Chris Simion în: „Ce ne spunem când nu ne vorbim”

⁕

Sunt vesel!

Soarele cald deasupra apelor mândru străluce. Papura toată în verde crud s-a ‘nmuiat și lebăda alături de puii ei cei fragezi maiestuoasă înoată.

De peste umed răsună cu mare zbârnâit a libelulelor scânteietoare dragoste, iar broaștele simt astfel că ospățul e de-acum mai aproape.

Nebune ploi de  stropi mărunți la stufuri apar, amintind că acolo bibanii atacă.

Năluca după ei veselă se-aruncă și-i prinde mereu, neîncetat. E jocul acela ce-mi place și mie, e jocul acela la care sper mai tot timpul atunci când cu lanseta în val cercetez.

Nu de multe ori se întâmplă, dar sunt și din acestea destule momente. Momente în care bibanii uită parcă de sine, părând că doar pentru mine și-a mea halieutică desfătare trăiesc.

Atac după atac, dril după dril.

Da, cu adevărat, acum sunt fericit!

⁕⁕

Sunt încrezător!

Cu toate că o lume ciudată se-ascunde sub ape, căci crâncen covor de buruiană zăludă afundul acoperă tot atât pe cât este și balta de-ntinsă.

Nu poți vedea nimic din ceea ce este sub el, dar totuși poți bănui căci, uneori, covorul buruienilor crapă, în aer proiectând ciopoare întregi de plevușcă-ngrozită. Dacă asculți cu maximă atenție este posibil chiar să auzi clămpănitul fantastic al acelor aducătoare de moarte fălci de oțel, fălci ce covoarele lumii le sfarmă și care umplu neprihănitul de spaime, căci atât de nebune, de avântate și brutale sunt salturile știucilor după pradă acum la ceas de apus al toamnei târzii.

Nălucile cu siguranță le-aud deoarece deodată iritate tresaltă. Le-a venit cheful  de sfadă, vor cu ardoare să-noate, la-ntrecere și harță să se ia cu știucane. Și bățul a nerăbdare parcă vibrează și el.

E timpul pe plac lor să le fac, căci și eu simt în mine jucând nerăbdarea.

Nu-i vremea nălucilor grele, nu-i vremea nălucilor mari, căci buruiana atâta așteaptă!

Cu grea iscusință, pe cea mai suplă dintre ele, printre (și peste) buruieni, o strecor. Uneori mai eșuez, iar cârligul se-agață, dar sunt și multe încercările bune, în care reușesc vegetalul covor să înșel. Dar nu cu el am eu treabă. De el vreau doar a mă feri. Din afund să atrag năhoadele știuci, asta eu sper cu ardoare.

Și năluca devine deodată povară, iar bățul curbat prin greu geamăt răsuflă. Firul cel țeapăn în limba lui se-apucă tăios ca să tot șuiere în timp ce, din ceruri, în cercuri rotate planând, un uliu cu ochii sticloși la noi iscodește. Trei răpitori suntem acolo, așadar, strânși laolaltă. Cel din văzduh, cela din barcă și regina cea crudă a bălții.

Dar, după un timp, uliul se duce, minciogul se udă, regina abdică. Norocul ei că sunt pacifist!

Și nu doar pentru ea, căci, după aceea, și alte flămânde-au venit.

E toamnă târzie, e a lor vremea. E vremea lupilor acelora feroce din ape. („Lupus piscis” = denumire dată în antichitate știucii, conform I. Simionescu – „Fauna României”)

Da, cu adevărat, acum sunt încrezător!

⁂

Sunt trist!

Poate chiar mai trist decât albul pământ, căci zăpada e deja peste firea cea rece stăpână.

De-acum va fi vorba despre alți lupi. Se-apropie al lor anotimp.

Căderea fulgilor,

Adunarea lupilor,

Urlătorii nopților,

În cercul poienilor.

Da, cu adevărat, acuma sunt trist!

The post REGULA DE TREI SCURTE (Amintiri de peste an) appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.

„De 200 de ani cucerim natura. Acum o batem de moarte.‟

Tom McMillan

Așa după cum am mai spus și cu alte ocazii, din păcate, experiențele mele strict halieutice legate de delta Dunării sunt extrem de puține.

Pentru prima dată am pășit pragul sanctuarului naturii, cu undița în mână, în toamna lui 2019, iar a doua mea descălecare în lumea dintre nuferi s-a produs la finalul lui septembrie a acestui an, așadar, cu aproximativ o lună în urmă.

Dacă data trecută, în 2019, a scrie despre Delta Dunării mi s-a părut o adevărată binecuvântare, de data aceasta, însă, a scrie despre Delta noastră contemporană mi se pare a fi o grea încercare, chiar o provocare, aș putea să spun.

Cotidianul deltaic poate fi descris din multe și variate perspective și realități.

Ca și mânuitor al peniței, ca și iubitor de natură, poți desigur alege a descrie delta în mod măreț, poetic, sentimental, dar ar trebui să scrii mai mult cu sufletul, încercând a-ți feri privirea de la dezolanta realitate, o realitate a braconajului permanent (24/24, 7/7), a braconajului în forță, a braconajului dus pe alocuri la extrem.

         Nu vreau acum să discut despre cauze, despre făptași, despre vinovați sau nevinovați, despre diversele interese și necuratele legături dintre… și dintre… deoarece cam toată lumea știe cum stau și se învârt treburile pe acolo, despre mâinile care se spală cu maximă conștiinciozitate și cu implicită reciprocitate și despre toate celelalte lucruri și realități care sunt mai mult sau mai puțin tangențiale cu chestiunea în cauză. Lumea vede, lumea știe, lumea tace, devenind astfel, în mod tacit, părtașă la toate acestea, iar lucrurile merg mai departe, pe făgașul dorit de cei direct interesați, în timp ce apa Dunării curge necontenit la vale. Ea trece, se duce, însă crudele realitățile rămân, producând distrugeri din ce în ce mai mari (unele dintre ele probabil ireversibile) în ceea ce privește populația piscicolă a deltei.

         Revenind la frumos, pot să afirma cu tărie că DA, Delta Dunării, în ciuda tuturor problemelor sale, este cu adevărat un tărâm minunat, splendid pe alocuri, cu unele zone deosebite, un tărâm ce naște vii emoții în sufletele celor care o vizitează. Populațiile de păsări (pelicani, lebede, egrete, pescăruși, etc.) sunt încă destul de numeroase, caii sălbatici adesea se ițesc printre stufuri și pomii riverani, iar șerpii de apă se unduiesc încă în număr mare prinde undele apelor și pietrele malurilor. Să nu uităm nici de șacalii, deveniți de ani buni parte integrantă din fauna deltaică, cei care  te anunță seară de seară, prin urletele lor asemănătoare tânguirilor de strigoi, despre prolifica lor existență.

Am stat în deltă o săptămână și am pescuit zilnic (de luni și până sâmbătă, inclusiv) alături de amicii și ortacii mei: Gerard și Mihai (cei cu care venisem tocmai din inima Bucovinei). De cum dădea soarele genă peste lume și până atunci când astrul diurn prindea grăbit a se furișa înspre așternuturi, la bordul bărcii pusă la dispoziție de gazda noastră, am tot călcat apele (canale, lacuri, japșe, ghioluri) în lung și în lat și ne-am tot duelat cu peștii locului.

                 Referitor la rezultatele halieutice nici nu știu ce să spun. Pește am prins nesperat de mult în fiecare zi, dar fără a avea recorduri. Niciunul dintre noi. Bibanii, strapazanii, somoteii, chiar și carașii pe alocuri, s-au dovedit a fi mari devoratori de gume. Bibani (cel puțin) cred că nu prindeai doar dacă nu voiai ori nu te pricepeai deloc a face acest lucru. Despre știuci… însă… este o altă poveste. Probabil că o în viitorul nu prea îndepărtat le vom admira doar în poze. Ca o palidă scuză trebuie totuși să amintesc faptul că nimeriserăm în deltă după două weekenduri consecutive în care se organizaseră competiții majore de pescuit: Mercury Pike Challenge și Danube Delta Predator Challenge, iar turbatul de vânt abia vineri a căzut sleit de puteri, în rest și-a făcut zilnic cu putere de cap, nepermițându-ne prea mult a sta pe lacuri, trebuind ca căta dos pe canale, iar în locul vântului s-a așternut peste lumea apelor o târzie semi-caniculă, fapt care a influențat în mod clar comportamentul de hrănire al peștilor. Dar, după cum am spus deja, acestea toate nu sunt altceva decât niște scuze subiective, menite a ascunde în ele neputințe, nepriceperi, realități.

         Într-una din zile, spre seară, ieșit fiind mai devreme din barcă, căutând a vedea dacă sunt capabil a amăgi oarece pești și de pe mal, am schimbat câteva cuvinte  cu un copil din partea locului (Caraorman), copil care a apărut la un moment dat printre asinii care se plimbau tacticoși prin zonă. Printre altele l-am întrebat pe Cristi, așa se numește băiatul, în ce clasă este. Mi-a răspuns că este în clasa a șasea. Sunt cinci elevi de toți. Nici în alte clase nu sunt mulți copii. Poți aproape să îi numeri pe degete pe toți elevii din școală. Aceasta este o altă realitate tristă a deltei. Fenomenul de îmbătrânire a populației este cât se poate de accentuat în acele locuri. Din păcate!

Deci, care va fi viitorul deltei? Nu știu a răspunde și nici nu sunt autorizat a o face, însă premisele sunt foarte sumbre. Din toate punctele de vedere.

Ce se va întâmpla în viitorul apropiat voi vedea, desigur, când voi mai ajunge pe acolo (dacă voi mai ajunge vreodată), dar cum va fi pe termen lung… prefer nici să nu-mi imaginez.

 „…simțeam că odată cu plecarea din deltă o parte din mine acolo rămâne, agățată prin stufuri, prin nuferi și bălți și musai va trebui să revin să o caut căci numai așa voi putea, pesemne, să mă mai reîntregesc cândva ,…. cumva ,… vreodată!‟

Așa îmi încheiam în 2019 relatarea primei mele experiențe pescărești din Delta Dunării, acum însă pot spune cu siguranță că singura parte din mine rămasă acolo „agățată prin stufuri, prin nuferi și bălți‟ este doar optimismul, în ciuda faptului că eu unul chiar sunt un ins destul de optimist de felul meu. Dar nu și în acest caz.

Din păcate!

Am cutezat a cerceta în zare,

Dar n-am văzut alta decât neguri și ploi

Și-o turmă de oameni avuți, da-n suflete goi,

Grăbiți să tragă, cu disperare,

O umbră ciudată și neagră spre noi.

The post UMBRA DELTEI – În căutarea optimismului pierdut appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.