Balta „LUPII”

          Dl. Nelu este un pescar care pescuieşte din vremuri străvechi aş putea spune raportând acest lucru la cantitatea din viaţă de care a dat dânsul dovadă până acum pe acest pământ plin de ispite, amăgiri, visuri dar şi de minunate şi dragi împliniri, de momente diverse, unele dintre ele venetice pentru traiul nostru iar altele cu rădăcini bine înfipte printre noi, momente care devin mai apoi inevitabil şi imperturbabil amintiri (indiferent de „categoria de clasificare” pe care am întocmit-o acum, ad-hoc, deloc ştiinţific, deloc definitoriu, deloc definitiv, ci doar aşa cum simt şi percep eu timpul şi lumea în care noi ne învârtim aidoma unor mici titireze căutând a nu ne pierde echilibrul).

          L-am cunoscut pe dl. Nelu destul de târziu, abia la o dată (calendaristică  fireşte) aflată în a doua jumătate a trăirilor mele lumeşti, telurice şi meritoriu supuse vicierii (pescuitului) dar de  când l-am cunoscut am confecţionat de comun acord şi în combinată colaborare (feedback-ul funcţionând de minune) o bună relaţiune de amiciţie lumească şi pescărească totodată, concretizată prin destul de multe („fără număr”, după cu „har zâce” con”fraţî’” noştri interpretatori de „lăutăreşti (zice-s-ar) capodopere audio” (cel mult audio, căci muzicale în nici un caz)) partide undiţăreşti săvârşite împreună pe ape diverse, unele dintre ele din imediata proximitate a localităţii noastre dragi: Gălăneşti (localitate care musteşte de personaje pescăreşti, unul mai breaz decât altul, după cum bine v-aţi dat seama cred până acum din povestirile mele dedicate alor mei undiţari), altele aflate pe diverse coclauri, coclauri situate în puncte geografice plasate pe harta lumii nu tocmai acolo „unde se termină geografia”, după cum se zice, dar nici prea aproape de căminele noastre dragi.

          Dacă pe alţi confraţi de lansete, undiţe şi miliarde de visuri şi vise halieutice nebune am reuşit să îi determin (fie eu, fie capturile pe care am izbândit eu a le proba) să se delecteze şi cu spinning-ul, dl. Nelu în schimb este poate cel mai conservator şi cel mai consecvent pescar cu putinţă, preferând aproape ca în totala totalitate a aventurilor sale lacustre să folosească doar bologneza, pescuitul său cu năluci putând fi denumit, fără frica de greşi, ca fiind inexistent (aproape), deoarece, după cum chiar dânsul a mărturisit, uneori (la ceas „oprit de lege şi de datini”), dar totuşi de foarte, foarte, foarte puţine ori, a mai păcătuit şi el.. cu unele aşa mai… „mai artificiale”, dar de regulă dânsul susţine că le preferă doar pe cele care sunt cât mai naturale cu putinţă, cât mai îmbietoare, cât mai parfumate, cât mai apetisante, pe cele care uneori au mişcări dintre cele mai incitatoare, mai lascive, mai provocatoare şi care sunt dornice de a fi pipăite, pupate, gustate (despre momelile sale şi despre peştii adâncurilor este vorba în propoziţie, se înţelege). Bravo lui! Şi vă rog eu insistent să nu vă mai gândiţi la prostii şi la lucruri care nu ţin de sfera de influenţă a lui nenea Ebisu (zeul pescar), ci de cea a lui Cupidon (în primă fază de cele mai multe ori) iar mai apoi de cea a lui nenea Eros (ca o logică urmare a fazei prime)!

          Eram într-o toamnă arămie pe mal veşted de Siret în plină acumulare a Rogojeştiului. Eu tocmai ce descifrasem primele slove din alfabetul pescuitului cu momeli artificiale, nefiind însă trecut de litera „C” (maximum), astfel că mă omoram nevoie mare să dau de ştiucile răpitoare, fratele Marcel căuta şi el ştiuci dar angajând pentru a i se face lobby în lumea ştiucicolă câţiva cumătrii cărăşei temeinic ancoraţi în tripla de la capătul strunei sale, strună care se afla în mod implicit la capătul firului care înfăşura (indubitabil, uneori chiar şi „perucabil” ) mulineta lansetei dumnealui, iar dl. Nelu pescuia cu nişte viermişori mici şi total neprihăniţi albitura şi mai neprihănită care îşi căuta hrana, dezvoltarea şi izbăvirea (scăparea de răpitori) prin acele mândre locuri.

          Eu şi Marcel dădeam printre perdelele de stuf în balta mare (casa, palatul şi chiar imperiul cel adevărat al ştiucilor) iar dl. Nelu pescuia cu succes şi cu mare pricepere într-o baltă izolată, baltă aflată aproape (maxim zece paşi) de acumularea în sine, comunicând cu aceasta doar în caz de exces de apă, exces parvenit fie din partea superioară a lumii(ploi) fie din partea superioară a râului (viituri), sau atunci când se ţin închise porţile barajului până aproape la supra-plin. Balta aceea mică are o formă alungită (ca să nu zic lunguiaţă) şi din această cauză are un nume mai mult decât pitoresc, în rândul pescarilor ea fiind cunoscută sub denumirea de balta „Lupii” („Lupii” se scrie, anagramat se citeşte).

          Toată aventura acelei zile se poate reduce la doar câteva zeci de cuvinte până la urmă.

          Noi doi, prădătorii bipezi ai prădătorilor solzoşi, nu am reuşit a ne delecta cu rezultatele concrete ale muncii depuse excelând doar la capitolul injuriilor rostite, şoptite sau doar gândite, iar dl. Nelu, pe lângă faptul că a prins albitura după care venise, mai şi reuşise să scoată din apă, spre uimirea noastră, dar şi a lor, câteva juvenile de ştiuci care au atacat fără preget peştişorii care atacaseră şi ei (tot fără preget) viermii cei neprihăniţi despre care am mai pomenit.

          Concluzia: „Noi am prins „lupi” pescuind în casa oficială a ştiucilor iar dl. Nelu a prins ştiuci pescuind în balta „Lupii” (atenţie la anagramări tovarăşi!).

„Hirudo cherchelitaris”

          Trebuie să spun că una dintre apele (particulare) cele mai apreciate la timp de primăvară (de prohibiţie pe apele publice) a fost vreme îndelungată, atât pentru mine cât şi pentru dl. Nelu, balta Negreni din judeţul Botoşani. A fost şi încă ar mai fi poate, însă prea hulpava poftă a propriilor bipezi patroni a distrus-o în mare măsură, subiect despre care am mai scris cândva şi asupra căruia nu doresc să revin acum.

          Eram aşadar în acel an la ceas de cântare înfocată de cuci şi mai înfocaţi (de căldurile lumeşti (şi fireşti)  care îi cuprinseseră) în plopii ce abia începuseră a-şi etala lumii, spre admirare, noua lor colecţie de primăvară („pret a porter”) de frunze gingaşe, de un verde crud, frunze ce şuşoteau sfioase sub atingerea bătrânului Eol ori de câte ori îi venea acestuia chef de zbenguială, iar la vreme de primăvară nu puţine erau acele momente.

          Apa fiind mai scăzută decât era ea de obicei fuseserăm nevoiţi ca să ne instalăm standurile (scaunele şi juvelnicele) la vreo cinci-zece paşi de mal, în apa călduţă a bălţii.

          Eu aveam cizme iar apa era destul de mică aşa că nu m-am udat la picioare în acea zi (nici la propriu şi nici la figurat), dar dl. Nelu (prezentând urme destul de grave de la „udarea picioarelor” din seara precedentă) şi neavând cizme la dânsul s-a descălţat, şi-a suflecat pantalonii şi s-a udat la picioare (la propriu).

          Despre rezultatele pescăreşti nu are rost ca să povestesc pentru că ieşirile pe minunatele plaiuri de la Negreni nu au ca şi scop final marile capturi deoarece frumuseţea naturii, libertatea absolută, beţia de sunete (ale pasărilor, excepţie făcând „trilurile” ciorilor) şi miresme (ale florilor), toate acestea hrănesc sufletul umplându-l de voie bună şi de un optimism mai mult decât debordant astfel încât pescuitul devine de multe ori doar un pretext pentru a ieşi pe acele locuri destul de îndepărtate în care glasurile omeneşti (altele decât cele ale pescarilor) se rezumă (sporadic) doar la „ Dii iapî dii!” (cele ale conducătorilor de utilaje „hipo” care uneori mai trec pe drumeagul din depărtare) sau „Nee oai’ nee!” (cele ale ciobănaşilor cu trei sute (sau nu) de oi care îşi pasc turmele pe văile zonei).

La plecarea spre casă, atunci când dl. Nelu şi-a extras picioarele goale din umedul Negreni am observat că de acestea atârnau (precum ornamentele şi globurile în pomul de Crăciun) mai multe (vreo douăzeci să zicem, e bine aşa?) de lipitori negre, inelate şi foarte umflate de la cantitatea de sânge de pescar cu care se delectaseră dumnealor toată ziulica.

Întrebarea întrebătoare abia acum vine. Oare lipitorile sunt cumva amatoare de senzaţii tari şi sunt predispuse adicţiei fiind consumatoare de alcool sau de alte substanţe cu efecte euforice, halucinogene, etc.? Întreb asta deoarece dl. Nelu ne anunţase încă de la primele ore ale dimineţii faptul că prin venele sale circula mai mult alcool decât sânge în acea zi deoarece venea după o seară (noapte) plină de incantaţii bahice de cel mai mare efect. 

Înclin să cred că da, căci prea pofticioase şi vorace s-au dovedit acestea a fi atunci ataşându-se parcă mult prea puternic şi în număr mult prea mare de picioarele d-lui Nelu şi implicit de vasele alcoolo-sangvine ale acestuia. Cred că acelor lipitori ar trebui să li se schimbe denumirea ştiinţifică din „Hirudo medicinalis” în „Hirudo cherchelitaris”.

Zic şi eu.

Trofeul

Plouase mult şi temeinic în vara aceea iar apele râurilor erau cam peste tot negre şi mari dar aceste impedimente nu pot sta în calea poftelor pescăreşti aşa că ignorându-le în cel mai pur sens posibil am purces la a căuta ceva (orice) reprezentanţi ai străfundurilor în apele Siretului celui tumultuos în curgerea sa în zona din amonte a acumulării Rogojeşti, la locul cunoscut în percepţia comună a undiţarilor ca numindu-se „La stână” (de fapt, ca să fiu corect, ceva mai în deal de acel loc ne desfăşuram activitatea în acea minunată zi noi, cei trei amici lansetişti: subsemnatul, Marcel si bineînțeles dl. Nelu).

          Din mocirla care curgea vijelios la vale eu totuşi am reuşit să extrag oarece morunaşi şi chiar unul sau doi scobari dar ai mei amici nu au avut rezultate care să depăşească nivelul de „obletism-porcuşoresc” astfel că după vreo două ore ei au luat hotărârea să schimbăm locul, râul şi poate chiar şi norocul. Zis şi făcut. Am strâns echipamentul şi am pornit spre râul Suceava.

          Ca să ajungem la locul nou de destinaţie era musai să trecem prin oraşul Siret iar ori de câte ori treceam (trecem) prin oraşul Siret era (şi încă este) şi mai musai să degustăm câte o cafea (câte una pe cap de undiţar)  într-un loc cu semnificaţii mai deosebite pentru noi (mai ales pentru dl. Nelu şi pentru Marcel, ştiu ei de ce iar nu am voie ca să vă spun şi vouă), un local aflat pe marginea şoselei principale.

Cafelele fiind comandate, plătite şi preparate mai trebuiau doar degustate şi  savurate la adevărata lor valoare.

          Şi cum tot savuram şi degustam noi la cafele deodată vedem că se apropie de grupul nostru un nene pe care nu îl cunoşteam şi care se afla în grea încurcătură în acele momente. Avea dumnealui de urcat în remorca unei maşini un reductor (mare) de maşină (şi mai mare), reductor care avea o greutate specifică deloc de neglijat şi neavând destul material omenesc pentru întrajutorare a apelat la bunăvoinţa noastră. Buni din fire fiind toţi trei nu l-am putut refuza pe stimabilul cetăţean necunoscut şi după ce am terminat cafelele l-am urmat spre locul de desfăşurare a acţiunii de transfer al prea-greului reductor din curtea respectivului cetăţean în remorca maşinii (asta nu mai ştiu dacă tot cetăţeanului respectiv îi aparţinea sau era împrumutată de la altcineva). După câteva eforturi bine dozate şi împestrițate de diverse cuvinte şi sudalme pur româneşti (cu toate că cetăţeanul respectiv se dovedise a fi de etnie ucraineană) am reuşit împreună muncind şi colaborând să încheiem cu succes misiunea pentru care fuseserăm tocmiţi. Bucuros de finalul reuşit al eforturilor depuse cetăţeanul posesor de reductor nu se lăsă până nu ne şi plăti pentru ajutorul dat aşa că s-a înfăţişat, după o scurtă vizită în casa dumnealui (locuinţă personală cred), cu o sticlă de un kilogram de votcă la fel de ucraineană ca şi dânsul, spre marea bucurie a ochilor (dar şi a sufletului) d-lui Nelu în special, cel căruia soarta făcea să îi revină trofeul deoarece Marcel conducea bolidul cu care ne deplasam iar eu depăşisem deja de ceva vreme, rămasă doar spre aduceri aminte, acea etapă a vieţii mele în care eram vrednic tovarăş de pahar pentru toţi amicii mei (şi nu doar pentru ei) devenind acum un non-consumator absolut al materialelor spirtoase indiferent de forma sau denumirea sub care se înfăţişează acestea.

          Pe râul Suceava au fost rezultate destul de bune raportate doar ca şi număr de capturi (mreană vânătă, scobar, morunaş, clean) dar dimensiunile au fost mai mult decât ridicole, însă acest lucru nu l-a deranjat câtuşi de puţin pe dl. Nelu cel care era atât de mândru de trofeul câştigat încât îl pupa mereu şi mereu, cu multă însufleţire. Avea şi de ce să fie aşa de mândru căci doar îl câştigase prin muncă cinstită (nu?) iar peştii chiar nu mai contau pentru dânsul în acele momente.

Aşadar pentru dl. Nelu partida de pescuit se transformase în ceva de genul: „Aut Votca, aut nihil!”, (cu referire la proverbului latin: „Aut Cæsar, aut nihil” care se traduce prin: „Sau Cezar, sau nimic.”)

The post UNDIŢARII MEI (VI) – Dl. NELU appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.

                                                                                                     Jean de la Bruyere

NICU

Cănuţa cu lapte (amintire foarte veche)

    Vrând nevrând, iată că hoinărind printre amintirile cele multe şi plăcute ale pescarului care sălăşluieşte în propria-mi persoană, tot la Prut am ajuns. Şi nu numai eu. A ajuns şi Marcel G., cel despre care v-am povestit deja de mai multe ori, a ajuns şi Vasile P., cel despre nu v-am povestit încă nimic până acum dar nu o să vă povestesc nici în vreo altă povestire viitoare deoarece el a schimbat, definitiv se pare, halieuticul cu columbofilia, precum şi Nicu B., cel despre care am mai amintit cândva (cu destul de mult timp în urmă) cu ocazia rememorării „lirice” a unei partide de pescuit la copcă pe apele îngheţate ale Rogojeştiului.

          Nicu este un pescar dintr-un sat învecinat cu cel în care îmi trăiesc eu veşnicia (căci bine cunoscut este tuturor faptul că : „Veşnicia s-a născut la sat”) din satul cel care a fost cândva şi satul de reşedinţă al îndrăgitei interprete de muzică populară Sofia Vicoveanca, deci din localitatea Vicovu de Jos.

Din păcate, datorită faptului că Nicu îşi petrece cea mai mare parte a timpului printre „gentlemen”, „ladies” ori simpli „citizens”,  în acea ţară în care se zice că plouă numai de două ori pe săptămână iar în celelalte cinci zile ori toarnă cu găleata ori sunt furtuni, aşadar din cauza distanţelor geografice mari care ne despart mai tot timpul anului, nu sunt multe pescuielile pe care le-am făcut împreună cu el, dar pot spune că şi aşa, ori de câte ori ieşim împreună la peşte mă simt foarte bine în compania sa şi mă înţeleg mai mult decât minunat cu dânsul.

Dar să revenim totuşi la povestea noastră din acea zi de pe malul Prutului printre ţânţarii bâzâitori şi şerpişorii sâsâitori care ne tot răsăreau în cale.

Nu cu ele aveam noi treabă, cu vieţuitoarele înaripate sau târâtoare, ci cu cele înotătoare. Pe ele doream a le ademeni la cârligele noastre, cu ele doream a ne hrăni poftele pescăreşti care ne dădeau târcoale.

Veniserăm pentru trei zile, de fapt două zile şi jumătate deoarece am poposit pe malul graniţă abia pe la orele după-amiezii datorită drumului lung făcut şi a perindărilor repetate pe la diverse pichete şi picheţele milităreşti (poliţieneşti-frontiereşti) pentru luarea şi răsluarea în evidenţă (a noastră, bineînţeles, de către dânşii, domniile lor: grănicerii). Eram într-un loc unde nu mai fuseserăm aşa că un timp ne-am tot foit pe tărâmurile înverzite, pline de tufe şi boscheţi, pentru a ne alege nişte locuri promiţătoare de pescuit iar timpul a trecut şi numai ce ne-am trezit mânaţi de foame, noapte şi ţânţari în jurul focului, în jurul grătarului. Amânaserăm aşadar pescuitul pentru ziua următoare.

Pentru o mai corectă şi implicită comprehensiune a celor ce vor urma trebuie să fac o mică-mare precizare: eu, Nicu şi Marcel eram pasagerii iar şoferul expediţiei precum şi proprietarul autovehiculului cu patru roţi (poate chiar cinci cu tot cu cea de rezervă, dacă o fi fost) cu care veniserăm era Vasile P. Acum că aţi aflat cum stătea treaba şi ce rol jucam fiecare (poate că vă interesa acest lucru) voi merge mai departe cu povestioara mea.

Seara a trecut, noaptea la fel, iar ziua deja începuse a pune lumea iar în mişcare când am reuşit şi noi a face primele lanseuri.

Eu şi cu Marcel pescuiam într-un mic golf săpat de cine ştie ce forţe geologice (sau omeneşti) în malul străbun al Prutului, delectându-ne cu o puzderie de roşioare şi babuşte atletice, iar Nicu se aventurase a cerceta cursul principal al râului reuşind să răpună şi să supună, după crâncene lupte, oarece amuri (sau cteni, sau cosaşi (ocazional), sau oricum doriţi să îi denumiţi dumneavoastră, dragii  mei cititori, pe aceşti peşti ştiinţific intitulaţi „Ctenopharyngodon idella”).

Lucrurile mergeau perfect, vremea era foarte bună pentru pescuit iar peştii manifestau pofte crunte pentru înfulecarea de momeli.

Dacă noi trei eram deja porniţi pe fapte mari, fapte după care veniserăm atât amar de drum, fapte pentru care ne şi pregătiserăm destul demult timp, Vasile însă lipsea la apel. Nu s-o fi trezit încă. Probabil!

Pe la orele zece ale dimineţii iată că apare şi Vasile, grăbit nevoie mare, dar neavând la purtător nici un instrument care să se asemene măcar cu acelea pe care le folosesc pescarii. În fapt el nu avea nimic în mâini ci doar îşi consulta ceasul din câteva în câteva secunde.

Ajuns în dreptul nostru (al meu şi al lui Marcel) se opri şi ne spuse pe nerăsuflate:

„- Strângeţi bagajul pentru că trebuie să plecăm urgent acasă!” Apoi, fără vreo altă explicaţie, începu să îl strige pe Nicu pentru a-i transmite şi lui acelaşi lucru. Ce se petrecuse oare de trebuia să plecăm din locul de unde aproape abia că sosiserăm? Presimţeam o mare nenorocire (Doamne-fereşte!), căci altfel nu-mi puteam explica toată agitaţia de care dădea dovadă Vasile.

          Am aflat până la urmă şi motivul. Nu l-aş fi ghicit nici într-o mie de ani, după cum nici dumneavoastră nu l-aţi ghici, nici în chiar mai multe mii (de ani, fireşte), dacă nu vi l-aş spune eu.

Ei bine aflaţi, cu toată stupoarea de care puteţi da dovadă, că a trebuit să plecăm de la pescuit, de la mama naibii, de pe coclaurile Prutului, pentru că… (pregătiţi-vă să citiţi şi să nu credeţi!)… pentru că nu avea cine să-i mulgă vaca lui Vasile acasă (Vasile fiind un gospodar fruntaş cu vacă de lapte dătătoare în dotare).

De parcă vaca a apărut în al său grajd aşa, peste noapte…! De parcă nu ştia dinainte că nimeni altul din cei de-ai casei (sale) nu o putea mulge, de parcă…!

Trebuia să plecăm noi de la Prut ca el să mulgă vaca…. Auzi!

Brrrr…!!!! Mă cam ia cu ameţeli, dar chiar aşa a fost.

De ce mai merseserăm aşadar tocmai până la Prut? Nici acum nu ştiu. Sincer.

Probabil de aceea s-a şi lăsat până la urmă Vasile de pescuit şi a trecut pe lângă creşterea cornutelor mari şi la creşterea porumbeilor (spre  desfătarea uliilor păsărari din zonă)!

 Oricum, cel mai „bucuros” că trebuia să plece acasă dintre toţi a fost Nicu, nu de alta dar amuri mari găseşti ca să pescuieşti pe toate şanţurile, nu?

Uite ploaia, nu e ploaia! (amintire deloc veselă)

      Vară era, după-amiază era. Apă era, barcă era. Cer senin era (în stânga), cer noros era (în dreapta). Peşti… nu prea erau.

                Nicu pescuia după ştiuci cu spinnere, linguri, voblere,  gume, etc.,  iar eu căutam a găbui albitura cu „corn grains” după cum le zic „englishmanii”  boabelor de porumb cu care pescuiesc dumnealor.

          Succesul, inexistent deocamdată, (materializat doar sub forma unor mici şi leşinaţi peştişori, singurii reprezentanţi ai clasei piscicole care au dorit a colabora cu noi) îl bănuiam a veni mai spre seară, la acele ore care deşteaptă foamea în peşti şi în ţânţari deopotrivă.

          Oricum cert este faptul că dacă atunci noi nu am reuşit a-i lua deloc prin surprindere pe domnii peşti, în schimb chiar noi am fost luaţi total prin surprindere de către domnii nori (nu de cei din dreapta, despre care am pomenit, deoarece aceia au plecat liniştiţi, adică bubuitori şi fulgerători, spre stânga, sub atenta noastră supraveghere) ci de cei către răsăriţi, din clar şi senin cer, în spatele nostru, dinspre ţara lui Şevcenko, şi care s-au repezit cu o aşa de mare viteză înspre lucirea Rogojeştiului că ne-au cam speriat puţin. Puţin mai mult.

          Greu de tot a fost drumul de întoarcere la mal din mijloc de baltă! Barcă zguduită şi lovită, valuri mari şi înspumate, vânt nebun, fulgere, bubuiri de tunete şi trăsnete care loveau crunt dealurile şi văile făcându-le să tresară, să răsune, să clocotească, să geamă, dar important a fost faptul că, exact atunci când s-au pornit mai năvalnic a curge şuvoaiele de sus, noi ne aflam deja în maşină mulţumind lui Dumnezeu că ne ferise de rele şi în ziua aceea.

          Nu am mai stat mult pe malul apei deoarece la primul semn de slăbiciune al stihiilor naturii am şi pornit spre casă printre frunzele, crengile şi copacii rupţi de vijelie.

          Crunte sunt amintirile de acest gen, crunte şi deloc plăcute. Le percepi cu adevărat gradul de pericol abia după ce ajungi să te linişteşti, abia după ce te afli la adăpost (nu degeaba se zice că frica cea adevărată o conştientizăm doar ulterior producerii evenimentelor).

          Oricând o astfel de aventură poate fi şi ultima. Doamne fereşte pe toată lumea de aşa ceva!

Primul Stăuceni (amintire… oarecum … veselă)

Despre Stăuceni îi auzisem povestind şi vorbind pe unii şi pe alţii dar nu fusesem încă pe malul său pentru a discuta cu locuitorii săi lacuştri până în ziua aceea.

          Era primăvară, vreme de prohibiție pe apele publice aşadar vreme de donat bani patronilor de lacuri. Venisem la Stăuceni la propunerea prietenului Nicu.

          Balta mi-a plăcut încă de la prima privire mai concretă şi mai stăruitoare cu care am binecuvântat-o, iar peştii săi i-am perceput ca fiindu-mi prieteni încă de la primul lanseu.

          Puţin mai greu a fost până am nimerit drumul cel bun către baltă deoarece am încurcat vreo 2-3 drumeaguri (doar) până să îl nimerim, dar după cum se spune că şi orbul nimereşte oraşul căutat, nu se putea ca tocmai noi (care nu eram deloc orbi, o parte dintre noi devenind chiori (de beţi) doar ulterior) să nu nimerim locurile de pe malul neumbrit al lacului. Malul neumbrit se află paralel pe lungimea bălţii cu malul cel umbrit, mal unde se achită şi taxa care transformă orice novice în mare maestru pescar. Malul acesta neumbrit este plin de dealuri şi pante, iar drumul, chiar dacă are un anumit grad de pitoresc în el, nu este tocmai plăcut de parcurs, poate doar de către amatorii de off-road.

          După un timp de chinuială totuşi am ajuns cu bine în marginea lucirii de apă şi ne-am dedat pescuitului pentru care veniserăm.

          Eram patru inşi şi toţi am avut parte de peşti mulţi şi ascultători, înfometaţi şi bătăioşi încât timpul a trecut foarte repede, chiar prea repede şi chiar mai repede decât s-a consumat cantitatea noastră de produse distilate cu care eram împroprietăriţi astfel că la plecare încă mai posedam destul „combustibil” numai că nu mai avea cine să îl consume. Nicu nu putea deoarece el avea de rezolvat unele probleme „şofereşti” iar noi ceilalți nu mai puteam, nu că nu am fi vrut.

          Primele semne de „ebrietizare” le-am simţit cred că pe la orele douăsprezece ale amiezii iar după ce minutarul ceasului a mai efectuat două ture (cel mult) de ecran deja pluteam în altă lume.

Soarele bătea în capul meu mai ceva decât bătea Rocky în Drago (în film)  iar malul apei începuse a se clătina destul de susţinut fiind totuşi lipsit de orice inspiraţii seismice.

          Am pescuit numai din instinct atunci pentru că judecata (chiar şi cea fără valoare) nu mă ajuta de nici o culoare. Ciudat este că m-am descurcat nu doar onorabil ci chiar şi onorific (locul doi pe general) reuşind să ţin scorul strâns cu Nicu, cel care funcţiona la plin potenţial şi care cred că nu înţelegea cum reuşesc să mă descurc eu cu pescuitul fără să îmi încurc linia deoarece limba mi-o încâlceam în modul cel mai ştiinţific şi spectaculos mod cu putinţă.

          Mai greu era cu pusul peştilor în juvelnic deoarece nu rareori puneam prada în juvelnicul numărul doi, juvelnic situat chipurile lângă cel cu care venisem şi care exista atunci doar în percepţia mea, dar acestea sunt doar amănunte care nu merită a fi discutate, important a fost că am practicat în mare stil şi „catch and release”, chiar dacă involuntar. A… şi faptul că până să ajung la maşină, la plecare, am „preferat” să merg mai mult în patru labe decât doar folosindu-mă de picioarele din dotare, şi acesta ar fi un alt amănunt care tot nu merită amintit. Şi nici acela că mi-am rupt cu mânuţele mele cele harnice (la dus paharul la gură) lanseta cu care pescuisem toată ziua la plută atunci când am vrut să o strâng… şi pantalonii care mi s-au rupt şi ei (în locurile cele mai intime ale acestora) de la câte temenele forţate am făcut… poate şi faptul că am scăpat de vreo câteva ori (trei, ca să fiu mai exact) juvelnicul din mâini împrăştiind mirific peştii pe dealurile botoşănene până să reuşesc să îl depun în deplină siguranţă în portbagajul maşinii…toate acestea au fost doar amănunte.

          Important era faptul că descoperisem lacul de la Stăuceni, lac unde am făcut ulterior multe şi frumoase pescuieli.

          Aşadar mulţumesc Nicu pentru faptul că mi-ai făcut cunoştinţă cu acele locuri!

The post UNDIŢARII MEI (V) – NICU appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.

Jean de la Bruyere

NEA VASILE

Înţeparea lui peşte

Era în una dintre verile intrate de mult timp în istorie, undeva pe la sfârşit de secol (chiar şi de mileniu) trecut.

Locaţia era prundul Sucevei, în dreptul localităţii Dănila.

Peştii ţintă difereau în funcţie de pescar, inspiraţie şi poate chiar (sau tocmai de aceea) şi de priceperea fiecăruia. Unii dintre noi, printre care şi subsemnatul, doream a prinde cleni, alţii, printre care şi nea Vasile, doreau a face cunoştinţă cu acei peşti mustăcioşi intitulaţi mrene, dar astea toate au fost doar în teorie şi în gândurile care ni s-au perindat prin tărtăcuţe până să ajungem a vedea lucirea de apă. De fapt, ca să relatez mai exact ce am văzut, nu lucire de apă ne-a fost dat a vedea ci murdărie de apă, deoarece aceasta era cam crescută şi curgea aproape maronie cu toate că cerul nu mai plânsese de destul de multă vreme, doar atunci, în acea zi, el desenase pe alocuri pe bolta-i albastră, unele siluete răzleţe de nouri întunecaţi. Probabil tulbureala era de la barajul din amonte, dăduseră drumul tare la porţi. (Teoria aceasta avea să se adeverească mai târziu.)

Cu inimile nu tocmai vesele ne-am apucat până la urmă a căuta ceva interesant de extras dintre unde. Dar ce anume? Urma să vedem dacă vom avea ce vedea.

La un cot mai pronunţat al apei eu am început a căuta totuşi peştii după care venisem: frumoşii cleni sperioşi (deoarece aveam la mine oarece lipitori iar cunoscut este faptul că lipitorile au puterea magică de a atrage peştii indiferent de culoarea apei).

Ceilalţi amici, printre care şi nea Vasile, au început a căuta… ceva… ceva ce va binevoi unda a da, pescuind cu râme şi cu viermi.

Ceasurile au trecut iar apa a curs mereu tânjind uşor-uşor spre scădere şi limpezire, semn că la baraj terminaseră cu evacuarea forţată a apelor, astfel că pe la orele cincisprezece se putea sune că apa deja era „hăt limpede” (ca să folosesc o expresie din partea locului).

Eu prinsesem oarece minunaţi clenoci care au poftit pofta cea mare la lipitorile introduse de către subsemnatul în teritoriul lor acvatic, astfel că juvelnicul meu era destul de bine împroprietărit cu personaje lacustre. (Spre marea mea ruşine în acele vremuri încă sufeream şi eu de boala păcătoasă numită „sacoşă”, iluminarea mea în acest domeniu producându-se undeva în primii ani de după graniţa dintre milenii.)

Dacă în ce mă priveşte aşadar lucrurile arătau mai mult decât acceptabil, ai mei amici nu prea aveau motive de sărbătoare deoarece numai nişte pălmaşe de mrenuţe se lăsaseră atrase de momelile oferite cu toată silinţa şi priceperea disponibilă în bagajul cu cunoştinţe al fiecăruia.

Nea Vasile se cam săturase de pescuit şi-şi abandonase lanseta cu vârful sprijinit de un pietroi în marginea apei, cu momeala trimisă în misiune de adulmecare piscicolă, iar el se ospăta din belşugul de bucatele din rucsac, dorind a se sătura şi de mâncare.

A mâncat omul ce a mâncat, a băut şi o duşcă bună de apă şi când tocmai dorea să se întindă şi el niţel pentru o digestie mai uşoară, numai ce îl vedem că sare / precum „leul în turbare” (ca să îl cităm puţin şi pe marele Eminescu, şi să mai facem şi noi o rimă de umplutură, aşa cum mai fac câteodată „artiştii”, ( ARTÍST, -Ă, artiști, -ste, s. m. și f. Persoană de talent care lucrează în mod creator într-un domeniu al artei; Din fr. artiste, lat. Artista; nu că ar avea vreo legătură cu subsemnatul sau cu povestirea de faţă)),  de la locul său, dând năvală spre mal.

Fugea nea Vasile ce fugea dar lanseta fugea mai repede decât dânsul astfel că aceasta dispăru între unde în doi timpi şi trei mişcări (cam aproximativă este treaba asta cu timpii şi cu mişcările implicite, nu vi se pare?), dar nea Vasile nu pregetă şi se aventură după dânsa. A intrat în apa care acum avea „certe certitudini” de limpezire căutând a descoperi prin ea lanseta subtilizată de către peştele bandit. A găsit-o la un moment dat şi a scos-o din apă. Apoi s-a produs spectacolul. S-a încordat nea Vasile cu tot trupul său mare, s-a ondulat precum „ondulina” cea mai ondulată, iar apoi, din străfundul străfundurilor puterilor sale, a înţepat în cel mai pur stil Herculian cu putinţă, lăsându-se în mod aproape periculos chiar, aş spune, pe spate, sfidând grav legile echilibrului (oricât de precare, sau nu, ar fi acestea). De granit să fi avut un peşte şi tot i-ar fi rupt gura cu o aşa grozavă înţepătură, nu tocmai acelui încăpăţânat delapidator de lansete care era alcătuit şi el sărmanul din ţesuturi organice moi aidoma tuturor confraţilor săi solzoşi. Dar până la urmă inevitabilul se produse şi legile universale ale echilibrului învinseră, căci din prea mare inerţie şi din lipsă totală de oponenţă (aşteptată) din partea peştelui, nea Vasile a anunţat aproape imediat la rubrica „obiecte pierdute” pierderea propriei stabilităţi bipede iar valuri mari s-au ridicat în momentul impactului dintre impetuoasa statură a vajnicului pescar şi undele râului cel veşnic curgător.

 Aşa ceva mai rar ai ocazia să vezi, iar de atunci când unul dintre noi înţeapă mai „viril” decât prevăd toate pravilele pescăreşti, mereu este luat peste picior de către ceilalţi: „Ai înţepat ca Putneanu!”. „Putneanu’”, aţi ghicit, este el, nea Vasile, al nostru amic şi coleg de pescuit, cel născut, crescut şi care vieţuieşte de o viaţă în minunata localitate montană Putna, sălaş etern al marelui Ştefan.

 Prutuleţ cu floricele / Ce te-ar bea buzele mele

(Alegorie Bahică)

Tot vorbeşti de băutură
Ca pescarul despre lotcă,
Dar nu face-ncurcătură:
Una-i Vodă, alta-i… votcă.

(Tudor Muşatescu)

          Când vine vorba despre Nea Vasile (zis Putneanu’, dar asta doar în cercul nostru de buni prieteni undiţo-minciogari fruntaşi ce suntem, iar pentru restul diversificat al clasei Homo-sapiens el este de-a pururi „doar” (ori „numai şi numai”, sau „only the lonely” după cum ritmat ar zice Roy Orbison): domnul Vasile A. ) îţi vin în minte două lucruri, de fapt trei (cu iertare să-mi fie!).

          Primo, ar fi acela că atunci când mergi la pescuit în compania sa de la sine se înţelege că pescuiala respectivă nu are cum să fie una ratată deoarece nea Vasile este un vorbăreţ şi jumătate şi are dumnealui un repertoriu atât de bogat de glume, bancuri, poezii şi cântecele (multe dintre ele mustind de conotaţii vădit „carnale” (pentru că nu pot să le spun exact aşa cum se zice pe româneşte)) astfel încât indiferent de apetitul, sila, dorinţa, inhibiţia, bunăvoinţa sau totalul dezacord de care ar da dovadă peştii, nu ai cum să te plictiseşti, nu ai cum să nu râzi, nu ai cum să nu te întorci mai mult decât binedispus acasă. Este ca o rază de soare ce luminează şi în cea mai neagră noapte, e ca un fagure de miere rătăcit în câmpul cu pelin.

          Secundo, după cum v-aţi dat deja seama nea Vasile este un om de viaţă foarte spiritual, ori tocmai pentru a ridica valoarea spiritualităţii sale pe culmi cât mai înalte, uneori (de cele mai multe ori) este nevoie de multă inspiraţie. Locul în care dumnealui îşi caută inspiraţia în marea majoritate a cazurilor este prezentat opiniei publice şi ca atare este acceptat în accepţiunea unanimă ca fiind sub forma unui recipient (de-ar fi doar unul…!) lunguieţ, cu gârlici, cu dop, uneori şi cu etichetă (dar nu-i musai) şi cu un conţinut distilat, fermentat, pasteurizat, etc. (asta în funcţie de caz, şi de ora din zi sau din noapte, de cele mai multe ori). Dar cum prietenii la nevoie se cunosc, nu de puţine ori am încercat atât eu cât şi toţi ceilalţi care mai erau cu noi să ne ridicăm nivelul de spiritualitate alături de nea Vasile, să ne inspirăm şi noi aidoma lui, încât de prea multe ori poate chiar am ajuns a ne crede neamuri de Emineşti, Argheji, Sadoveni, sau mai ştiu eu de care.

Tertio, este faptul că nea Vasile are o rudă de sânge (o soră) care locuieşte pe malul Prutului în localitatea intitulată (indiferent de harta pe care cauţi) Ripiceni, soră ce nu de puţine ori ne-a primit, găzduit şi hrănit pe noi toţi, vrednicii confraţi ai fratelui dânsei.

          În una dintre toamnele (nu chiar exagerat de mult timp) trecute, trecută fiind şi ea bine de junime, poate chiar şi de maturitate (toamna respectivă, se înţelege de la sine cred) am ajuns cinci cavaleri ai ordinului „Lanseta încovoiată” devenit ulterior „Sticla destupată” pe mal de ţară, de Prut, de Ripiceni, la ceas de seară, de visare şi implicită contemplare, la casa (din margine de sat) a doamnei Doina Vara, sora inestimabilă a şi mai inestimabilului nostru nea Vasile.

           Bucuria a fost sinceră (cea a revederii, mai ales cea dintre frate şi soră), descărcatul însă a fost ceva mai greu (descărcatul lemnelor de fag pe care colegul Marcel i le adusese doamnei Doina pentru preschimbare ulterioară în ceva produse cu gust de bordo, cabernet, fetească, ischie, muscat, pinot, sauvignon, şampanie, tokai, vinasă, vinaț, molan, molete, etc., sau de oricare ar fi fost, numai din ăla „naturel” sută de procente să fie.

          După ce am terminat de descărcat lemnele şi bagajele, ne-am instalat comozi în camerele puse la dispoziţie cu mare amabilitate de către gazda noastră primitoare iar şi mai apoi ne-am instalat (chiar foarte comozi) în jurul mesei. Cu mâncarea ne-am descurcat de la bine în sus fiecare după pofta pe care o poftea la acele ceasuri ale înserării pruteşti, dar atunci când a venit vorba despre „beutură” cu toţii am fost de comun acord că trebuie musai să încercăm (spre a face un top, clasament sau cum vreţi să îi ziceţi) şi ţuica de prune, şi pe cea de mere, şi cireşata, şi caisata, şi … cum numai pe cele din anul ăsta?… ţi-ai găsit!.. numaidecât trebuiau verificate şi cele de anul trecut. Logic, nu? Dar tulburelul ce abia se odihnea? Ai? Credeţi că am uitat de el? Nu. Vă asigur. Dar rozaliul de astă-toamnă, sau poate frăguţa de acu doi ani, sau… vai câtă impertinenţă!… tocmai de rachiul abia tras de pe boască să uităm (RDV-ul cum i se spunea pe vremuri)!?!

          Cum a trecut timpul, care dintre licori a câştigat măreţul nostru concurs închipuit, care dintre noi a rezistat cel mai mult la „marea pileală”, care a căzut primul, etc…etc…nu mai ştiu. Nu îmi mai amintesc mai nimic (chiar nimic, de fapt). Ba da, ceva, ceva tot îmi amintesc. Era ora… noaptea, lunile luceau amândouă pe bolţile cereşti, iar eu abia ţinându-mă de balustrada (asta la singular) balconului (ăsta tot la singular şi el) hrăneam bobocii doamnei Doina. Apoi, ca prin vis, nu-s tocmai sigur de asta, dar parcă îl văd totuşi pe Marcel pe pragul spre care îmi exprimam eu de la înălţimea balconului în care mă aflam lăuntricele mele „sentimente” şi spre care îmi intonam serenadele nocturne, chircit şi el, dar nu ştiu sigur ce făcea. Ştergea oare (din respect profund pentru gazda noastră şi din civilizaţie autentică) conţinutul care fusese până nu de mult al stomacului meu, făcând curat, ori din contră şi el tot un rol din domeniul regurgitărilor saturaţiilor etilice interpreta. Nu ştiu nici acum (mi-a fost jenă să-l întreb).

          Apoi iar vine o pauză de memorie, apoi se făcea că era ora 5 A.M. şi sticla plină ne îndemna spre tocmire (mâncarea devenise deja fudulie, noroc că aveam muuuultă temelie), apoi doar episoade trecătoare de pe mal de apă, apoi vreo câţiva ochi de peşte (totuşi), apoi pe nea Vasile care cu toată suta şi hăăăt peste de kilograme din dotare, suprasaturate şi ele de „atâta vin şi ţuică şi lichior” (zi-i maestre… zi-i, că bine le mai zici!) stând pe scaun gânditor, poate mai gânditor decât fusese persoana aceea de la Hamangia despre care tot vorbeşte atâta lumea, cu băţul în mână şi cu ochii deschişi dar sforăind îngrozitor, apoi nişte flah-uri din maşină, pe drumul de întoarcere când (asta îmi amintesc) am avut grijă să ucid cu sânge rece un bidonaş de două ocă de vinuţ dulcuţ iar mai apoi îmi amintesc de ziua de miercuri, cea care vine înainte de cea de joi dar şi după zilele de luni şi de marţi, zile despre care nu ştiu dacă, când sau cum au trecut.

          Anii s-au scurs de atunci dar nici unul dintre noi (cu excepţia lui nea Vasile fireşte) nu am mai cutezat a-i călca pragul d-nei Doina, deoarece atunci am făcut după cum zice românul cel mai neinspirat troc din viaţa noastră: „am dat cinstea pe ruşine”, răspunzând deloc civilizat şi creştineşte bunei primiri, găzduiri şi minunatei ospitalităţi a gazdei noastre. Din păcate!

          Posibil ca nici dânsa, doamna Doina, să nu mai fi vrut să ne aibă ca oaspeţi după ebrietatea în masă de care dăduserăm dovadă atunci.

          După cum am spus, posibil dar cred că şi mai mult decât PROBABIL!

GIGI D.

Blowin’ in the Wind

Gigi D. este singurul pescar dintre cei cu care ies în mod regulat la pescuit care s-a gândit că ar fi mai bine să se nască după a mea apariţie pe lume. Dacă în general eu sunt mezinul (chiar şi la anii pe care din păcate am ajuns deja să îi posed), atunci când ies cu Gigi la pescuit (de cele mai multe ori ieşim doar în doi) mă transform deodată în senior. Nu asta e ideea acestor rânduri dar am spus-o doar aşa ca să mă simt şi eu puţin „superior”, cronologic vorbind.

Deci, după cum am zis deja, marea majoritate a pescuielilor pe care le fac cu  Gigi sunt în general nişte pescuieli în care sunt implicate doar două persoane: a mea şi a sa, sau a sa şi a mea…după cum doriţi sau nu dumneavoastră.

Aşa era şi în acea zi în care maşina ne transporta spre idilicul (cândva) iaz de la îndepărtatul Negreni (cel de Botoşani).

Ne-a transportat ea cu toată bunăvoinţa sa până la un anumit punct. Deodată a spus „PAS” şi l-a invitat pe al său stăpân, Gigi, să îi schimbe unul dintre pneuri pentru că tocmai colecţionase fără voia ei un oarecare obiect ascuţit care nu s-a sfiit în a se înfipta temeinic în respectivul pneu. 

După acest mic-mare incident toate au mers uşor ca vântul, vânt care numai vânt nu a fost, ci a fost o adevărată vijelie în toată regulă regulamentară şi care a făcut imposibil pescuitul în acea zi, pescuit ale cărui rezultate erau şi aşa destul de improbabile privind data din calendar.

Aşadar, numai maşina lui Gigi s-a ales cu ceva concret până la urmă de la acea partidă de pescuit (cu un nou cauciuc), noi alegându-ne doar cu plimbarea.

Cobâla Lake

Dacă tot am amintit de maşina lui Gigi trebuie spus că tot ea a fost personajul principal şi de la o altă ieşire la pescuit.

          Tot spre Negreni ne îndreptam şi atunci numai că maşina nu se grăbea să ne îndeplinească dorinţele. La un salt puţin mai nervos peste o mirifică deformare a şoselei (vedeţi ce frumos m-am exprimat cu privire la acea denivelare nenorocită din mijlocul drumului?) baia de ulei a maşinii nu a mai rezistat şi a dat pe dinafară, la propriu. Până la Negreni era încă lungă cale iar cu maşina defectă nici gând măcar de a  gândi că am putea ajunge. După un timp de profundă chibzuială, printre norii fumului ţigărilor nervos pufăite, Gigi a luat o decizie. L-a sunat pe socrul său, dl. Gică B., ca să vină şi să-i aducă anumite chestii care să ne ajute să ieşim din impas iar el a tras o fugă (cu „ia-mă nene!”) până la Dorohoi spre a cumpăra nişte ulei nou-nouţ spre indubitabila înlocuire al celui care decora atât de frumos şoseaua. Toate s-au petrecut relativ repede până s-a ajuns la constatarea că maşina era din nou funcţională, cam vreo… câteva ore doar. La Negreni nici nu se mai punea problema de a merge aşa că am căutat un alt luciu de apă de prin apropiere. Până la urmă l-am găsit. Lacul Cobâla, care chiar dacă în acea primă zi nu a fost prea binevoitor cu noi oferindu-ne spre satisfacţie halieutică doar nişte  caraşi, cu alte ocazii (ulterioare) s-a dovedit însă a fi un loc destul de plăcut şi de bine împroprietărit cu locuitori subacvatici doritori de a pune la dispoziţia undiţarilor aventuri pescăreşti frumoase.

          Deci: „Noroc de maşina lui Gigi!” căci doar datorită ei am găsit acel lac.

Operaţiunea: „Extragerea”

Apa era de o culoare mai mult decât îndoielnică în acea zi de început de vară, de început de nou sezon de pescuit. Peştii erau mai mult decât inexistenţi sau, mă rog, mai mult decât neinteresaţi de nălucile noastre, doar răgăliile fiind singurele atrase de ancorele acestora.

          Au! (tocmai mi-a tras Gigi un bobârnac. „- Vorbeşte în numele tău!” mi-a spus el uşor ofensat.) Are dreptate deoarece el se războise câteva zeci de secunde cu o ştiucă totuşi. Uitasem să pomenesc acest lucru (sau poate că nu uitasem dar nu pomenisem de el pentru a nu arăta lumii că eu devenisem pescarul numărul doi al tandemului).

          Dar nu ştiuca avea să fie peştele din rolul principal al acelei zile. Cu vânătoarea sa începusem dar după ce ne-am săturat de driluit buruieni am lăsat spining-ul să se odihnească la loc de unde a fugit „toată durerea, întristarea şi suspinarea” şi am luat spre cercetare străfundul apei prin intermediul boabelor de porumb temeinic înfipte în cârligele bolognezelor.

          Nu mult a trebuit a umbla în cercetare deoarece în margine de stuf am şi descoperit Sfântul Graal al pescarilor.

          În barca ancorată temeinic a venit în ritm ameţitor o ploaie de babuşte şi roşioare pofticioase. Plutele abia atingeau apa că peştii erau deja în cârlige.

„- Păi acesta nu e pescuit, zise Gigi la un moment dat. Se rezumă doar la o extragere continuă a peştilor din apă”.

          Corect punctat Gigi, dar oare câte astfel de ocazii se ivesc în vieţile noastre de pescari?

MARCEL

Darea de interes

De mâine se anunţă schimbări de vreme, de aceea astăzi trebuie să ne dăm interesul cel mai mult ca să pescuim! Mâine nu se ştie dacă vom mai putea! Azi, în prima zi, trebuie să dăm lovitura!

          Aşa ne-a bombardat la cap tot drumul până la Sadoveniul Prutului, pe mine şi pe Nelu, inestimabilul nostru coleg şi prieten Marcel, în timp ce tot învârtea covrigul ataşat de bordul maşinii sale. Mereu el ne-a ţinut în priză ca să fim pregătiţi de marea lovitură halieutică pe care era musai să o dăm în acea primă zi de pescuit.

          Ajunşi la locul vizat am şi început „vânătoarea”. Fiecare urmărea însă ceea ce putea prinde mai cu uşurinţă deoarece peştii nu prea erau dornici de cooperare la acel ceas târziu de toamnă iar Marcel se dovedi cel mai priceput dintre noi toţi la prinderea etilicului.

A tot driluit el din sticla de ţuică până când probabil s-a plictisit şi din prea multă plictiseală a hotărât că cel mai nimerit era a încălzi malul rece al râului. Bun la suflet e Marcel ăsta căci nu s-a lăsat până nu l-a încălzit bine de tot revenind pe poziţie verticală abia după vreo două ore de somn profund, somn care totuşi nu avea nici o legătură de rudenie cu somnii cei mustăcioşi care sălăşluiau în afundurile apelor.

          A doua zi vremea s-a stricat rău de tot şi a trebuit să plecăm spre casă.

Noroc că Marcel îşi dăduse interesul în prima zi, căci altfel…!

Noroc… Marcel!

The post UNDIŢARII MEI (IV) – NEA VASILE, GIGI D. si MARCEL appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.