Mi-am luat inima in dinti si alaturi de alti 3 prieteni am decis sa facem un pescuit la copca pe lacul Green Paradise acolo unde aveam de gand sa „testam” doua tipuri de pescuit, dintre care unul putin neobisnuit atunci cand se afla gheata pe lac.

Ice Feeder

Am pregatit echipamentul, lansetele de 3 metri, rodpod, avertizorii, swingere, tot ce ai nevoie pentru a pescui cu feeder-ul la copca. 🙂

Peletele aveau sa fie principal nada, niste pelete de peste Sensas de 2mm combinate cu niste pelete ceva mai puturoase de 2mm Benzar N-butiric. Le-am pregatit, umectat si le-am “atasat” method federului foarte usor, de 15g.

Montura a fost una fina, un carlig numarul 11 iar momeala avea sa fie un pop-up in forma de pelete care avea sa stea fix deasupra cosuletului.

Am tot schimbat, am incercat alte copci insa din pacate nici eu si nici Toni Comsa, administratorul lacului nu am reusit sa prindem vreun ciortan la aceasta metoda. Pana la final, cateva fotografii, niste vin fiert si o iesire in aer liber au fost de bun augur si au constituit principala activitate a zilei, asta cel putin pentru mine J.

Pescuit traditional

Pentru ca luam in calcul un esec al primului tip de pescuit prezentat, am decis totusi sa mergem la doua capete, asa ca ne-am ocupat si de un pescuit traditional la pluta. Tinta erau carasii care se gasesc in lac.

Un pescuit de finete, plute mici si usoare de 0.5g, carlige mici Nr. 14 si fire subtiri de 0.14-0.16mm, cam acestea au fost alegerile noastre in materie de echipament.

Am inceput prin a nadi cateva copci cu noua nada Benzar Ice Mix Rapid, un groundbait gata umectat cu un continut de larve de libelule, foarte bun pentru aceasta perioada.

Ca momeala am folosit larve de libelula si viermusi, iar rezultatele au venit destul de repede, dupa cativa mici bulgarasi pe fiecare copca, carasii au inceput sa vina unul dupa altul.

In perioadele in care nu mai aveam trasaturi, mai dadeam cate un bulgare de nada si carasii imediat se “activau”.

A fost o prima partida reusita la copca si la final toti carasii prinsi au fost eliberati pentru a se bucura si alti pescari de trasaturi, asa cum ne-am bucurat si noi.

The post Primul pescuit la copca! appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.

Aceasta este prima dintre competițiile oficiale din anul curent, pe care federația le organizează,  întreg calendarul competițional al Federației  pentru 2016 urmând să fie afișat pe site-ul acesteia în data de 20 februarie.

Demn de menționat este faptul că pentru sportivii participanți, costurile de cazare și masă, arbitraj, vor fi suportate de federație din fonduri proprii, așa cum s-a procedat de altfel și în anul trecut. Cazarea si masa sportivilor se va face la Hotel Turist din Fălticeni, care a fost deja rezervat în întregime pentru această competiție.

Dintre cluburile sportive care au confirmat participarea la Campionatul Național de Pescuit Sportiv – proba Pescuit la Copcă fac parte:

1. C.S. MOLDOVA SUCEAVA – 2 echipe – (feminin + masculin – 10 sportivi, 2 rezerve, 1 oficial sportiv)
2. C.S. CETATE ALBA IULIA – 2 echipe (feminin + masculin  -10 sportivi, 2 rezerve, 2 oficiali sportivi
3. C.S.  LUCIOPERCA SPINNING CLUB – 1 echipă ( 5 sportivi, 1 rezervă, 2 oficiali sportivi)
4. C.S.  GILORT – 1 echipă (5 sportivi, 1 oficial sportiv)
5. C:S: LUFARUL – 1 echipă (5 sportivi, 1 oficial sportiv)
6. C.S. MONSTER FISH
7. C.S. FREE CARP DEVA
8. C.S.  MÂNJEȘTI VASLUI
9. C.S. PARAPESCAR  – 1 echipă (5 sportivi + 2 oficiali)
10. ACSP NERA – 3 SPORTIVI
11. CPS DUNĂREA ALBASTRĂ – 1 SPORTIV
12. CPS BÂRZAVA – 4 SPORTIVI
13. APS CARAS CLUB – 3 SPORTIVI

În baza bunelor relații cu Federația Națională de Pescuit Sportiv din Republica Moldova, în afară de concurs și cu statut de invitat, participă si echipa ” BRAIN CNPF MOLDOVA“ .

Între regulile specifice acestui tip de competiție regăsim și faptul că în  timpul sesiunilor antrenament oficiale și în ambele zile ale campionatului național, participanții pot folosi un maxim de 2(doi)  litri de nadă  (umectata și sitată – inclusiv pământ, pietriș, etc. sau orice aditivi suplimentari care nu sunt dăunători pentru fauna și mediul acvatic) și 1,5 litri de momeală, din care maximum 1 litru de fouillis si maxim 0.5litri de  larve de chironomide (cunoscute popular ca „libelule) doar pentru cârlig.  Întreg regulamentul de organizare al campionatului național de pescuit sportiv – proba pescuit la copcă, poate fi accesat dând click aici!

Programul Campionatului National de Pescuit la Copcă este următorul:

Vineri  5 februarie

Ora 10-11:50 verificarea oficiala a delegațiilor

Ora 12 -15 antrenamentul oficial

Ora 18 ședința tehnica deschiderea oficiala a competiției,

Sâmbătă 6 februarie

Ora 8-8:50 prezenta pe pista de competiție ,tragerea la sorti

Ora 8:55 intrarea pe sector, marcarea găurilor din gheata(semnal sonor)

Ora 9:00 start concurs(semnal sonor)

Ora 11:55 ultimele 5 minute(semnal sonor)

Ora 12:00 stop concurs (semnal sonor)

Ora 12-13 cântărirea

Ora 15 afișat rezultate prima manșă

Duminica 7 februarie

Ora 8-8:50 prezenta pe pista de competiție ,tragerea la sorti

Ora 8:55 intrarea pe sector, marcarea găurilor din gheata(semnal sonor)

Ora 9:00 start concurs(semnal sonor)

Ora 11:55 ultimele 5 minute(semnal sonor)

Ora 12:00 stop concurs (semnal sonor)

Ora 12-13 cântărirea

Ora 15 festivitatea de premiere + masa festivă

Așteptăm cu nerăbdare să aflam cine vor fi anul acesta Campionii României,  la această probă!

The post Campionatul National de Pescuit Sportiv- proba de Pescuit la Copcă appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.

După nişte sărbători de iarnă în care am dus dorul zăpezii, iată că a venit şi iarna. O iarnă nervoasă la început dar care s-a domolit treptat după ce a luat în stăpânire întreaga țară. Pământul l-a acoperit cu giulgiu alb şi diafan iar apelor le-a pus nemişcare de cleştar.

De câteva zile însă, o dată cu trecerea timpului şi micşorarea nopților, soarele a prins a se înzdrăveni din ce în ce mai mult. Streşinile plâng ziua iar noaptea lacrimile lor îngheață sub forma unor lungi țurțuri argintii din care copiii îşi croiesc fragile săbii. Pe câmpurile albe îşi fac loc tot mai multe pete negre-maronii iar zările tremură de la aburii ce ies din plămânii străbunului pământ.

Pescar fiind, nu puteam lăsa să treacă iarna fără a ieşi măcar o dată la un pescuit la copcă. Chiar dacă nu mă dau în vânt după aşa ceva, tot ies pe gheaţă o dată sau de două ori pe sezon.

Zis şi făcut. Împreună cu alți doi amici am purces la ceas nu tocmai matinal de duminică spre malurile bătrânului Siret, în acumularea de la Rogojeşti.

Am ieşit din pură pasiune şi am mers la pură întâmplare deoarece nu avem echipamentul necesar, nefiind nici unul dintre noi împătimiți de acest stil de pescuitul. În primul rând nu aveam freză pentru făcut copcile, dar am mizat, ca de fiecare dată, pe faptul că vom găsi confrați copcari care să posede aşa ceva şi să ne împrumute respectivul obiect. Uneori, pentru a sensibila „corasoanele” celor cu care discutam, făceam apel şi la rezerva de „combustibil lichid”, îmbuteliat la sticlă de 0,5 litri, „combustibil” de care unul dintre ai mei tovarăşi nu se desparte niciodată atunci când iese iarna la peşte. Se pare că respectuvul recipient conține în el argumente mult mai bune decât orice am fi putut noi emite sau măcar gândi. De această dată nu aveam la noi nici peştişori sau altă momeală (viermi, râme, chironomide, etc). Amicul posesor de „combustibil” avea o mormâşcă iar eu eram hotărât să meşteresc pe malul apei două mormâşte (să le zicem aşa), una mie şi una celuilalt tovarăş care era cu noi. Am mai pescuit de vreo două ori cu chestii făcute de mine şi chiar am prins bibani frumoşi vărgați cu ele. Dacă îmi aduc bine aminte am luat şi un ghiborț mare de tot încât nu încăpea pe gaura de la copcă când am vrut să-l scot afară. Cel mai mare ghiborțan prins de mine (nici nu mă gândeam că pot să crească aşa de mari aceşti peşti). Ei, şi ca să fie treaba ok, nici unul dintre noi nu a luat măcar o toporişcă pentru a sparge gheața superficială în cazul în care găseam copci mai vechi, semi-înghețate. Fiecare s-a gândit că o să ia altcineva…

Drumul a decurs fără evenimente deosebite şi iată-ne ajunşi la apă. Aici a apărut prima problemă. Se putea merge doar o porţiune relativ scurtă de drum pe malul apei, mai departe acesta fiind înzăpezit. Am lăsat maşina în parcarea naturală de la capătul practicabil al drumului, printre celelalte maşini parcate deja acolo. Ne-am luat sumarul bagaj pe care îl aveam în dotare şi am pornit cu speranțe îndoielnice spre apă.

Am coborât malul taluzat şi apoi ne-am strecurat prin lunca deasă şi îngustă de răchită apoi am dat de perdeaua de stuf. După ea se întindea marea nemişcată a gheții care ținea captiv bătrânul râu.

O întindere de un alb lăptos, cu petice de zăpadă pe alocuri. Albia râului încă este strâmtă în acea zonă. Abia mai în aval se lărgeşte cu adevărat deschizându-se din ce în ce mai mult spre baraj. Am pornit la vale pe covorul nemişcat al gheții. Din loc în loc nişte crăpături lungi şi subțiri brăzdau obrazul rece al râului, amintindu-ne că soarele, curentul apei, gerul şi vântul duceau luptele lor. Am mers o vreme cu pas şovăielnic, neştiind exact cât de groasă este gheața, dar apoi când ne-am convins că substratul este mai mult decât stabil, am înaintat mai cu spor şi fără fereală. După un cot al râului am zărit şi primii pescari, înşirați cu toții pe lângă unul din maluri. După cea am trecut de ei, sesizând faptul că ultimii doi aveau freză pentru copcă, amicul purtător de ”convingeri lichide” îmi făcu semn să mă opresc. Are el un talent deosebit de a îmbârliga oamenii şi nici de data asta nu dădu greş. Reveni cu sfredelul în mână şi cu sticla intactă deoarece domnii respectivi au declinat în totalitate oferta primită, acceptând să ne împrumute ustensila fără a dori ceva în schimb. Se mai întâmplă să existe şi oameni binevoitori, fără nici un fel de interes. Mai rar, dar totuşi există.

Şi uite aşa, o parte a problemei era rezolvată. Aveam cu ce găuri gheața. Mai trebuia doar să meşteresc momeala de care aveam nevoie. Nu sunt deloc un meşter făurar, dar am reuşit, după cum am spus mai înainte, să „creez” unele ciudățenii cu care am prins bibani cu alte ocazii. Un cârlig cu tijă lungă, trei alice de plumb despicate (două mai mari şi una mai mică), nişte staniol şi o bucată de plastic roşu. Acestea au fost „ingredientele” folosite.

În timp ce ai mei amici dădeau la coarbă, eu m-am apucat de treabă. Până au terminat ei de găurit cât au crezut de cuviință, am reuşit şi eu să încropesc momelile.

Aveam la mine o lansetă scurtă pe care o cumpărasem vara trecută de pe litoral şi cu care pescuisem guvizi în concediu. Pusesem la ea o mulinetă  cu un fluorocarbon de 0.14 şi un înaintaş de 0.10, tot fluorocarbon. Am legat mica nălucă, să-i zic aşa, şi apoi am căutat să văd care este nivelul apei. Pusesem pe fir o plută şi cu ajutorul ei am aflat că apa are cam 2,2 metri adâncime. Abia când am ajuns cu pluta atât de sus pe fir, aceasta a stat în echilibru în copcă. Curentul apei se simțea destul de tare, împingând montura spre stânga.

Am pornit activitatea. Entuziasmul începutului se risipi repede. Urmă încordarea specifică pescarului care nu prinde şi care înceracă tot ceea ce ştie pentru a reuşi să păcălească partenerul de întrecere. Dar … nimic… nimic…. nimic…. Am tras cu coada ochiului la ceilalți.De câteva ori am văzut ici- colo câte un copcar că mai extrăgea prin gura copcii câte un mic costruş țepos. Am privit la ei mai atent. Aveau pluta fixată la maxim un metru adâncime. Posibil ca dumnealor peştişorii să se hrănească mai sus şi nu pe fundul apei cum îi căutasem eu până atunci. Am încercat şi eu…. Adaptarea la condițiile de mediu…

La prima copcă nu am avut nici un rezultat. Nici la a doua. La a treia însă chiar de cum a ajuns momeala la adâncimea maximă pe care i-o permitea pluta, am simțit şi trăsătura. Destul de violentă. Am înțepat nervos. Era acolo. Se zbătea. Deci venise şi la mine. Numai că… ajuns la gura copcii, bibănetele se răsuci în aşa fel încât reuşi să scape din cârlig. Şi dus a fost …!!! După mult chin şi trudă nu reuşisem să-l scot la mal (adică pe gheață). Cu toate că era doar un simplu bibănel, frustrarea care mă cuprinsese a fost mare.

M-am oprit din pescuit. Un vânt rece pornise nervos să sufle chiar în lungul albiei dinspre aval spre amonte. Până atunci nu-l sesizasem. Fusesem preocupat cu căutarea de la o copcă la alta a adversarilor tăcuți din adâncuri.

M-am întors cu spatele la vânt deoarece era supărător de rece la față. De sus se auzi un zgomot greu de aripi. Am ridicat privirea. Un mare corb negru zbura calm spre pădurea de pe malul opus celui lângă care pescuiam noi. Din când în când scotea câte un croncănit trist care se potrivea perfect cu starea mea de spirit din acele momente…  Poate mergea la cuibul său unde îl aştepta perechea care probabil clocea la acea oră.  Mi-am amintit atunci de legenda care spune că aceste păsări au fost blestemate de către Noe care era foarte supărat pe ele pentru că nu l-au ascultat. Se zice că Noe ar fi dat drumul corbului de pe arcă pentru a găsi pământ şi apoi să se întoarcă să-i spună unde a aflat uscatul, dar corbul după ce a găsit pământul nu s-a mai întors la Noe pentru a-l anunţa. Aşa că supărat pe ele, Noe a blestemat aceste păsări ca să nu se înmulţească mult şi drept urmare înmulţirea lor să aibă loc iarna:„să se ouă în luna lui decembrie şi să clocească până în luna lui Faur”. De aici, de la această credinţă, vine şi vorba românească atunci când e gerul mai mare în luna lui Făurar: „acuma vor fi crăpat ouăle corbului”, sau „aşa e de frig de crapă ouăle corbului”.

Nici gheața nu tăcea. Începuse să „tune”, dar faptul că ştiam că este destul de groasă, nu mă neliniştea.

Dar totuşi gata cu lamentările şi contemplarea naturii! Pe vremea comuniştilor era o vorbă: „Partidul vrea fapte, nu vorbe!”aşa că iar am început să caut peştii. Am pornit în aval pe gheață depărtându-mă de ceilalți în speranța că voi da de nişte copci mai vechi care să fie neînghețate. După vreo câteva sute de metri am găsit ceea ce căutam. O pojghiță subțire de gheață acoperea copcile. Am spart-o cu mânerul lansetei şi am reluat căutările. La a cincea copcă am avut iar trăsătură. Anemică. Una. Apoi încă una. Apoi nimic. La următoarea… din nou trăsătură. Voinicească. Am înțepat şi mai voiniceşte şi iar am simțit că este cineva la capătul firului. Gheața era groasă, peste treizeci de centimetri şi nervosul peşte dorea să plece la vale. Nu l-am lăsat, dar mă temeam sa nu se taie firul subțire în marginea de jos a copcii. Nu a fost cazul însă pentru că peştele a obosit relativ repede şi a venit docil, pe gaură în sus. De data asta nu mai scăpă din cârlig. L-am scos. Un biban frumuşel. Primul, dar nu şi ultimul…speram eu.

Orgoliul de pescar era acum satisfăcut. Oare până la urmă care este filosofia pescuitului? Să prinzi cât mai mult? Sa prinzi cât mai mare? Să prinzi ceva… şi să te simți bine? Desigur răspunsurile sunt variate şi inevitabil sunt pline de subiectivism. Fiecare are o viziune proprie asupra pescuitului. Eu sunt un om mai simplu. O ieşire în natură şi un peşte prins sunt tot ceea ce vreau. Restul sunt bonusuri…. bonusuri pe care le ador nespus. Aşa şi acum, doream să apară bonusurile.

Dar…şiți cum se zice,.. dorința-i una, realitatea-i alta. Am sperat să mai prind, am sperat la bonusuri… însă degeaba. Câteva atacuri anemice au fost singurile lucruri care mi-au mai amintit că acolojos, sub gheață, există peşti.

M-am reîntors la ai mei tovarăşi. Cel ce pescuia cu momeala făcută de mine nu prinsese nimic, iar celălalt, care a vea o mormâşcă „veritabilă” prinsese şi el un vărgat ţepos.

– Cât ai prins? mă întrebă el.

– Păi dacă mai prindeam unul aveam dublu față de dumneata. i-am răspuns eu.

A început să râdă amuzat până peste măsură de răspunsul meu.

– Haideţi să plecăm acasă! Se lasă frigul. spuse şi celălalt amic.

L-am ascultat cuminți. Nu mai avea rost să stăm. Abia atunci am observat că rămăsesem singuri pe gheață în acea parte a râului. Gheața se întindea pustie şi tristă cu obrazul găurit de o mulțime de mici găuri până hăt departe…. probabil până în zona de frontieră unde apa este nervoasă în răsturnarea ei peste vaduri şi îngheță mai greu, sau poate că şi acolo. Poate că Dumnezeu stăvilise şi acolo puterea apei, ferecând râul în reci şi grele lanţuri.

A fost frumos… chiar dacă fără rezultate notabile. Nu a fost prea frig, gheața a fost rezistentă iar noi nu am pățit nimic. Important până la urmă era faptul că ne întorceam sănătoşi şi oarecum bine dispuşi chiar dacă peştii nu se înghesuiseră în jurul nostru. Nu aveam nici cea mai mică urmă de părere de rău.

Cu o altă ocazie poate vom fi mai norocoşi!

Poate….

The post O zi pe gheaţă appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.

Chiar fără minciuni pescăreşti, ghiolurile Deltei îngheaţă iarna. Fac excepţie lacurile dinspre mare, cele prin care apa curge continuu şi …iernile blânde. Braţele fluviului îngheaţă rar pe de-a-ntregul, dar acumulările de sloiuri sunt frecvente. Mlaştinile se „întăresc” greu, cu atât mai târziu cu cât nămolul este mai gros. Paradoxal, deşi apare prima, gheaţa dinspre mal e mai subţire şi dispare imediat la dezgheţ. Un lac mare joacă însă după alte reguli. Primele îngheaţă golfurile adăpostite, care se vor şi dezgheţa ultimele. Gheaţa avansează greu spre centru, mai ales dacă respectivul e întins şi agitat din fire, dar când reuşeşte să-l cuprindă pe tot devine suficient de groasă ca să ţină căruţa.

Să te aventurezi oare pe oglinda albă? Lipovenii susţin că urmele proaspete de animale şi gheaţa albă care nu trozneşte sunt semne liniştitoare. Din păcate, unele bălţi au izvoare permanente, alteori apa curge sub gheaţă sau e puţin sărată, microclimatul local poate fi mai blând. Îţi mai trebuie câteva fultane de papură sau pipirig ori cuiburi de păsări şi eşti total în derută. De ce? Pentru că ele îngheaţă rareori temeinic. Dacă papura a fost culcată de vânt şi peste ea s-a pus zăpada, de-abia se adună dedesubt o pojghiţă de-un deget. Mai întunecate de fel, tulpinile de stuf se încălzesc cum dă puţin soarele, topind gheaţa un centimetru în jur. Suficient ca, în număr mare, să-i scadă binişor rezistenţa.

Să cazi pe neaşteptate în apă nu e deloc o fericire, chiar dacă ştii să înoţi. Când afară te coci şi apa e rece, inima se poate opri brusc. Muşchii nu mai răspund comenzilor ori se contractă fără să-i mai putem relaxa – avem un „cârcel”, cu care pas de mai înoată. Aerul e un bun izolator termic doar dacă stă pe loc, or iarna rareori nu bate vântul, care agravează aşadar hipotermia, mai ales că apa ajunsă în haine le anulează acestora efectul protector.

La frig, capilarele din piele se strâng de tot sau se astupă cu cheguleţe de sânge, caz în care celulele deservite mor. De unde nasul şi degetele ne erau roşii, încet-încet virează spre alb-cenuşiu. Curând pielea e ca opărită, cu băşicuţe, apoi o ia spre vineţiu şi negru, sfârşind de obicei la coş. De frig nu mai simţim nimic: un cuţit ager poate fileta degetul până la os fără să ne doară. Uneori ne trezim vorbind într-o parte, cu faţa picată pe jumătate, de la pleoapă pân’ la buză – avem o paralizie facială. Gândim lent, vorbim în dodii, bâlbâiţi ca după beţie şi mai că am dormi pe picioare. Abia respirăm, inima bate aiurea. E ultimul pas înainte de a cădea cortina.

Dacă păţim necazul, trebuie să ne încălzim cu orice preţ. Scoatem hainele ude şi punem schimburi uscate. Nu ne frecăm cu zăpadă, ca să nu distrugem şi mai mult zona degerată. Bem lichide calde, dar fără grade multe pe etichetă. Alcoolul e vasodilatator şi accentuează pierderile de căldură, başca efectul direct pe un creier deja în ceaţă. Când omul adoarme muşchii i se relaxează şi adio producţie proprie de căldură. Cel mai bine ar fi să ne îmbăiem în apă de 40 de grade. Cum cada cu apă fierbinte nu aşteaptă pe mal, e de preferat să mergem degrabă la spital. Există şi o veste bună: cine se îneacă iarna va putea fi mult mai uşor salvat! Cu un metabolism încetinit, neuronii consumă puţin oxigen, perioada în care putem fi resuscitaţi cu succes crescând astfel mult dincolo de limita celor 5-10 minute utile.

The post Caderi sub gheata >> Ce trebuie sa faci sa evizi un dezastru appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.