilies. Cine produc nada adevarata si cine urmareste numai interesul comercial?

Emisiunea este in direct, prin urmare asteptam interventiile celor interesati de subiect, la telefon pe mail sau pe chat. Asadar, invitati sunt Radu Badica si Iohann Krauss. Nu ratati emisunea CARP THEATRE, numai la PVTV ON LINE, vineri seara de la ora 19.00.

The post ”Exista doi producatori de boilies pentru competitie in Romania. In rest, chestii comerciale…” appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.

                                     „O iubire infinită”

Ascultă cântecul sacru al Prutului
Şi, mai mult ca sigur, vei descoperi
Poezia existenţei!

Alina Lehmann

Viaţa este mereu surprinzătoare. Aproape niciodată nu poţi şti la ce să te aştepţi. Neprevăzutul face mai mereu parte din joc. Poate tocmai de aceea este atât de frumoasă. Dacă totul ar fi dinainte cunoscut, dacă totul ar fi dinainte programat atunci totul ar deveni tern, existenţa ar fi perfect liniară şi nimic nu ar mai surprinde pe nimeni niciodată. Sentimentele s-ar toci, nu am mai avea stări de bucurie sau de dezamăgire, inima nu ar mai tresări, ochii nu ar mai scânteia, adrenalina nu s-ar mai revărsa. Efectiv nu am mai avea trăiri, de nici un fel. Probabil ne-am transforma în nişte roboţi  perfect programaţi, perfect anonimi.

Indiferent de ce ne oferă existenţa trebuie să apreciem acele lucruri aşa cum se cuvine, la adevărata lor valoare. Desigur că nimănui nu-i plac momentele triste, clipele de grea încercare, cumpenele pe care ni le rezervă uneori traiul nostru pământean, dar dacă avem speranţă şi credinţă atunci cu siguranţă vom reuşi să trecem peste tot oricât ar fi de greu, iar mai apoi se ştie că „timpul vindecă totul”, deoarece el este „cel mai bun medic”. Marele Shakespeare spunea că în mod inevitabil chiar şi cea mai lungă noapte tot la zi ajunge aşa că durerea trebuie înfrântă şi nu trebuie să încetăm să râdem niciodată.

Să ne bucurăm şi să ne mulţumim cu ceea ce avem. Să ne amintim clipele plăcute, să trăim cât mai inspirat prezentul şi să încercăm ca în viitor să reuşim să evităm necazurile.

Amintirile… şi lumea lor. O lume minunată din care nimeni nu ne poate goni. Garabet Ibraileanu descria amintirea ca fiind „o muzică ce ne vine de undeva, de dincolo de orizont” , iar Tudor Muşatescu spunea despre oamenii fără amintiri că sunt aidoma unor „cimitire în care numele morţilor lipsesc de pe cruci”.  De câte ori nu ne amintim cu emoţie întâmplări demult petrecute, demult consumate, întâmplări care ne-au marcat într-un fel sau altul? Inima ne bate mai cu putere, ochii ne lucesc mai intens. Amintirile sunt nişte păsări împăiate care uneori prind viaţă şi care prin zborul lor minunat ne încântă existenţa. Unele amintiri ne bucură altele poate ne întristează umezindu-ne pleoapele cu o uşoară rouă ca cea de pe delicatele petale ale florilor în seninele dimineţi ale zilelor de vară. Amintirile suntem noi, noi cei de „cândva”, pierduţi în labirintul timpului căutând mereu să nu ne rătăcim definitiv în uitare. Suntem noi şi lumea de „altă dată”, o lume puţin distorsionată de trecerea timpului, o lume în culori mai şterse, o lume cu mai multe nuanţe de gri decât a fost în realitate, dar o lume frumos mirositoare, îmbălsămată în întregime în parfumul drag al nostalgiei.

Om fiind am şi eu amintirile mele. Amintiri multe şi diverse. Am şi amintiri triste dar şi multe amintiri vesele şi frumoase. Mai ales acum la ceas de iarnă, acum când timpul parcă are mai multă răbdare cu noi, oferindu-ne mai multe clipe de răgaz decât în restul anotimpurilor, mă las pradă tot mai des acestora. Deschid încet capacul scrinului cu amintiri, şterg grijuliu praful fin al uitării care se depune mereu, şi la lumina caldă al opaiţului memoriei retrăiesc acele scene vechi.

Pescarul din mine are şi el amintirile sale. Poate cele mei plăcute dintre toate. Sunt amintiri ale spiritului liber ce se plimbă prin natura pură admirând-o, iubind-o şi respectând-o în acelaşi timp.

Partidele de pescuit ale anilor trecuţi sunt toate acolo, printre celelalte amintiri, aşezate la loc de cinste în scrinul fermecat.

Multe dintre ele sunt legate în mod deosebit de râul Prut. Acest minunat râu al patriei noastre. Acest râu blestemat de-a lungul timpului, râu care a devenit fără voia sa hotar de ţară, râu care a despărţit şi încă desparte fraţi de-acelaşi neam şi sânge. Sintagma: „De la Nistru pân’ la Tisa” a devenit acum din păcate doar : „De la Prut şi pân’ la Tisa”

Ce este mai dureros decât să te afli pe malul românesc al Prutului şi să vezi pe celălalt mal oameni vorbind şi simţind româneşte dar care totuşi sunt acum într-o altă ţară? Să auzi răsunând din satele de dincolo de apă în după-amiezile de sâmbătă sau de duminică sfânta muzică populară romanescă la nunţi, hore sau botezuri, aceeaşi muzică ce răsună şi în satele de pe malul românesc, şi totuşi să vezi pe maluri patrulând umbrele sinistre ale grănicerilor care veghează ca fraţii să nu se poată întâlni liberi unii cu alţii, să nu poată petrece împreună, să nu mai facă parte din aceeaşi ţară, aşa cum au fost dintotdeauna, încă de dinaintea lui Ştefan cel Mare şi Sfânt. Dacă ar şti ce a ajuns sărmana lui Moldovă, cum e ea acum împărţită în trei ţări diferite, probabil Voievodul s-ar răsuci în mormântu-i rece de piatră, de la Putna.

„…Când a fost să moară Ştefan,
Multă jale-a fost în ţară:
Lângă patul său de chinuri
Toţi boierii s-adunară.

În ceardac cerând să-l ducă,
A luat în mâini ocheana,
Să mai cate încă-odată
La Moldova lui, sărmana!

Şi de ce-a văzut într-însa
L-a cuprins întâi fiorul —
În ocheana fermecată
El citise viitorul!…,”

spunea Şt. O. Iosif în minunata dar trista sa poezie „Când a fost să moară Ştefan”.

Prutul curge însă mereu şi mereu, cu cursu-i lin uneori, alteori repezit, chiar învolburat şi înspumat pe alocuri, spălând malurile, brăzdând necontenit obrazul ţării.

„Deja din nopţi se mai aude încă Prutul
Doinind şi suspinând cu jale,
Lovind din mal în mal tot trupul,
Urcând şi coborând agale. …”

Aşa îl descrie poeta contemporană Alina Lehmann într-una din poeziile sale. Şi tot ea mai spune în continuarea aceleiaşi poezii:

„…Îmi râde Prutu-n tâmple
Şi-mi plânge Prutu-n palme,
Îmi potoleşte setea şi îmi hrăneşte trupul,
Iar în a lui doinire respiră tot văzduhul…”

Prutul cel cu malurile verzi din care vezi iţindu-se în serile sau dimineţile liniştite de vară, printre coloanele de abur cald ale ceţii, chipurile timide ale minunaţilor căpriori ce vin la adăpat, la adăpostul ierburilor înalte sau al tufelor riverane.

Le văd şi acum de parc-ar fi aievea cum mă privesc curioase din cotloanele întunecate ale timpului trecut, luminate frumos de lumina dulce a aducerilor aminte.

Dinspre apa neobosită în prăvălirea sa perpetuă spre marea ce mare se aud limpede plescăiturile făcute de peştii curioşi din adâncuri care se înalţă în salturi zburdalnice spre suprafaţă.

Peştii Prutului sunt de multe neamuri. Sunt peşti frumoşi şi sănătoşi datorită faptului că Prutul este una dintre cele mai curate ape curgătoare din toată ţara noastră, dacă nu cumva este poate chiar cea mai curată apă.

Îmi amintesc multe partide fantastice de pescuit pe care le-am avut pe acest râu.

Astfel într-o toamnă târzie când frunzele subţiri ale sălciilor plângătoare plouau uşor peste undele mişcătoare sub bătaia vântului ce aducea dinspre munţi un rece fior ce amintea de iarna ce abia aştepta să vină, când peştii nu se prea înghesuiau la cârlig, deodată inima mi-a tresărit de bucurie. Vârful sensibil al feederului s-a încovoiat violent. După un dril frumos şi intens, de sub ape şi-a făcut apariţia o minunată plătică ruginie. Ruginie şi frumoasă întocmai ca şi toamna în care ne aflam.

În altă toamnă, împreună cu un prieten am stat mai multe zile la Prut în zona lacului de acumulare de la Stânca Costeşti. Mulţi peşti de diferite soiuri am reuşit atunci să prindem. Mulţi şi de diferite mărimi. Am prins şi babuşte şi roşioare, caraşi şi plătici, crăpceni şi bibani, iar în ultima zi, chiar înainte de plecare, punând în cârlig un peştişor viu pe care l-am cules dintr­-o baltă din apropiere am avut parte de un peşte deosebit. Un şalău (singurul din acea partidă de pescuit) s-a arătat interesat de ceea ce-i propuneam eu drept momeală.

Pluta s-a scufundat fulgerător. Braţul s-a încordat involuntar şi înţepătura a venit de la sine. Zbaterea mare, încercările disperate de salvare, toate intensificate de un echipament fin, au făcut ca imaginea acelui şalău să-mi rămână vie în memorie.

Multe sunt clipele frumoase petrecute de mine în natura mirifică ce înconjoară măreţul râu.

Păsări nenumărate îşi află culcuş şi hrană în pădurile de pe malurile sale. Cinteze, sticleţi, măcelandrii, vrăbii, ciocănitori, sitari, gaiţe, lăstuni, grauri, codobaturi, ciocârlani, ulii şi multe alte neamuri de înaripate se regăsesc cu toate aici. Multe sunt şi păsările de apă care se hrănesc aproape exclusiv cu peşte. Astfel cormoranii cei negri sunt locatari obişnuiţi ai acestor meleaguri. Bâtlani, stârci, diverşi pescăruşi, lişiţe, cufundaci, raţe şi încă alte naţii de păsări îşi găsesc hrana în apele sale. Iar prin luncile, pădurile şi câmpurile riverane trăiesc vulpi roşcate, iepuri sperioşi, mistreţi cu colţi sticloşi, căpriori tremurători, nevăstuici însetate de sânge precum şi diferite alte patrupede mai mari sau mai mici. Fluturi frumoşi, libelule de oţel viu colorat, mii de gâze scânteietoare şi tot soiul de insecte zboară cu aripile lor mici pe deasupra undelor oferind delicii culinare neaşteptate pentru peştii ce stau la pândă în imediata apropiere a suprafeţei apei. Un loc deosebit în acest ecosistem îl au rusaliile, aceste efemeride despre care credinţa populară spune că sunt reîncarnări de scurtă durată ale tinerilor care au murit înainte de vreme, fără a avea parte de cununie, şi care renasc an de an, preţ de câteva ore sub forma acestor atât de mici şi firave insecte pentru a se bucura de dragoste. De fiecare dată în preajma sfintei sărbători a „Pogorârii Sfântului Duh”, mii şi mii de exemplare apar la suprafaţa apei pentru a se contopi într-un superb dans al vieţii şi al morţii. Este un spectacol unic ce merită văzut măcar o dată în viaţă. O dată şi este de-ajuns. Cu siguranţă nu îl vei uita niciodată. După ce îşi consumă viaţa şi dragostea care le dă aripi, după ce-şi încheie misiunea telurică, aceste mici insecte mor, foarte multe dintre ele picând înapoi în apa de unde au ieşit şi în care au vieţuit în stadiile anterioare de dezvoltare. Păsările cerului şi peştii adâncurilor primesc astfel o masă gustoasă şi foarte îmbelşugată.

Râul Prut mai este recunoscut pentru faptul că în apele sale peştii ajung să aibă dimensiuni destul de mari.

O specie de peşte care mă fascinează în mod deosebit este mreana. Aici pe Prut am prins cele mai mari exemplare. Pescuind aproape exclusiv cu echipamente fine şi fire relativ subţiri nu mă pot lăuda că am prins mrene deosebit de mari, deoarece este de la sine înţeles că nu le-am putut scoate, firul cedând în dril, dar şi mrenele de două-trei kilograme sunt, cel puţin pentru mine, trofee de  toată frumuseţea. Toamna în special, când mrenele încep să se grupeze coborând spre locurile mai adânci unde iernează, ele se hrănesc mai intens. Este momentul prielnic pentru nişte partide memorabile la mreană. Trebuie multă nadă şi mult calm, deoarece se pescuieşte în curenţi destul de puternici, cu multe structuri submerse, agăţăturile fiind destul de frecvente. Multe cârlige şi linii rămân sub ape, ca un bir pe care pescarul trebuie să-l plătească pentru pasiunea sa. Dar eforturile şi pierderile sunt răsplătite de cele mai multe ori prin capturarea unor mrene care oferă driluri unice deoarece ele sunt nişte peşti extraordinari, nişte luptători care ştiu să folosească la maxim toate avantajele pe care le oferă albiile şi structurile de pe fundul acestora.

Multe amintiri mai am despre acest râu unic, despre peştii săi şi despre celelalte vieţuitoare care îşi duc viaţa în el sau în apropierea sa… Multe rânduri ar mai fi de scris… Multe alte stop-cadre din filme vechi îmi apar înaintea ochilor ca nişte flash-uri care luminează tunelul timpului în care rătăcesc…, dar acum este vremea să revin în prezent.

Noaptea a coborât demult peste casele şi câmpurile acoperite de zăpada cea rece. S-a făcut târziu şi trebuie să dorm. Să dorm şi să visez la ce o să fie, să visez la alte partide de pescuit pe care le voi face pe malurile Prutului, râu pe care nu voi înceta să-l iubesc niciodată. Poate doar atunci când Dumnezeu, în bunătatea Sa unică, mă va strânge de pe acest pământ amăgitor punând astfel capăt hoinărelilor mele, trimiţându-mă în cea din urmă călătorie, călătoria cea fără de întoarcere.

Sau poate nici atunci…

The post Prutul, o iubire infinita appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.

Din pacate pentru noi si din fericire pentru pesti, sfarsitul sezonului de pescuit se apropie de final cu pasi repezi, insa daca suntem atenti si facem lucrurile ca la carte exista posibilitatea sa le facem surprize neplacute pestilor, in special pestilor de rau cum ar fi scobarul, morunasul, batca sau platica.

Aceast lucru este posibil doar daca micsoram portia pestilor si anume nada, semintele si momeala vie.

Pentru a avea o partida reusita de pescuit este foarte importanta administrarea moderata a momelilor.

Linia pe care o folosim indiferent ca pescuim la pluta sau feeder, trebuie sa fie fina, cu cat mai putine obstacole pe montura, deoarece va dauna sensibilitatii liniei, cu cat simplificam linia mai mult, cu atat rezultatele sunt pe masura.

Odata ajunsi la partea de nadire trebuie sa avem grija la granulatia fina a groundbaitului pe care v-o recomand s-o folositi, cat si la particulele introduse in ea. Din punctul meu de vedere in aceasta perioada a anului puteti folosi o nada de culoare inchisa pentru a scapa de eventualele atacuri ale pestilor rapitori pe vad, deoarece, se stie, rapitorii ies mai mult la vanatoare in sezonul rece. Pentru pescuitul in aceasta perioada este bine sa dublam cantitatea de aroma folosita si sa eliminam particulele mari, si aici ma refer la porumb, pelete, sau sa le adaugam in cantitati mici daca vizam crapul.

Daca pescuim la feeder pe o apa curgatoare este suficient sa oparim o mana de pinki(viermi mici rosii) pentru a avea rezultate bune.

Pescuitul in sezonul rece este foarte diferit fata de cel din sezonul cald si de aceea daca tineti cont de sfaturile pe care vi le impartasesc cu siguranta nu veti da gres.

Pana data viitoare fir intins.

The post Trucuri pentru sfarsit de sezon appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.