V

Pești și fire de nisip

“Nu-mi este frică de mâine, pentru că am văzut ziua de ieri și o iubesc pe cea de astăzi.”

William Allan White

***

Amicul meu drag,

Iată că este timpul a-ți scrie ultima mea depeșă din acest an de pe meleagurile dunărene.

Și azi, ca și ieri, trezirea am avut-o ceva mai repede decât în restul zilelor, iar traseul pe care l-am urmat a fost aproape identic cu cel al zilei precedente. Doar orele au fost puțin diferite. Și vremea, deoarece astăzi vântul a încrețit undele chiar de la primele ore ale zilei, iar norii au acoperit cerul în cea mai mare parte a timpului.

Bibanii frenetici de ieri i-am găsit a fi intrați în apatie cruntă în dimineața asta, așa că destul de repede ne-am lămurit cum stă treaba, pornind după știuci. Nimic notabil însă. Aceleași juvenile ca până acum ne-au însoțit și azi cam peste tot pe unde am cercetat noi valul, așa că, dezarmați oarecum de începutul nu tocmai fructuos al zilei, am purces a urca pe canalul acela de ieri, spre armata de roșioare din ajun, fiind curioși a vedea dacă peștii mai adăstau prin acele locuri.

Erau tot acolo.

La fel de primitori și de înfometați ca și ieri.

Am pescuit singuri aproape tot timpul, neavând, așa ca în ziua precedentă, alți colegi pescari prin zonă. Abia seara, cam cu jumătate de oră înainte de a ne încheia noi aventura, a venit o barcă având trei pescari în ea. S-au apucat și ei de pescuit, dar nu cu năluci, așa cum o făceam noi. Cam pe vremea amiezii, a apărut un nene într-o barcă și s-a tot fâțâit pe acolo un timp, până ce s-a ivit un alt nene, cu o altă barcă. Cei doi au adăstat unul lângă altul, undeva mai la vale de noi, și au intrat în vorbă. L-am auzit pe cel ce se plimbase prin fața noastră spunându-i în gura mare celuilalt, anume ca să auzim și noi, că sunt ceva mai încolo trei derbedei la pescuit, noi adică, și că teamă i-e lui să nu-i umblăm cumva la scule și să-i furăm peștii. De parcă noi am fi hoți, vidre, cormorani, etc, dar na, mă rog, gândire de… Oricum, în cele din urmă cei doi au plecat și duși au fost. Nu le-am mai auzit glasul și nici nu le-am mai zărit umbra. Și sper ca așa să rămână pentru totdeauna.

Din nou gumele au fost cele care au asigurat succesul nostru pescăresc, dar am avut rezultate și la reactivele mici atunci când le-am încercat. Până în momentul în care seara târzie ne-a determinat a porni pe drumul către casă, nu am contenit a drilui și iar a drilui pești care din care mai mândri și mai nervoși. Nouăzeci și nouă de procente, așa după cum zic frații noștri de la Chișinău, au fost roșioarele cele mai mult decât corpolente, asortate însă din nou, pe alocuri, cu oarece bibani, avați micuți și feciorelnice știuci.

Așadar, și astăzi a fost o zi plină cu pești și cu imens de multe bucurii halieutice.

Chiar dacă dimineață am umblat o vreme mai mult în van, bibanii și știucile mari fugind constant din calea noastră, de la orele unsprezece, atunci când am poposit pe canal, și până la fuga soarelui în țara întunericului am reușit a ne făuri niște amintiri pescărești nemaipomenite, amintiri de povestit, peste ani, nepoților. Zău așa! După cum ți-am spus și ieri, numaidecât trebuie să trăiești experiența ca să o poți înțelege la adevărata ei valoare. Altfel, încercând în mod repetat a o descrie, riști să cazi la un moment dat în ridicol și poate chiar să nu fii crezut.

Dar eu, astăzi, am mai avut parte de o surpriză. Adică am pățit o pățanie ne mai pățită de mine până acum, dacă pot zice așa. Se făcuse bine de tot după-amiază atunci când am hotărât, în cele din urmă, a opri puțin pescuitul și a înfuleca în mare grabă ceva, vorba aceea, “n-am timp – a mânca pe îndelete – că trage” , deoarece simțeam cum stomacul mă înghiontea din ce în ce mai tare. După acea foarte scurtă pauză culinară, am luat din nou lanseta în mână și am lansat. Guma își descria cuminte bolta specifică prin aerul umed al Deltei atunci când a fost atacată, de nici unde parcă, de un pescăruș aflat în zbor. Până m-am dumirit eu ce se întâmplase, până ce mi-am revenit din uluială și am închis mulineta, pescărușul cel hoț plecase nu numai cu năluca la care poftise, ci și cu tot firul cu care eu pescuiam. Măcar bine că nu-mi avariase în vreun fel lanseta, căci fire se găsesc, nu-i bai.

Seara, la masă, atunci când îi povesteam lui nea Vania despre localnicul cel care ne bănuise a fi hoți, l-am simțit dintr-o dată pe omul Deltei devenind mult mai atent la discuție și, după ce a ascultat cu mare interes relatarea noastră, ne-a întrebat:

“– Nu cumva avea acela o barcă verde cu model de camuflaj pe ea, măi?”

Văzând că dăm aprobator din cap, nea Vania a continuat.

“– Cu motor mare, nu?”

Eu unul nu fusesem atent la un așa detaliu, dar M.M. se pare că fusese, pentru că i-a răspuns imediat:

“– Da, mare.”

“– Avea și mustață, așa-i?”

“– Avea.”

“– Aha! Clar atuncea. Înseamnă că era Ivanchi. El își mai pune uneori vintirele pe acolo, pe canalul acela. E om de aicea din sat, de la noi, dar nu e tare zdravăn la minte. Cu multă lume a avut el vorbe urâte de-a lungul anilor și a legat multe dușmănii la viața lui. Și cu localnicii și cu veneticii. Până și eu am avut o daravelă grozavă cu dânsul mai demult, pe când eram paznic de vânătoare.”

“– Ați fost paznic de vânătoare, nea Vania?” l-a întrebat M.

“– Am fost, măi. Dar cu oarece ani în urmă. Și era al naibii de greu. De aia m-am și lăsat. Că trebuia să împac și varza și capra, adică trebuia să îmi fac și serviciul, dar fără a mă strica prea tare cu lumea. Că-i știam pe toți, știam ce fac, unde fac și când fac. Mai închideam și eu ochii, atunci când se putea, mai aplicam și legea, dacă era musai… Am căutat mereu o cărare de mijloc, dar nu totdeauna am și găsit-o. Uneori nu aveam încotro și trebuia să mai supăr pe unul sau pe altul, care erau mai răi și mai căpoși și nu ascultau de povețele mele, că de legi… nici nu mai zic. Așa a fost cândva, într-o toamnă, și cu Ivanchi. Știam că merge seară de seară la enoți și tocmai se anunțase un control mare de la Tulcea. M-am dus la el și i-am zis să stea acasă în seara aceea, dar lui pe-o ureche i-au intrat spusele mele și pe cealaltă i-au ieșit, așa că în noaptea cu pricina l-au prins și l-au și înhățat ăia de la județ. Direct la mititica a aterizat Ivanchi al nostru. A rezolvat el până la urmă, cum a rezolvat, treburile și a ieșit la lumină după o vreme. Când s-a întors în sat, prima dată a m-a căutat pe mine. Că de ce-l pârâsem, că anume eu îi chemasem pe ăia ca să-l prindă pe dânsul, că o să-mi arate el mie, și tot așa, din astea. Într-o dimineață, în timp ce stăteam pe un scaun afară și fumam o țigară, numai ce mi s-a părut că zăresc ceva după poartă. M-am ridicat și am mers să văd ce-i acolo. Era o legătură de ierburi uscate și o cutie de chibrituri pusă deasupra. Mesajul era clar. Nu m-am dumirit din prima cine anume putuse să-mi facă una ca asta, dar l-am presupus pe Ivanchi. Am luat legătura aceea și chibriturile și am mers de le-am pus la poarta aceluia, după care m-am dus la magazin să spun la toată lumea ce se întâmplase. Procedând așa, m-am gândit eu că în cazul în care totuși nu Ivanchi o făcuse, aveam șanse destul de mari să-l aflu pe adevăratul făptaș. Căci acolo la magazin, la un rachiu, se spun și se află multe lucruri. Ivanchi era înăuntru, cu un pahar în mână. M-am făcut că nu-l văd și i-am povestit toată pățania gestionarului, în gura mare, anume ca să audă toată lumea care era atunci în magazin. După ce-am isprăvit, toți cei prezenți au întors ochii către acela. O vreme jigodia n-a zis nimica, privind parcă în gol, peste capetele oamenilor, dar, în cele din urmă, a rostit, rânjind larg la mine, următoarele: “– Așa-i că te-am speriat?” Au sărit atuncea oamenii pe dânsul și l-au înfundat cu pumnii, dar Ivanchi al nostru a pornit a râde. Și cu cât păleau ăia mai tare într-însul, strigându-i: “Nebunule! Scrântitule! Piromanule!”, cu atâta acela râdea și mai tare. Asta a fost povestea mea cu dânsul. De atunci, doar cât ne salutăm dacă ne întâlnim pe drum, dar alte cuvinte n-am mai grăit unul cu altul vreodată. Și nu-i numai el așa. Mai sunt și alții ca dânsul. Măi, voi niciodată să nu puneți mâna pe vreo sculă din baltă sau de pe canale, că dacă vă vede careva e în stare să vă ia și gâtul. Așa de răi sunt unii pe la noi.”

“– Dar dumneata dacă l-ai prinde pe unul că umblă la sculele matale, nea Vania, ce i-ai face?” l-a atacat frontal cu întrebarea M.M.

Gazda noastră a eschivat răspunsul, uitându-se tăcut o vreme la M.M numai cu ochiul lui stâng, apoi numai cu ochiul drept, apoi cu amândoi ochii. După care a mai stat, a mai judecat, iar în cele din urmă i-a zis:

“– Hai afară, la o țigară, și ți-oi zice, măi!”

Am ieșit afară cu toții și am fumat, mai puțin M., am și povestit apoi câte una alta, iar șacalii au tot urlat, însă nea Vania nu ne-a mai spus ce i-ar face el ăluia. Dar nici nu a mai adus nimeni vorba despre asta.

Atunci când frigul a început a da mai tare în noi, am intrat în casă și ne-am apucat a deretica prin bagaje, pregătindu-le pentru plecarea de mâine.

Așa s-a terminat ultima noastră zi din Deltă de anul ăsta, cu multe povești, cu storceag, cu rasol de pește și legume, cu ruladă de brânză cu dulceață, dar și cu un răspuns în minus din partea lui nea Vania.

Privind acum, cu ochii minții, la tot ce-a fost, la ce-am găsit și pescuit, la ce-am trăit, văzut și auzit în aceste câteva zile cât am hoinărit noi pe canalele și lacurile Deltei, printre nuferi, stârci, lebede și pelicani, vegheați din cer de pescăruși și ereți, nu pot decât să mă declar mulțumit și împlinit. Atât ca pescar, cât și ca om. Natura a fost minunată, propunându-ne la tot pasul peisaje mândre de admirat, apele au fost darnice, propunându-ne pești diverși de pescuit, iar oamenii locului au fost primitori, propunându-ne o găzduire mai mult decât desăvârșită. Mâncarea a fost bună, poveștile au fost interesante și captivante, tovărășia toată a fost una frumoasă și sinceră, și nu doar de fațadă.

Este clar că mă încearcă și un sentiment de tristețe acum, la plecare, deoarece cine știe când și dacă voi mai ajunge pe aici. Chiar, oare voi mai reveni eu vreodată pe meleagurile Deltei? Probabil că da, și îmi doresc acest lucru, după cum știu sigur că și tu ți-l dorești. Dar dacă voi apuca și efectiv a face asta vreodată, deja nu mai depinde de mine. Și nici de tine, dragul meu prieten pescar, și nici de nea Vania, și nici de lebede, de pelicani sau de altcineva. Doar Bunul Dumnezeu știe ce și cum va fi. El ne hotărăște destinul și stabilește unde anume vom fi noi mâine, unde vom fi poimâine, luna viitoare sau la anul. Noi ne facem planuri, ne propunem multe, dar… vorba veche: “ Vom trăi și vom vedea”. Dacă vom mai apuca, desigur. Cu toții suntem aidoma unor fire de nisip pe care valurile vieții le șlefuiesc și le poartă necontenit cu dânsele. Ba aici, ba acolo, ba dincolo. Într-o perpetuă mișcare, într-o perpetuă frământare. Copii ai destinului suntem toți. Așa am fot mereu și așa vom fi de-a pururi. Importante sunt gândurile noastre, năzuințele noastre, speranțele noastre. Ele reprezintă temelia sufletelor și acțiunilor noastre. Dulci ne sunt speranțele, amare ne pot fi realitățile. Important însă este să nu ne oprim niciodată din visare!

Și, dacă tot am pomenit de visare, spre vise o să mă retrag și eu acum.

Sper că te-au bucurat scrisorile mele și că nu te-ai plictisit prea tare citindu-le!

Multă stimă, multă sănătate și numai bine!

Cu profund respect, te salută al tău de-a pururi devotat prieten pescar,

C.D.F.!

The post SCRISORI DIN DELTĂ – Pești și fire de nisip appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.

IV

Canalul făgăduinței

“Unele lucruri sunt destinate să se întâmple – este nevoie doar de câteva încercări până ajungem acolo.”
J.R. Ward

Bunul meu prieten,

Iată-ne ajunși deja în penultima zi a expediției noastre.

Mult a fost, puțin a mai rămas, vorba aceea veche. Dar atunci când ești înconjurat doar de frumos și de prieteni, atunci când faci doar ceea ce-ți place ție cel mai mult, chiar și veșnicia capătă valențe de efemeritate, nu tocmai cele câteva zile ale concediului nostru deltaic din anul acesta.

Astăzi ne-am trezit cu jumătate de oră mai devreme, având în plan a face un drum ceva mai lung. În fapt, nu drumul până la locul de pescuit a fost lung, ci imensitatea lacului ales de noi a presupus cheltuirea mai multor ceasuri decât în alte părți cu controlarea unui număr cât mai mare de cotloane posibil adăpostitoare de știuci ori de alți pești răpitori prin definiție și compoziție. Așa că azi, la ora șase deja eram ieșiți pe poarta casei, terminându-ne treburile și cafelele în timp record. Și după ce am ieșit din curte, ne-am urcat repejor în mașină, iar atunci când am ajuns la apă, din mașină țuști în barcă. Imediat după cherhanaua cea veche am făcut în stânga, pe un canal îngust și foarte șerpuit, canal pe care sunt sigur că tu deja l-ai ghicit. Și, dacă tot ai ghicit canalul, pariez că ai ghicit și care a fost destinația noastră halieutică de azi.

Călătoria matinală cu barca a fost din nou încântătoare, propunându-ne nuanțe noi, mult mai sângerii parcă decât în zilele precedente, minuni noi, precum și proaspeți fiori de emoție, astfel încât toți trei ne-am trăit într-o liniște aproape mormântală robia contemplării la care ne supunea natura. Fiind atât de deconectați de la realitatea imediată, rătăcind cu sufletele prin raiul acela al Deltei, nici nu ne-am dat seama cât de repede au zburat clipele. După ce am trecut de primul canal, am traversat lacul cel micuț și după ce am străbătut și următorul canal, dintr-o dată, am fost inundați, de peste tot roată, de lumina clară a lacului cel uriaș în care tocmai pătrunseserăm.

Am tot ținut o vreme malul stâng al acestuia, în lungul lui, până ce am dat de prima gură de canal care-și amesteca apele de o limpezime ca de cristal cu undele nu tocmai străvezii ale uriașei bălți.

Chiar de la prima lansare am prins pește. Toți trei. Eu și M.M. am dat iar de niște juvenile, dar destul de focoase, știuci, în timp ce M. se răfuia cu un biban deosebit de țâfnos. După câteva aruncări, lămurindu-ne că știucile cele mai îmbrăcate nu adăstau în zona respectivă, în timp ce bibanii lui M. arătau a fi mai mult decât prezentabili, am schimbat lansetele și noi, eu și M.M., trecând pe ultra light.

Din acel moment a început nebunia.

Aruncarea și bibanul. Aruncarea și bibanul. Trecuse oarece vreme prin lume de când nu mai gustasem dintr-un așa pocal pescăresc de fermecat ca acela. Cred că de prin vara anului trecut.

Văzând eu grozava agitație și foame a vărgaților, am hotărât să-mi cruț gumele cele bune, de ținut – după cum se zice – și am apelat la niște gume mai puțin întrebate de neamul peștilor ori de câte ori le-am îmbăiat pe diverse alte locuri. Dar nu a contat ce le serveam. Important era doar să le servim ceva. La fiecare doi, trei bibani prinși cu o gumă, o înlocuiam imediat cu o alta, tot din lada cu vechituri, dar de o altă culoare, mărime și model. Nimic nu se schimba vis-a-vis de rapacitatea peștilor. Chiolhanul era chiolhan în toată regula lui regulamentară.

După o beție cu dril forte de aproximativ trei ceasuri, atât noi, pescarii, cât și dumnealor, bibanii, am prins a obosi. Ideea este că dungații și-au rărit din ce în ce mai mult activitatea, iar noi am hotărât a pleca după știuci.

Le-am găsit destul de repede, dar tot din categoria ușoară.

Și astfel, după niște lupte seculare care au durat vreo două ore, doar M. s-a putut lăuda în fișa lui de capuri cu două știuci cu adevărat știuci, eu și M.M. negăsind printre unde decât tineret colțos, indiferent de nălucile pe care le scufundam.

Deja stomacurile ne împungeau amarnic înspre pauza de – după – prânz atunci când am dat de gura unui alt canal destul de larg, canal pe care nu mai fuseserăm niciodată. Nici unul dintre noi. Nici acum nu prea aveam curaj a intra. Am hotărât mai întâi să adăstăm undeva, să dejunăm, iar apoi, cu burțile pline, să cugetăm ce anume aveam de făcut mai departe. Să mai stăm pe baltă, să intrăm pe canalul acela sau să ne întoarcem pe canalul cel mare, la locurile pe care le cunoșteam noi mai bine.

Zis și înfăptuit. După ce și ultima firimitură a fost ingerată cu deplin succes, după ce și ultimele fumuri din țigările de după masă au fost transmise eterului, am decis în unanimitate a porni către canalul cel mare și a părăsi astfel balta, dar, tocmai în momentul în care M. ridica ancora, a sunat telefonul. Era nea Vania . “– Sunteți bine, măi ? Da? Ați prins ceva pește? Bine c-ați prins! Dar acuma unde sunteți exact? La gura canalului, zici? D-apăi intrați pe dânsul, măi! O să găsiți pești. Am auzit că zilele trecute au fost pe acolo niște pescari și au umblat bine tare.”

Nu ne puteam strica noi tocmai cu șeful cel mare, cunoscătorul pe îndelete al Deltei, domnul Vania M., așa că i-am ascultat povața, pornind pe canal în sus.

Nu după mult timp de înaintat pe canal, numai ce vedem ancorată o barcă în care erau trei pescari. I-am recunoscut imediat. Fuseseră și ei ieri la locul acela adânc și pietros despre care ți-am povestit. Cu cât ne apropiam mai mult de dânșii, cu atât distingeam, din ce în ce mai clar, faptul că oamenii nu stăteau degeaba. Aveau multă treabă cu drilurile.

La o așa treabă ne-am înhăitat și noi imediat. Dacă dimineață ni se păruse că ne scăldam în marea bucuriei datorită nenumăratelor driluri cu bibani, acum părea că nimeriserăm direct în oceanul fericirii pescărești.

Mai mult dura drilul în sine decât timpul aferent lansării nălucii și atacului peștelui. Și, pescuiți pe ultra light, acei pești păreau a fi cu toții doar de categorie grea, fiind și extrem de bătăioși.

Expresia fierbea apa de pește se putea aplica cu brio acelei zone din Deltă. Niciodată nu am mai văzut așa ceva, așa un spectacol, spectacol pe care nu cred că voi mai avea vreodată șansa de a-l revedea. Este greu să îți închipui cum arată o apă care să pară efectiv că este vie de la salturile nenumărate și necontenite ale peștilor. Trebuie numaidecât să o vezi deoarece așa ceva cu greu poate fi descris în cuvinte. Este unul din acele momente căruia îi poți înțelege cu adevărat măreția doar dacă îl trăiești pe viu.

Iar peștii cu care ne răfuiam noi nu erau știuci, nu erau bibani, nu erau șalăi și nici avați. Nici măcar răpitori prin excelență nu erau. Află deci, bunul meu prieten pescar, că armia aceea, câtă frunză, câtă iarbă, după cum zice poetul, era formată din roșioare. Roșioare mari. Unele chiar foarte mari. Le-am estimat, ochiometric, a avea între douăzeci și cinci de centimetri, cele mai mici, și vreo treizeci și cinci de centimetri, cele mai mari.

Lansetele fine gemeau, firele subțiri șuierau, mulinetele scrâșneau, iar noi, pescarii, trudeam și ne bucuram.

Dacă dimineață, la un moment dat, bibanii s-au tăiat, acum roșioarele nu. Lăsarea periculos de mult a soarelui în balanța amurgului a fost cea care ne-a determinat a opri desfrâul halieutic al zilei de azi.

Întoarcerea spre casă s-a desfășurat mai mult în tăcere, deoarece cu toții eram extrem de obosiți de la atât de mult efort depus, dar eram și efectiv rămași fără cuvinte după o așa de nemaipomenită bucată de zi de pescuit. Un episod unic în viețile noastre de pescari. Lucru valabil pentru toți trei.

Te întrebi probabil cu ce anume am pescuit. O să-ți răspund imediat. Cel mai mult am pescuit cu gume, dar am prins și la rotative mici, la micro-spinnere, la oscilante mici, la voblere pentru biban și, în general, roșioarele au atacat aproape orice tip de nălucă mică le-am propus noi, dar, așa cum ți-am zis, legea au făcut-o nălucile suple din categoria dedicată bibanilor. Uneori mai reușeau a străpunge rândurile compacte de roșioare și alte soiuri de pești: bibani, avați, știuculițe, dar nu mulți. Nici nu ar fi avut cum. La mal am adăstat cu bine, chiar dacă noaptea se cam prăvălise din plin peste noi pe drum.

În timp ce mâncam, M. a chestionat-o pe soția lui nea Vania în legătură cu secretul care se ascunde în spatele unor bucate atât de gustoase.

“– Peștele proaspăt este secretul cel mare.” acesta a fost singurul răspuns al bucătăresei.

Desigur că mai sunt ele și alte secrete, aș adăuga eu, dar probabil tocmai de aceea sunt secrete, pentru a nu fi aflate de orișicare.

“– Și cât de des mâncați pește?” și-a continuat interogatoriul M., deloc perturbat de răspunsul evaziv de adineaori.

“– Zilnic. i-a răspuns de data aceasta nea Vania, în locul soaței sale. Nu este zi de la Bunul Dumnezeu în care să nu mâncăm, măcar o dată, pește, de-om ajunge să mirosim ca pelicanii. Dar să știți că atunci când eram copil plângeam, nu alta, măi, când trebuia să mănânc pește. Uneori fugeam de acasă și molfăiam și măduva de la scaieți numai să nu gust pește. Apoi, cât am fost plecat la Tulcea, la profesională, mă atingeam de pește numai atunci când veneam acasă, și o făceam doar ca să nu zică mama că mă țin prea fudul. Abia așteptam să termin școala și să plec de acasă cu totul, să uit de Deltă și pești.”

“– Dacă așa au stat lucrurile, atunci de ce nu ați plecat? Și cum de ați început a mânca pește?” a continuat M. a bate apa în piuă cu întrebările sale.

Răspunsul lui nea Vania nu s-a lăsat pre mult așteptat, însă a fost însoțit de un oftat prelungit:

“– Pentru că, odată cu trecerea anilor, am înțeles, măi.”

“– Ați înțeles…, ce anume?”

“ – Unde mi-e locul. Cărei lumi aparțin.”

Privind atent ceasul, constat că locul meu de-acum e în pat, la odihnă, căci îndată va fi iar dimineață și Deltă.

A…, să nu uit, ciorbă cu perișoare din pește, fileuri din pești diferiți, făcute pane, cu orez garnitură, și prăjituri foietaj.

Poftă bună, în gând, tu să ai!

Salivare ușoară!

The post SCRISORI DIN DELTĂ – Canalul făgăduinței appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.

III

Duhuri și năluci

“Realitatea e ruina unui basm.” – Lucian Blaga

Prietene drag,

Noaptea trecută am dormit greu și adânc, astfel încât în dimineața aceasta a trebuit să cânte soneria telefonului pentru a mă trezi. Tot la ora șase fusese programată trezirea.

          După același ritual, ca și ieri dimineață, ne-am rânduit și împărțit sarcinile matinale, iar atunci când cănile cu cafea, nu cești, ci căni în toată regula, au fost golite, ne-am așezat bagajele în mașină. Azi nu a mai fost brumă, așa că plecarea spre apă a avut loc imediat ce ne-am ocupat și noi locurile în autovehicul.

          În timpurile de acum, odată cu evoluarea tehnologiilor, un lucru foarte bun este acela că ai cum afla din timp prognoza meteo mai mult decât exactă, astfel încât îți poți face anumite planuri, mai ales atunci când te afli la pescuit. Așa și în cazul nostru. Știam deja de ieri că este anunțat vânt puternic pentru astăzi, așa că am hotărât a nu intra pe largul lacurilor, în bătaia austrului, ci a pescui doar pe canale, cât mai la fereală de toanele unui Aeolus mult prea răsculat peste lume.

          Zis și făcut. M.M. ne-a condus cu barca pe un canal aflat în amonte de satul gazdă, canal în care eu unul nu am mai pescuit până azi, dar pe care el îl cunoștea, la un loc cu multă piatră.

          După un timp nu chiar scurt de navigație în susul canalului mare, am ajuns la locul respectiv. Toate bune și frumoase, apa părea a fi adâncă, malurile erau pietroase, exact așa cum ne spusese M.M., numai că alte trei bărci, cu pescari în ele, deja ocupaseră zona. Dacă ar fi fost pe un lac, nu era problemă cu aglomerația, dar așa…, pe canal, situația nu prezenta deloc nuanțe rozalii.

          Totuși, din moment ce veniserăm până acolo, am probat. Am tras barca către malul mai puțin cercetat de ceilalți pescari și am început, timid, a pescui și noi.

          Gropan, zonă cu piatră, clar un habitat adorat de șalăi și de bibani. Cel puțin în teorie, acolo unde suntem cu toții foarte pricepuți.

          Gumele au zvâcnit, jigurile au început a lovi în bolovanii albiei, iar peștii au început a lovi și ei în gume. Chiar de la primele lanseuri. Lucru mai mult decât dătător de speranțe.

          Strapazani, bibani, carași. Cu dumnealor am început noi a ne răfui.

Dacă reprezentanții percidelor erau peștii pe care îi căutam și îi așteptam, am fost oarecum surprinși, dar totuși nu foarte tare deoarece și în trecut am avut unele experiențe similare în Deltă, de faptul că până și ciprinidul domn Caras se interesa atât de îndeaproape de gumele noastre.

O vreme a fost relativ bine.

Nu prindeam chiar foarte des, dar nici nu apucam a ne plictisi, însă, pe la orele amiezii, hopa și plictisul călare din plin peste noi. Nălucile noastre nu mai reușeau să stârnească interesul peștilor amintiți, dar nici pe al altora, semn că necuvântătorii din adâncuri rupseseră orice relație de colaborare cu noi.

După o doză de timp plină doar cu cazne deșarte în ceea ce privește rezultatele pescărești, am purces și mai în amonte, la o intersecție de canale pe care o tot lăuda amicul M.M.. Acolo, din păcate, în afara unui biban care era muncit probabil de oarece gânduri suicidale și care s-a agățat singur de capătul liniei mele în timp ce aceasta stătea nemișcată în apă, în imediata apropiere a bărcii, deoarece în acele momente eu abandonasem vremelnic pescuitul, lepădând și lanseta din mână, lansetă pe care o sprijinisem de marginea interioară a ambarcațiunii noastre, dar cu firul în afara ei, în apă, preocupat fiind cu aprinderea unei țigări, operațiune care se dovedea a fi una destul de anevoioasă printre rafalele dese de vânt pe care le resimțeam destul de intens și acolo, pe canale. Doar el, în rest Dunărea părea a fi în moarte clinică pe acele meleaguri.

De acolo am purces la o altă intersecție de canale, unde rezultatul piscicol a fost zero în valoarea sa absolută, după care am început a ne lăsa încet la vale, pe canalul mare, spre locuri mai cunoscute nouă. Mai cu câte un biban de aici, mai cu unul de dincolo, mai cu câte un mic șalău pe ici pe colo, iată-ne ajunși, la orele după amiezii, în port. Prima aruncare înspre malul pietros din est, primul biban nervos și negru, așa după cum știam din alți ani că sunt bibanii bazinului. A doua aruncare, al doilea biban. Apoi, la a treia aruncare, atac, fir retezat. Clar, știucă. Dar nu mi-am învăț lecția. Scena s-a repetat la indigo chiar la următoarea lansare a nălucii în neantul lichid și destul de limpede al portului. Văzând eu cum stă treaba, am schimbat repede lanseta. Am aruncat și imediat am și găsit știuca. Mă aștepta. Nu mare, dar nici prea mică. De data asta nu a mai putut tăia firul. Aveam strună. O vreme ne-am distrat din plin cu știucile acelea flămânde și pentru care nălucile noastre – gumele­, ca să fiu mai exact – reprezentau se pare niște aperitive numai bune de molfăit. Și-au mai făcut, arareori, loc printre ele și vreo doi tuciurii și dungați bibani, dar se vedea limpede treaba că teritoriul lacustru din zona aceea a lumii fusese acaparat aproape pe de-a-ntregul de aripa tânără a partidului Esox.

Am stat în port până a apărut vaporul de seară, apoi am luat iar calea canalelor, ocazie cu care am mai socializat puțin cu vreo doi bibani și strapazani.

Seara ne-a ajuns din urmă exact când trăgeam barca la mal.

A fost și ziua de azi una destul de bună, chiar dacă a presupus multă umblătură și căutare. Nu am avut noi niște rezultate pescărești extraordinare, dar nici nu am stat degeaba. Trebuie mereu să ne mulțumim cu ceea ce avem, cu ceea ce putem face și realiza, căci altfel ni se ia darul. Parcă așa ne învață strămoșii. Nu? Iar eu înclin să le dau perfectă dreptate și de data asta.

          După cum ai observat, m-am grăbit în scrisoarea mea a-ți relata acțiunile zilei, trecând peste descrierea frumuseților lumii, frumuseți despre care, cu voia ta, voi vorbi puțin acum. Natura a fost și astăzi darnică din plin cu noi, propunând-ne spre admirare peisaje mândre și păsări diverse. Sufletele ne-au dansat iarăși libere alături de minunile Deltei, atât printre unde, cât și pe maluri, dar și în văzduh. Splendoarea frumosului ancestral al locurilor ne-a fermecat iarăși din plin. Dumnezeu a creat aici un paradis. Un paradis unic, un paradis care nu contenește mereu a ne uimi. Părerea mea este că vraja fiecărei zile este unică în Deltă, căci chiar dacă ai mai fost, chiar dacă ai mai văzut, de fiecare dată, cu fiecare ieșire pe apă, descoperi aspecte noi, observi nuanțe noi, admiri tablouri noi. Un tărâm cu adevărat binecuvântat este a noastră Deltă a Dunării! Și nimeni nu poate nega acest lucru. Niciodată.

          În seara aceasta caldă de octombrie, priceputa nevastă a gazdei noastre ne-a umplut masa cu alte delicatese. Borș de pește, crap pe varză, clătite cu brânză – blinî – după cum le numesc oamenii locului. Să îți povestesc câte ceva și despre arome și gust? Chiar dacă aș vrea să o fac, totuși mă voi abține, nu de alta, dar nu aș vrea să leșini de poftă!

          Cina s-a desfășurat în prima sa parte în cea mai deplină liniște, doar lingurile bătând cu nerv prin castroane, atât de arzătoare era foamea și atât de îmbietor era borșul.

          Odată ce stomacurile au prins a se înzdrăveni, au pornit, ușor-ușor, a se dezlega și limbile, astfel că sfârșitul cinei a fost unul mai mult decât gălăgios, fiecare dându-și din plin cu părerea asupra diferitelor chestiuni care se discutau.

          Apoi am ieșit cu toții afară, pe terasă, în frunte cu nea Vania, și ne-am dedat tabacului. Mai puțin doamna dânsului, cea care a rămas pentru a strânge masa și a mai deretica câte cele mai avea dumneaei de făcut prin bucătărie. Cu toții suntem fumători, cu excepția lui M. El devine atunci când se află în compania noastră, fără de voia lui însă, un fumător pasiv, activ fiind doar arareori și doar atunci când etilicul vorbește în locul său. Nici măcar nu știe a trage corect din țigară M., așa că face bine el că se abține a fuma, nu de alta, dar numai ar strica țigările de pomană.

          Dacă în serile trecute, anume parcă pentru a-i face în ciudă lui M, că tot am vorbit despre dânsul, șacalii nu au urlat defel, nedându-i șansa amicului nostru de a-i auzi pe viu pentru prima dată în viața lui, mai ales că noi îi tot povestiserăm cât de neomenești sunt glăsuirile nocturne ale acestora, în seara asta s-au pornit sălbăticiunile acelea a urla cu mare ardoare și din mai multe locuri deodată. Și din stânga, și din dreapta, și de mai departe, și de mai aproape, umplând întreaga noaptea cu vaiete, chelălăieli și țipete dezacordate.

               “– Au ajuns pe aici, pe la noi, în urmă cu destul de mult timp. Nici nu mai știu bine când. Să tot fie vreo treizeci de ani, cred. Sau poate mai mulți, ori poate mai puțini…, nu mai știu cu siguranță. Lumea zice că ar fi venit de dincolo de graniță, de la ucraineni, iarna, trecând Dunărea pe gheață. Tot ce-i posibil să fie așa. Nu pot garanta, dar nici nu pot zice că a fost altfel pentru că eu unul o altă variantă nu am auzit. Oricum, atunci când au apărut a fost circ mare, nu alta. Întâmplare de pomină, comedie curată. Dar să vă povestesc și vouă ce s-a întâmplat! Moș Valer era paznic de vânătoare. Ieșise el la pensie, dar găsise îngăduire să mai lucreze câțiva ani. Era destul de râvnitor și de harnic de felul său, așa că mai marii de la județ i-au permis moșului a mai munci o vreme. Însă avea și un mare defect moșul. Un defect mare și greu. Îi plăcea rachiul. Și cu cât înainta în vârstă, cu atât rachiul îi devenea și mai drag. Uneori bea la magazinul din sat, dar de cele mai multe ori bea în pădure, de unul singur. Bea până adormea și abia după ce se trezea, seara târziu sau chiar noaptea, se ducea el acasă. Tot așa au stat lucrurile și într-o seară din urmă cu mult timp. Moșul dormea în pădure atunci când a fost trezit de niște sunete îngrozitoare  pe care el nu le mai auzise vreodată în viața lui. A stat Valer nemișcat, cu inima strânsă de frică, și le-a ascultat o bună bucată de vreme. La început crezuse că murise și că ajunsese, de bună seamă, pe tărâmul dracilor, atât de neomenești erau vaietele pe care le auzea. Dar s-a lămurit el destul de repede că încă nu fusese chemat cu darea de seamă de michiduță și că tot în codrul lui cel vechi se găsea. Dar, dacă era viu, însemna că și ceea ce auzea era aievea. Însă ce anume putea fi? Niciodată până atunci urechile sale bătrâne nu surprinseseră nișe plânsete atât de sinistre, niște oftaturi atât de înfiorătoare și niște jeluiri atât de înfricoșătoare. Și mai erau și țipetele acelea diavolești, amestecate parcă, în valuri, cu o serie de râsete lugubre și cu niște tânguiri și urlete care îți ridicau părul în cap, nu alta. După ce și-a adunat destul curaj, moș Valer a reușit a fugi către sat. În noaptea aceea a stat încuiat în odaie, tremurând de frică, iar de cum a dat năvală ziua în sat, a dat și el năvală afară din casă, spunând la toți aceia pe care îi întâlnea în cale că pădurea e blestemată, sfătuindu-i a nu se duce pe acolo, că el a fost aseară și a auzit duhurile cele necurate plângând și strigoii râzând. Lumea, care îi cunoștea prea bine năravul de e bea, a început a râde de spusele lui, socotind toate acelea a fi nimic alta decât niște aiureli provocate de rachiu. “– Măi Valer, vezi că ți-ai băut mințile cu totul!” îi spuneau oamenii atunci când îl auzeau. Până și preotul cel bătrân din sat, pe care Valer îl rugase să facă o slujbă de sfințire în pădure, întru alungarea necuratului, i-a dat de înțeles că el poate să îl ajute să se lase de băut și să-i citească din cele sfinte dacă moșul se hotăra cumva a jura băutura. Văzând că nimeni nu-i dădea crezare, moș Valer început a se îndoi chiar el însuși de adevărul poveștilor sale și a crede cu adevărat că în seara aceea avusese oarece halucinații provocate de rachiu – lucru pe care auzise el că l-ar fi pățit și alții –  mai ales că nimeni altcineva din sat nu mai pomenise despre vreo întâmplare cât de cât asemănătoare cu a lui. De atunci, speriat, bătrânul Valer a s-a ținut tot mai departe de rachiu, juruindu-și în sinea lui că nu o să se mai atingă vreodată de sticle și pahare. Într-o vreme însă, iată că au început oamenii a găsi oi rupte de sălbăticiuni în țarcul de la fostul IAS, acolo unde țineau ei noaptea închise, la grămadă, toate oile oamenilor din sat. Într-o zi au găsit una, a doua zi au găsit două, așa că au hotărât sătenii a pune oarece capcane pentru a-l prinde pe ucigașul de oi. În cele din urmă, într-o noapte, într-una dintre capcane a picat ceva. Un animal pe care nimeni nu îl cunoștea. L-au adus în sat, l-au întins în fața magazinului, lumea s-a strâns roată, curioasă foarte, și au început a curge părerile. Ba că e o nație mai mică de lup, ba că e vreo corcitură de vulpe, ba că e un câine sălbăticit, … și tot așa. Care mai de care cu presupusul și nimenea cu adevărul. Asta până atunci când a venit în sat un alai de domni tocmai de la Tulcea, domni ce s-au recomandat cu toții a fi mari specialiști și care, după ce au văzut arătarea, au început a se scărpina care mai de care în creștet și a ridica din umeri. Unul dintre ei a scos un aparat de fotografiat și a pozat în mare amănunt animalul. După care, marii specialiști au plecat tot așa cum au venit – cu barca și fără a oferi nici un răspuns. La plecare, au zis doar că merg să compare fotografiile lor cu cele din oarece atlase și lucrări de zoologie, fiind siguri de faptul că până la urmă vor elucida ei misterul, că altfel nici nu concepeau să se întâmple pentru că tocmai de aceea se chemau ei a fi atât de mari specialiști. Cam la vreo lună după ce au plecat aceia, primarul a trimis vorbă oamenilor că a primit răspuns de la județ și că aveau de-a face cu un șacal. Numele acela, atât de banal, nu spunea nimic la nimeni, așa că oamenii au fost destul de mirați și oarecum dezamăgiți. Dacă arătarea ar fi purtat un nume care să îți înghețe sângele în vene numai când îl auzeai ar fi fost altceva, dar așa…, mai ales că domnii acei a de la Tulcea le-au transmis și faptul că șacalii, în general, nu reprezintă nici un pericol pentru om, însă au niște urlete mai deosebite, care uneori se aseamănă cu jeluirile unor strigoi. Singurul din sat care a tresărit de bucurie a fost Moș Valer, hotărând atunci a trimite la naiba toate juruințele făcute.”

          Asta a fost povestea lui nea Vania legată de apariția șacalilor în Deltă. Dacă e sau nu adevărată, eu nu am de unde să știu. Ceea ce știu însă sigur este faptul că, da, urletele lor se asemănă adesea cu plânsetul unor duhuri necurate. Până și M. a fost total de acord cu treaba asta, însă înclin eu să cred că norocul lui M. a fost acela că îl însoțeam noi atunci când a auzit prima dată șacalii urlând, căci altfel, dacă ar fi fost singur, cine știe, poate că ar fi pățit-o și el ca moș Valer. Glumesc, desigur.

            Dragul meu, văd că începe a mă chinui tot mai tare somnul, așa că o să închei aici povestea zilei de azi.

            Toate cele mai bune lucruri din lume, la tine de-acum să se adune!

The post SCRISORI DIN DELTĂ – Duhuri și năluci appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.

II

Mierea gâzelor și poftele peștilor

“Omul simplu dă crezare fiecărui cuvânt, dar istețul vine la gândul de-pe-urmă.” – Proverbe 14:15

Bunul meu amic,

                Încă dintru început trebuie să-ți mărturisesc faptul că ora la care îți scriu aceste rânduri este ultima a zilei de azi, iar atunci când voi isprăvi eu scrisoarea fi-va deja mâine, dar nu o să-mi pierd vremea privind mereu ceasul așa că, indiferent de ora pe care el o va arăta, eu tot cuvântul “astăzi” îl voi folosi în povestirea pe care ți-o propun în continuare, cea a primei zile a noastre de pescuit în Deltă din anul acesta.

         Te vei întreba probabil de ce îți scriu la o oră atât de târzie, dar află, dragă prietene, că în seara asta ne-am întins mult la povești, nea Vania având mare chef de palavre, așa că timpul a trecut pe lângă noi, lunecos ca un țipar, și numai ce ne-am pomenit că s-a făcut atât de târziu.

         Așa după cum ți-am spus aseară, rânduit-am noi a ne trezi la orele șase ale dimineții de azi, dar eu nu am mai așteptat să îmi dea deșteptarea alarma telefonului, căci nerăbdarea de a zburda peste apele Dunării și de a le cerceta străfundurile cu undița mă săltase din pat cu mult înaintea orei programate de noi pentru a face astăzi ochi, așa că la ora șase deja eram spălat, îmbrăcat și dornic de aventură.

         Înainte de pleca, totuși a trebuit să ne ocupăm și de unele chestiuni administrative, astfel că ne-am împărțit sarcinile între noi. Eu am pregătit micul dejun, unul dintre amici, căruia o să-i spun, în mod simplu, M., a pregătit cafeaua, atât cea matinală cât și cea pe care urma să o punem în termos și să o luăm cu noi în barcă, iar celălalt amic, pe care îl voi numi M.M., a pregătit, cu multă conștiinciozitate și pricepere, sendvișurile care aveau menirea de a ne amăgi stomacurile astăzi pe baltă – sau pe canale – după caz, acolo unde avea să ne prindă pe noi foamea.

         După ce toate aceste isprăvi matinale au fost isprăvite cu brio, după ce micul dejun a fost servit, iar cafelele au fost savurate la deplina lor valoare, am pus, în sfârșit, mâna pe bagaje și undițe, fiind gata de a purcede la drum.

         Pe nea Vanea nu l-am zărit deloc în dimineața asta, dânsul fiind deja plecat în baltă încă de dinainte de a fi ieșit noi din camere.

Carosata lui cea neagră, pe care o cunoști și tu, ne aștepta în fața porții, părând a fi și ea dornică de a-și ambala motorul și a lua drumul sub roți. Însă am fost nevoiți a mai zăbovi câteva minute lângă dânsa, timp în care M.M. i-a curățat parbrizul de promoroacă deoarece o brumă argintie căzuse din plin peste Deltă, părând cumva că frigul ne urmărise pe noi tocmai de pe meleagurile bucovinene, acolo unde, deja de mai multe dimineți, el ne propunea porții deloc zgârcite de brume, și tocmai până aici, în sânul lumii lacustre, aceasta fiind prima brumă căzută acolo în această toamnă, după cum ne-au spus în seara asta gazdele noastre.

După ce, în sfârșit, ne-am încărcat bagajele în mașină, am pornit spre apă, avându-l șofer pe M.M.

Știi că nea Vania nu este deloc consecvent cu locul unde își lasă el barca, uneori lăsând-o în port, alteori pe canalul cel mic de lângă locul unde își are dumnealui baraca, în capătul de nord-est al satului. Dacă ultima dată când am fost aici am plecat și ne-am întors doar din – și în – port, acum văd că este rândul canalului. Dar asta este cea mai mică problemă pentru noi. Nu contează de unde plecăm dimineața și unde ne întoarcem seara, important este doar să o facem cu succes și în siguranță, fără nici un fel de accidente sau incidente nedorite. Și dacă tot am amintit de siguranță și incidente, o să îți zic, de pe acum încă, faptul că năravul oamenilor de aici nu s-a schimbat. Tot așa au rămas. Unii, da, sunt oameni de omenie, încetinesc bărcile atunci când te intersectezi cu dânșii pe canale, dar alții, Dumnezeu cu mila, trec pe lângă tine parcă zburând, fără să le pese de tine și de barca ta, musai fiind în astfel de momente a fi cu sporită grijă și atenție ca valurile pe care ei le iscă să nu îți intre în barcă, să nu te răstoarne, să nu te trântească de maluri sau în cioate, ori în pomi și pietroaie. Dar asta e firea lor și cred că așa vor rămâne ei și peste ani, termenul de civilizație și cel de respect fiind mult prea greu de înțeles și de adoptat de către dânșii.

Presupun că ai ghicit deja care a fost lacul în care ne-am început aventurile pescărești. Da, a fost același lac pe care îl probam primul ori de câte ori veneam în Deltă cu tine. Numai că acum, din cauză că apa este foarte scăzută, nu se mai poate intra în el pe canalul din nord-vest, intrarea făcându-se prin canalul cu hotel plutitor, oamenii locului ferind plaurii și eliberând accesul pe acolo.

Dar, până a ajunge noi pe lac, ne-am plimbat cu smerenie prin sanctuarul naturii sălbatice care abia se trezea la viață. Minunate peisaje, minunați fiori de emoție. Mai ales pentru M., cel care acum a călcat pentru prima dată în viața sa în Deltă. Soarele poleia cu aur cerul răsăritului, vântul încă dormea, pescărușii se ațineau țipând în urma bărcii noastre, iar stârcii cu care ne întâlneam pe aiurea păreau a fi împietriți. Nuferi stingheri ne răsăreau, ici colo, în cale, lebede grațioase ne salutau prietenos, pelicanii filosofau gravi mai deoparte, iar apele canalului fumegau ușor, fiind cuprinse de o lucire încântătoare. Dar minunea adevărată ne-a fost dat a o vedea atunci când am ieșit cu barca în largul primului lac, cel în care se sfârșește canalul care trece pe lângă satul lui nea Vania și pe care trebuia să îl traversăm de-a latul său. Oglinda apei, neatinsă încă de tremurul vântului, reflecta din plin prefacerile lumii de sus. Soarele se aburcase ușor pe bolta senină, dar plutea încă și prin ape, cerul întreg se desfăcea în culori diferite, de la aramă la galben, trecând prin portocaliu, pierzându-se apoi în albastru. Iar apa arăta tot așa, etalând aceleași nuanțe și culori, părându-ți astfel că pluteai undeva pe granița imaginară dintre două lumi care se priveau față în față. Până și negrele păsări ale cerului se întrezăreau a zbura răsturnat în lumea din ape. Cu adevărat fantastic tablou!

Această descriere stângace, trebuie să recunosc, a minunatelor peisaje pe care am avut binecuvântarea de a le vedea și de a le admira în dimineața aceasta sunt sigur că ți-au reaprins la cote maxime dorul de Deltă! Să nu-mi spui cumva că mă înșel pentru că nu o să te cred. Am ajuns mult prea bine a te cunoaște de la cât de mult am pescuit alături de tine de-a lungul timpului, iar depărtatele meleaguri nu cred că au avut puterea nefastă de a desparte frumosul de sufletul tău visător.

Cu acestea toate fiind spuse, cu minunile naturii fiind admirate și descrise, a venit timpul să-ți povestesc oarece și despre obiectul principal al venirii noastre, până la urmă, în Deltă: pescuitul.

Nea Vania ne dăduse asigurări din cele mai credibile că apa în lac va fi limpede, dar atunci când am ieșit cu barca de pe micul canal, îngust și sinuos, care leagă canalul mare cu incinta, pătrunzând astfel cu adevărat în balta propriu-zisă, ne-am pomeni a pluti în niște ape aproape negre la culoare. Descurajați fiind de acest neașteptat și nedorit impediment și minunându-ne cu tristețe în sufletele noastre de faptul că gazda ne turnase în urechi seara trecută doar neadevăruri legate de acele locuri, am pornit totuși, cam fără chef însă, a naviga în lungul stufului, ținând îndeaproape partea vestică a lacului, mergând tot înainte, spre capătul nordic al acestuia. Și cu cât înaintam mai spre nord, cu atât apa se deschidea tot mai mult la culoare, devenind în cele din urmă limpede ca roua dimineții. Mulțumim pentru sfaturi, nea Vania! Săru-mâna lu matale și iartă-ne de faptul că am cutezat a gândi lucruri necinstite despre dumneata, punându-ți la îndoială onestitatea!

Am început cu năluci din astea mai moderne, mai sofisticate, cu denumiri care mai de care mai impozante, dar degeaba. Nimic, nimic, nimic. Până la urmă, tot la bătrâna oscilantă a descoperit amicul M. că pofteau colțatele, el prinzând, dintre noi trei, prima știucă a sejurului, știucă ce a reprezentat pentru dânsul și primul pește pescuit în Delta Dunării din întreaga sa carieră de pescar cu acte mai mult decât regulamentare. Fiind responsabil cu minciogul, am văzut lingura din botul știucii și, știind că am și eu în trusă una de același fel, încă de la următorul lanseu a început să mi se îndoaie și mie bățul. De la știucă, nu de la ierburi. Mai trebuia să ținem seama de un lucru, și anume să lansăm în zonele umbrite, căci doar de acolo au venit cumetrele. Dacă lansam în zone însorite nu ne deranja nimeni. Și tot așa a fost o vreme. Știuci după știuci. Destul de juvenile, ce-i drept, dar bune și acelea, mai ales că au fost multe. Cum noi nu aveam nici o urmă de dușmănie cu dânsele și le eliberam imediat, vizitele lor avântate nu au putut decât să ne bucure sufletele, ținând cont și de faptul că era abia prima zi a concediului nostru deltaic.

După ce soarele s-a urcat tot mai sus pe cer, scurtând umbrele, nălucile au început a umbla stinghere prin apă, duhurile colțate din adâncuri tratându-le cu un dezinteres mai mult decât dezolant pentru noi.

Văzând cum stă treaba, am hotărât, spre după amiază, a ieși pe canale. Și bine am făcut. Chiar dacă doar bibani am găsit, locurile cu piatră pe maluri și intersecțiile de canale ne-au dat prilejul de a ne bucura din plin de arta pescuitului cu năluci suple până către orele înserării timpurii și, tocmai atunci când soarele s-a afundat aproape cu totul în noapte, am tras și noi barca la mal.

A! Să nu uit ce am promis! Ciorbă cu perișoare din pește, scordolea și niște deosebit de gustoase prăjituri cu dulceață de caise. Cu așa ceva ne-a ospătat în seara asta doamna lui nea Vania. Știu că-ți lasă gura apă și că înghiți în sec, dar n-am ce-ți face! Promisiunea e promisiune.

         După ce ne-am pus burțile la cale, au început a curge paharele și poveștile. Eu încă sunt la fel de consecvent în a nu degusta sub nici o formă produsele lui Dionis, așa după cum mă știi și tu, dar comesenii mei nu au avut nici cea mai mică problemă din punctul ăsta de vedere și s-au dedat întru totul desfătărilor bahice.

         Dintre multele povești ale gazdei noastre, una mi-a atras atenția în mod deosebit, așa că ți-o voi relata și ție.

         Era în urmă cu mulți ani, atunci pe când nea Vania era june și pe când meșteșugul talianelor nu îl stăpânea orișicare, așa ca în zilele de acum. Din sat de la ei mai nimeni nu știa a se îndeletnici cu deplin succes cu așa ceva. Puneau oamenii talianele, dar mai mult în van era truda lor, căci mai mereu le găseau fără pește. Și unde mai pui faptul că pe atunci chiar era pește mult în Delta Dunării, nu așa ca acum. Tot în acea vreme, la cherhanaua cea veche a satului poposiseră doi bătrâni din Sulina care se îndeletniceau și ei cu pusul talianelor și care, seară de seară, atâta timp cât au stat prin zona aceea a Deltei, au adus la cherhana saci întregi cu pești prinși în talianele lor. Întrebați fiind bătrânii aceia de către un localnic de ce doar ei prind pești și în rest cam nimeni nu prinde aproape nimic, căci doar foloseau și ei același fel de taliane, unul dintre bătrâni i-a răspuns așa: “– Măi, să știi și tu că toate gâzele zboară, dar nu toate fac și miere!” Atât i-a spus aceluia bătrânul. Atât, și i-a închis de tot gura.

 Cam așa e și cu nălucile, aș completa eu. În rafturile magazinelor toate par la fel de bune, dar de cum ajung în apă începe a se scrie o altă poveste.

Asta a fost, dragul meu amic, ziua noastră cea dintâi din Deltă, zi pe care eu o consider, în ciuda oboselii pe care o resimt din plin, a fi fost o zi pe deplin câștigată, atât din punctul de vedere al pescarului, cât și din cel al iubitorului de frumos și de natură!

Sănătate îți urez ție!; iar eu mă grăbesc acum către lumea viselor deoarece simt cum mă cheamă, din ce în ce mai stăruitor, patul.

The post SCRISORI DIN DELTĂ – Mierea gâzelor și poftele peștilor appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.

I

Inima lui nea Vania

“Nu sunt decât două căi în lume: omenia și neomenia.“ –  George Călinescu

Dragul meu prieten pescar,

Sper din toată inima ca slovele mele să te găsească în deplină tărie trupească și în mare liniște sufletească.

Iată că a rânduit Bunul Dumnezeu astfel lucrurile încât am ajuns și în toamna aceasta dulce să îmi umplu iarăși plămânii cu aerul jilav, dar curat, al Deltei și să admir din nou apusul astrului zilei peste apele, nuferii și trestiile acestei minunate lumi, să salut păsările și toate celelalte jivine, mai mult sau mai puțin sălbatice, cu care m-am tot întâlnit pe drum.

Răsăritul din Deltă încă nu am apuca a-l vedea anul ăsta, nici a proba cu undița prin apele sale, căci abia în seara asta am poposit pe lacustrele-i meleaguri, dar chiar de mâine dimineață, începând încă de cu noaptea în cap, dacă vremea ne-o va îngădui, vom porni cu barca, plini de mare bucurie și neastâmpăr, a căta acele pescărești aventuri și plăceri pentru care am venit noi atâta drum, tocmai din lumea de sus a țării, de lângă buzele munților, și taman până aicea, la șesul acesta mișcător și amăgitor de ape, stuf și rogoz, și tot atunci vom avea prilejul de a vedea crescând din ape, prin cețuri tremurânde, și soarele.

Știu sigur că și tu, de acolo de departe, de unde locuiești acum, îți dorești să mai vizitezi măcar o dată aceste minunatele palustre meleaguri, iar pescuielile pe care noi le-am făcut împreună pe canalele și în lacurile Deltei Dunării, în anii trecuți, sunt absolut convins că nu le-ai dat uitării. Nici nu ai fi avut cum deoarece mult prea nervoase au fost știucile, mult prea viguroși au fost șalăii, mult prea nebuni au fost avații și mult prea mulți și răi au fost bibanii cu care ne-am tot războit cu ocazia acelor beții halieutice trecute pentru a-i permite prafului uitării să se așeze peste ele.

Și, tocmai pentru a-ți îndulci măcar puțin aleanul pe care îl ai tu pentru Deltă și a te ajuta, chiar dacă în mod indirect, prin ochii și trăirile mele, să îi mai faci o vizită, m-am hotărât a-ți scrie în fiecare dintre serile pe care le voi petrece anul acesta aici câte o scrisoare în care să-ți povestesc ce și cum a fost peste zi, ce am văzut, ce am prins, ce am simțit, ce am auzit, ce am trăit și cum m-am simțit. Chiar dacă a scrie scrisori în lumea modernă de acum este considerat a fi ceva mai mult decât desuet, eu unul, de modă veche fiind, o să fac acest lucru deoarece vorbele rostite la telefon se uită cu timpul, dar însemnările de pe hârtie rămân și peste veacuri, chiar și urmașilor noștri, cei care, citindu-le, vor putea trăi și ei aventurile noastre și vor putea afla din surse sigure cum pescuiau și cât de mult iubeau natura înaintașii lor. Nu degeaba au spus ce au spus latinii despre vorbe și slove. Știau ei ce știau!

După cum bine cred că îți imaginezi și tu, nu sunt singur în această escapadă în lumea apelor, fiind însoțit de doi buni amici pe care însă tu nu ai avut ocazia a-i cunoaște, dar care, te asigur eu, sunt niște oameni minunați și niște pescari pe măsură.

Legat de drumul nostru cu mașina nu prea am ce-ți povesti deoarece totul a decurs fără probleme și în nouă ore, cu tot cu pauza pentru prânz, am ajuns cu bine la Murighiol.

Am tras și de această dată, așa cum o făceam și atunci când veneam cu tine, tot la nea Vania. Dumnealui a venit în port și ne-a luat cu barca lui cea veche, barcă pe care o cunoști și tu prea bine de la cele atât de multe pescuieli pe care le-am făcut împreună într-însa, și ne-a adus la casa domniei sale din inima Deltei.

Despre nea Vania ce alta pot să-ți zic decât că au trecut anii și peste dânsul, cu toate că încă se ține tare și fălos, ca un cocoș, așa cum o făcea și înainte. Iar de încăpățânat…, află, bunule prieten, că tot așa de încăpățânat este dumnealui și în ziua de azi. Dacă își pune ceva în cap… este imposibil a-l întoarce în vreun fel. Chiar și a-l sminti câtuși de puțin din punctul lui de vedere pare ceva de domeniul fantasticului. Poate doar doamna lui, cea asupra căreia timpul pare să nu aibă nici cea mai mică putere, deoarece și astăzi arată exact la fel ca și în ziua când am cunoscut-o amândoi, acum mulți ani în urmă, să poată dovedi în vreun fel căpoșenia de care dă dumnealui dovadă, dar sunt sigur că dânsa este mult prea blândă, fină și înțeleaptă pentru a-și consuma nervii și a-și pierde timpul cu astfel de încercări sisifice și probabil a învățat că-i mai bine să-l lase pe nea Vania în legea lui, iar dumneaei să se ocupe cu ale sale. În special cu gătitul, căci tot miraculoase mi se par și acum bucatele pe care le prepară. Eu, care sunt un non-consumator aproape absolut de pește, după cum mă știi, ori de câte ori mă așez la masa dumneaei devin un mare gurmand și un devorator feroce al mâncărurilor pe care dânsa le pregătește din pește. Ah! Chiar în seara aceasta mi-au încântat papilele gustative un storceag divin și o minunată porție de malasolca. Și să nu mai pomenesc de pșovnik! Delicatese curată, ce mai! Cred că și tu, uneori, mai simți chiar și acum în gură gustul unic al mâncărurilor gătite de doamna lui nea Vania și pot paria că nu ai refuza o porție mare de blinî preparată de mâinile sale cele atât de pricepute. Darul minunat al gătitului, și sunt sigur că ești întru totul de acord cu mie, este unul din marele haruri cu care Dumnezeu a binecuvântat-o pe această vrednică femeie. Promit solemn ca în fiecare scrisoare pe care o să ți-o scriu de aici, din Deltă, o să te informez, pe lângă aventurile și isprăvile noastre pescărești, și cu ce minuni culinare ne-a mai servit soața lui nea Vania, astfel încât să te fac, din toate punctele de vedere, să împărtășești cu noi experiențele pe care le trăim aici!

Săptămâna trecută dânșii au fost la o nuntă la Tulcea, acolo unde au fost în mărire, deoarece au fost nași. Mirele este de aici din sat și pot doar presupune că o prietenie temeinică peste timp trebuie să se fi legat între el și nea Vania de a acceptat acesta a-l cununa căci altfel, după cum am ajuns eu a-l cunoaște pe omul Deltei, greu îmi e să cred că ar fi făcut-o. Fuduli tare mai arătau în pozele de la nuntă, așa ca niște păuni înfoiați, poze pe care ni le-au arătat cu mare mândrie și bucurie. Iar din filmările cu dansurile pe care le-au dansat acolo se vede treaba că putirința într-înșii încă e mare. Brava, lor! “ – Și ce așteptări ai, nea Vania, de la finii aceștia ai voștri?“ l-a întrebat unul dintre amicii mei. Nea Vania s-a uitat o vreme în gol, numai cu un ochi, pe celălalt ținându-l închis, așa după cum știi că are dânsul obiceiul a face atuncea când gândește profund și, în cele din urmă, i-a răspuns amicului: “– Na, dar ce-aș putea vrea? Atâta cât să nu uite peste timp cine i-a cununat. Un salut atunci când ne întâlnim și o umbră oricât de mică de respect. Asta vreau, nimic alta. Atât și mi-e de-ajuns!‟. “– Dar ai auzit dumneata vreodată de cineva care să uite cine l-a cununat? ‟ a mai insistat amicul cu pricina. “– Ehei, nu doar că am auzit, dar am și cunoscut. Tocmai eu am pățit-o. Înaintea lui ăsta de l-am cununat acuma, am mai cununat, în urmă cu mai mulți ani, pe unul. Tot din sat de la noi. Și să vă zic ce am pățit eu cu acela chiar în vara asta. Eram în bazin, în port, așa după cum îi ziceți voi bazinului nostru, dimpreună cu moș Sidonii, vecinul nostru de peste drum, așteptând să vină vaporul cu marfă. Aveam de primit eu niște pachete și-l rugasem pe moșul Sidonii să mă însoțească și să mă ajute la mânuirea lor. Stăteam în amândoi în șezut, pe marginea pontonului ăluia mare din lemn și fumam, bălăngănindu-ne picioarele pe deasupra apei limpezi a bazinului. Fuma și vorbeam diverse lucruri, mai mult sau mai puțin însemnate, numai ca să treacă vremea mai repede. În spatele nostru erau clădite, unele peste altele, mai multe butoaie, pline cine știe cu ce, pe care cineva le adusese acolo pentru a le încărca pe vapor. Între noi și butoaiele acelea mai rămăsese puțin loc, încât cu greu ar fi putut cineva să se strecoare pe acolo. Dar, la o vreme, numai ce simt cum cineva mă înghiontește cu genunchele în spate, vrând parcă a-mi zice să mă dau mai la o parte ca să poată el trece. Mi-a fost lene să întorc capul ca să văd cine mă deranjează. Nu merita efortul din moment ce nici acela nu catadicsise a ne saluta pe noi. M-am tras un pic mai pe marginea pontonului, s-a tras și moș Sidonii și cetățeanul a trecut, ducându-se mai departe, în lungul pontonului. Nu a durat mult și respectivul a făcut cale întoarsă, și tot pe la spatele nostru, de parcă nu ar fi putut ocoli butoaiele pe cealaltă parte, și tot fără să ne adreseze nici un cuvânt. “– Măi Vania, dar neobrăzatul ăsta care nu știe a saluta și care te-a dat la o parte din drum cu genunchiul, nu cumva ți-e fin? Parcă l-ai cununat tu, nu?‟. m-a întrebat moș Sidonii. Atunci am întors și eu capul înspre acela și, da, l-am recunoscut. El era. Finul meu. Mi s-a pus dedată un junghi greu în piept, fix în dreptul inimii, și toată rușinea faptei obraznicului aceluia am simțit-o căzând grea pe umerii mei. Un timp am tăcut, trist peste poate fiind, apoi i-am răspuns cu glas stins moșului. “– Și mie mi s-a părut la început că era el, unchiașule, dar nu era. Semăna la înfățișare și purta și același nume cu finul, dar nu putea să fi el, căci eu am cununat un om de omenie, nu un terchea-berchea așa ca ăsta.‟ Moș Sidonii a înțeles perfect ce voiam eu a zice, așa că, zâmbind amar, mi-a spus: “– Apăi, dacă era finul meu și-mi făcea una ca asta, numai oleacă l-aș fi înghiontit când trecea pe lângă mine, numai oleacă, atât cât să-l văd lungit în Dunăre, nu mai mult. Așa poate își aducea și el aminte cine i-a ținut lumânarea în biserică. Dar… na, cum nu e finul meu… și cum nici al tău nu e, să-i fie rușine, atâta doar îi pot eu zice!‟. N-am mai apucat să-i răspund deoarece tocmai atunci a sosit vaporul și incidentul s-a stins de la sine. Dar pe mine inima încă mă doare și acum de supărare, iar ghiontul acela din spate îl mai simt pe de-a-ntregul ori de câte ori mă întâlnesc cu respectivul.”

Apoi nea Vanea a oftat. A oftat adânc, așa cum nu l-am mai auzit vreodată să o facă.

După aceea ne-a povestit despre ziua lui de pescuit de ieri, când a mers să controleze niște vintire mai vechi, la care nu mai fusese de mult, și pe care le-a găsit pe jumătate uscate și pline de vegetație deoarece apele Dunării scăzuseră mult de tot în ultima vreme. Apoi a fost în altă parte, la alte vintire, hăt departe de primele, și le-a găsit pe toate goale, și abia într-al treilea loc unde a căutat, în altă baltă, a simțit ceva mișcare la un vintir. Dar când să pună mâna pe el, țuști, numai ce vede o vidră cu un caras mare în bot fugind hoțește pe lângă dânsul. Opt roșioare întregi și încă de la două doar cozile. Atât a găsit. Nimic altceva. Într-un singur vintir intrase, așadar, ceva pește și pe acela i l-a furat, aproape tot, vidra.

Nici banii pe țigările fumate pe baltă nu și i-a scos ieri nea Vania, dar asta nu l-a supărat. Din contră, nea Vania a prins a râde. Și râdea liber, nu râdea forțat, în silă, dorind a face haz de necaz. Nu. Nea Vanea râdea din tot sufletul lui, fiind mai mult decât bine dispus. Iar după ce a încetat cu râsul, ne-a spus pe un ton optimist: “– Dar nu-i mare baiul ăsta, fraților..! Noi să fim sănătoși, că și mâine este o zi!“.

Da, așa a făcu nea Vania, întâi a oftat de a crăpat pământul, după ce ne-a povestit despre finul acela al lui, apoi a râs de au răsunat văile, după ce ne-a relatat pățaniile sale de ieri, de pe baltă, și dintr-o dată mi s-a părut că am în fața mea un alt om, un om pe care nu îl cunoscusem până acum. Un om pentru care omenia, civilizația, respectul, buna creștere și purtare sunt chestiuni mult mai importante decât orice profit, oricât de mare ar fi el, poate mai importante chiar și decât toți banii lumii adunați la un loc. Și atunci am înțeles ceva. Am înțeles că nea Vania are inimă. O inimă mare. Lucru dovedit mai mult decât clar.

După ce s-au isprăvit mâncărurile și după ce s-au gătat și poveștile, ne-am tras fiecare în camera lui, dându-ne cuvânt a ne trezi la orele șase ale dimineții.

O vreme apoi am tot căutat prin cutiile cu năluci, pregătind arsenalul pentru mâine, deoarece ne-am propus a începe pe o baltă și după aceea, spre după amiază, să ne tragem spre canale, având nevoie deci de o paletă destul de largă de ispite artificiale pentru diferiții pești pe care vom încerca a-i găsi noi mâine.

Cam asta a fost ziua noastră de azi. O zi lungă, obositoare, dar și frumoasă.

Sper că și ziua ta a fost una bună, măcar la fel de bună ca a noastră, și că nu te-am obosit cu slovele mele!

Noapte bună! Atât pentru azi căci, după cum a spus nea Vania, “și mâine este o zi“, zi despre care te voi informa cum a decurs în următoarea mea scrisoare.

Toate cele bune!

The post SCRISORI DIN DELTĂ – Inima lui nea Vania appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.