Leptospiroza este o zoonoză, adică o boală pe care animalele o împart cu noi. Este provocată de bacterii lungi şi subţiri, încovrigate ca un tirbuşon. Microorganismele respective sunt în general saprofite, adică se hrănesc cu resturi organice în descompunere, dar la mamifere unele subtipuri devin patogene. Afectează porci, vite, câini sau rozătoare, prin dejecţiile cărora ajung în apă şi de aici la noi.

Leptospirele sunt puţin rezistente, cresc greu şi nu rezistă oriunde. Apele curgătoare nu le oferă condiţii bune de trai şi nici turbăriile sau smârcurile acide. Din păcate, ele găsesc în Deltă toate condiţiile de dezvoltare: ape stătute, căldură şi şobolani. Estul ţării, Delta şi toată lunca Dunării sunt zonele predilecte unde putem da peste bacteria împricinată, pescarii fiind consideraţi categorie de risc. Anual se adună în România câteva sute de cazuri, mai ales în anii cu inundaţii prelungite.

Leptospirele patogene au la un capăt cârlige şi îşi folosesc extremitatea opusă pe post de elice. Pielea noastră, chiar intactă, este neputincioasă în faţa lor. Este suficient să ne scăldăm în locul nepotrivit, pentru ca bacteria să ne cotropească. Cele mai multe tulpini patogene provoacă o simplă febră, boala mai fiind numită şi „febră de mlaştină”. Din păcate, există şi o formă gravă a afecţiunii. Bacteria incriminată, Leptospira icterohaemorrhagiae  –  în traducere liberă „spirala subţire care dă gălbeneală şi hemoragii” – blochează rinichii, ficatul, atacă foiţele care învelesc creierul, plămânii, ducând deseori la deces.

Iată de ce e bine să evităm scăldatul în băltoace mici, izolate, în canale închise, chiar dacă apa ni se pare limpede cristal. Riscul e mai mare când înotăm cu ochii larg deschişi sub apă, corneea fiind penetrată lesne de leptospire. Dacă ne-am julit recent genunchii, ne-am tăiat când curăţam peştele ori ne-am scărpinat până la sânge pe unde au trecut ţânţari lipsiţi de bun simţ, e bine să ne răcorim altundeva. Râurile cu maluri bine însorite sunt de preferat.

The post Leptospiroza appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.

Puţini sunt cei ajunşi în Deltă care nu savurează o porţie zdravănă de peşte sau măcar nişte icre bine făcute. Numai că, deşi mult lăudat altminteri, peştele poate fi o sursă deloc neglijabilă de necazuri. Este un aliment perisabil, carnea lui conţinând foarte multă apă. Nu are aproape deloc fascii sau tendoane, care ar fi putut ţine piept bacteriilor. Enzimele din carnea lui sunt active şi la temperaturi joase, de aceea se alterează şi la frig. Pe cât sunt de sănătoase, grăsimile nesaturate sunt pe atât de instabile. Prin urmare, peştele gras râncezeşte mai repede.

Cum recunoaştem un peşte proaspăt de unul bun de pus la coş? Să-l privim în ochi – corneea trebuie să fie perfect transparentă, convexă şi pupilele negre. La peştele decedat de ceva vreme corneea se deprimă, devine concavă şi pierde din transparenţă, cristalinul începe să se opacifieze, aşa că respectivul capătă o „privire” tulbure. Dacă ceea ce vedem sub opercule sunt branhii roşii, cu lame bine diferenţiate, atunci mortul este cu siguranţă proaspăt. Când găsim o gelatină maronie plină de „muci” putem să renunţăm la el. La peştele „înecat”, adică mort în apă şi recoltat apoi de binevoitori întru îndestularea turiştilor, branhiile au nuanţe roz-cenuşii, fiind deseori acoperite cu depozite de mâl.

Pielea, o structură rezistentă, ne spune rareori la câte ore după cină ne întâlnim cu medicul. Petele albicioase pe care le prezintă câteodată tegumentele şi înotătoarele peştilor nu au neapărat semnificaţie negativă, fiind date de ciuperci care invadează locul unor răni preexistente. Pot apărea de altfel şi la peştii vii, fără consecinţe pentru noi. Pielea care crapă la cea mai mică atingere, dezgolind o pastă moale, roşietică ar trebui totuşi să ne pună pe gânduri. Solzii peştelui congelat au o nuanţă albăstruie, ternă şi, dacă peştele respectiv a apucat să se şi usuce, sunt foarte greu de desprins unul de altul sau de smuls din piele.

Să trecem la pipăit. Împuns cu degetul, peştele proaspăt este elastic şi nu se deformează decât dacă ne punem ambiţia cu el. Odată alterată, carnea lui seamănă cu plastilina şi lasă la apăsarea pielii o denivelare. Cel mai bine pipăim un peşte mort pe burtă: dacă e umflată sau deformabilă la comprimare e semn că ţinem în mână un gunoi. De aici şi regula de aur a lipovenilor – peştele care pluteşte se aruncă. Când totuşi deschidem burta, dar în loc de intestine dăm de o piftie sub presiune, cu bule de gaz în interior şi carnea sângerie se desprinde singură de pe coaste, care rămân dezgolite, peştele respectiv nu-i bun nici măcar de dat la duşmani.

The post Peste de mutat nasul appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.