Citat din piesa de teatru: „Expresul de la ora 19”

***

Poveste de noapte (2)

Marin se întrecuse pe sine. Pregătise dintr-o bucată din şalăul prins de Alexandru şi din puţinul pe care îl găsise la moş Calistrat prin casă nişte bucate foarte gustoase, aşa că toţi patru: unchiul, nepotul, Alexandru şi bucătarul stăteau în jurul mesei din curtea casei bătrânului şi se întreceau în a gusta şi a savura minunăţiile ieşite din mâinile sale.

­˗ Cu adevărat grozav, Marine! Îţi lasă gura vodcă, nu alta! spuse moşul.

˗ Apă îţi lasă gura. îl corectă grijuliu Alexandru.

­­˗ Apă? Da’ ce, Doamne fereşte, să fac eu cu apa? Mie vodca-mi place. E cel mai bun element de comparaţiune. Da’ stai aşa, Alexandrioane! De ce înfuleci tu cu o aşa de mare poftă mâncărurile aiestea de zici că dau năvală barbarioţii? Parcă ziceai că peştele nu-i pe gustu’ şi asemănarea lu’ matale, sau ai trecut cumva la religia asta a noastră, a devoratorilor de produse peşti – culinare, măi neofitule!

­˗ Sincer să fiu, dacă nu aş fi ştiut că Şef a preparat şalăul prins de mine puteam să jur că asta-i carne de altceva, nu de peşte. Aşa un gust de bun are!

˗ Asta e drept! Şi din nimic poate Marin ăsta al nostru să inventeze nişte reţete de te lingi doi ani pe degete. Ăsta e meritul lui ascuns. De asta l-am adus cu noi de la cârciumă. Un aşa de minunat şalău, ca cel prins de tine azi, nu se nimerea a fi gătit de altcineva decât de un bucătar aşa de minunat cum este Şef.

˗ Dar cum se cheamă reţeta asta? mai întrebă, curios, novicele deltei.

­˗ Nu se cheamă nicicum, e invenţia de moment a lui. El poate compune oricând o carte de bucate, nu-i aşa, măi Sandra Marin, măi?

˗ Pledez vinovat, moş Danilovici. Absolut şi total vinovat.

După ce terminară de terfelit toată mămăliga prin sosuri, mujdeie şi castroane, şi după ce-şi puseră burţile la cale, bucătarul strânse grijuliu masa iar apoi se aşezară cu toţii pe prispă, îşi aprinseră ţigările şi stătură o vreme în linişte, parcă pentru a-şi face mai bine siesta.

Norii tulburi ai rachiurilor băute, şi care le cam suciseră minţile la un moment dat, începeau a se mai limpezi, mai ales că acum erau şi sătui şi oarecum mai odihniţi.

Nu după mult timp de stat în tăcere, moş Calistrat îşi începu povestirea:

„După ce am fost lăsat la vatră m-am întors în sat. Puţini dintre cei care plecaserăm la oaste am mai avut ocazia a vedea iar Dunărea. Cincisprezece inşi porniserăm împreună spre câmpurile de luptă dar numai trei ne-am mai întors. La restul li s-au albit ciolanele şi le-a putrezit carnea cine ştie când şi cine ştie pe unde prin lumea asta mare.

În lipsa noastră, pe coclaurile astea se instalase temeinic tifosul. Puţini ne-am întors noi de pe front dar acasă am găsit şi mai puţină lume. Mulţi căzuseră răpuşi de boala păduchilor. Noi am fost la părinţi nouă copiii de toţi, şase fete şi trei băieţi. Eu am fost cel mai mare. Revenit acasă am mai dat doar de Sevasta, sora mea cea mai mică, mama lui Vasili, iar pe ceilalţi şapte i-am găsit dormind pe sub crucile din cimitirul rămas parcă prea mic pentru o năpastă aşa de mare. Tata plecase şi el să pună capcane în ceruri, iar pe mama am dus-o să aibă grijă de fraţii din ţintirim la patru zile după ce ajunsesem acasă. Scăpase de molimă, molimă care oricum era pe sfârșite, dar murise de inimă rea.

După ce s-au mai aşezat şi îndreptat lucrurile mi-a venit şi mie sorocul să mă însor. Dincolo de bahna asta din spatele casei noastre era pe atuncea un canal, iar pe malul lui era o casă, şi în casa aceea am zărit într-o zi o zeiţă cu cosiţe de aur, cu ochi de safir, cu buze de mărgean şi talie de viespioară. O chema Annuşka Ivanova. Din clipa când am văzut-o întâia dată am ştiut că numai ea îmi poate fi aleasa. Se mutaseră la noi în sat, ea dimpreună cu mama sa, dintr-un cătun de lângă Chilia, în timpul cât fusesem eu plecat pe front şi de aceea nu o cunoşteam.

Era seara, tocmai veneam de la întins plasele şi mă căzneam a trage lotca pe mal, ca sa n-o smulgă apele în larg. Şi cum mă munceam eu atunci, numai ce aud o voce de înger cântând. M-am oprit din lucru şi am ascultat. Cuvintele se întindeau clare şi armonioase peste baltă. Parcă le aud şi acuma:

„…Lebedele se zăresc

În zare ele plutesc.

Dar una albă şi frumoasă

Cu chip de mare de crăiasă

Vine la mine zburând

Vine la mine zicând:

Tu eşti soare, lună plină

Tu eşti pace, eşti lumină

Pe tine te voi iubi

Cu tine eu vreau a fi…”

Şi aşa a şi fost. Cu mine a rămas, pe mine m-a iubit şi m-a luat de bărbat. Şi am făcut nuntă mare dragilor. Nuntă ca în poveşti, şi multă lume din cei care scăpaseră de plumbi şi de tifos, din multe sate dimprejur, a venit. O căsătorie atunci, după toate grozăviile care măturaseră lumea şi adunaseră, ca în năvoade, sufletele creştinilor de pretutindeni era un eveniment deosebit. În acele vremuri o nuntă era un prilej de bucurie şi de petrecere, nu ca în ziua de azi când totu-i numai fală şi grandomanie, o goană nebună după bani, de zici că nunţile şi botezurile s-au transformat în afaceri, că şi-au pierdut esenţa adevărată, iar taina sfântă a cununiei şi a botezului au devenit doar prilej de numărat banii şi darurile primite de la invitaţi. S-au dus vremurile în care inima omului era liberă şi independentă. Acum e sluga arginţilor, e sluga lăcomiei, e sluga diavolului. Adevărat vă zic vouă toate astea! Voi poate nu înţelegeţi, că v-aţi născut şi aţi crescut în vremurile astea de acum, voi nu puteţi şti ce însemnă să te bucuri cu adevărat pentru bucuria altuia, ce însemnă să mergi la nunta cuiva doar din dorinţa de a-i ura casă de piatră şi viaţă lungă alături de aleasa sau alesul inimii, şi nu să mergi doar ca să vezi ce pregătiri sunt, să vezi ce mâncăruri se servesc, sau să vezi cu ce sunt îmbrăcaţi unii sau alţii, adică doar ca să îţi satisfaci ţie curiozitatea şi să îţi onorezi o obligaţie, iar mai apoi ca să ai motive de bârfă. Voi nu puteţi, dar eu pot pentru că îmi dau seama cât de mult m-am schimbat şi eu şi că nu mai sunt luminos la suflet, aşa cum eram odată. Lumea toată s-a hainit, s-a îndepărtat de Dumnezeu şi de semeni. Totul se învârte în jurul banilor şi a intereselor, totul nu-i însă decât o mare minciună pentru că asta nu mai e viaţă. Atâta timp cât trăieşti cu gândul doar la combinaţii, învârteli şi bani, atunci nu mai ai viaţă, atunci nu eşti alta decât un sclav. Sclavul căpătuielii. Asta suntem noi oamenii, azi, nişte sclavi, nişte sclavi perfecţi, dar care însă ne credem a fi liberi, deştepţi şi importanţi. Trebuie să înţelegem că, oricât de multe averi am aduna, ori cât de multe afaceri am învârti, atunci când ne va veni momentul de plecare spre dincolo, lumii nici n-o să-i pese de noi. Chiar deloc. Jelirile, dacă vor fi, o să fie doar de faţadă iar lupta pentru averile rămase va fi singurul element de interes ce va rămâne poate după unii, element pe care îl vor urmării credulii pe la diferite posturi de televiziune sau despre care vor citi prin ziarele de scandal. Asta e lumea acum. O lume egoistă, meschină, o lume de scandal.

Dar să revin la povestirea mea şi să las în pace lumea să-şi trăiască închipuirile dezvoltate de lipsa ei de umanitate. După nuntă ne-am tras la casa noastră. Am luat-o şi pe mama soacră la noi şi am trăit bine o vreme. Annuşka mi l-a dăruit pe Igor, iar Igor a fost cadoul cel mai de preţ pe care-l primisem de la cineva în viaţa toată mea. Mi-am zis atunci că de asta nu mă strânsese Dumnezeu din lume în noaptea aceea rece de război. Mă mai lăsase să trăiesc pentru că trebuia să mă însor cu Annuşka ca să-l aducem amândoi pe lume pe Igor, însă ce a urmat mai apoi nu am mai putut înţelege. Ascunse sunt căile Domnului, dragilor, cu adevărat ascunse. Nimeni nu le poate pricepe ori cerceta.

Exact când Igor se îndrepta spre al zecelea an din viaţă, o nouă năpastă a dat peste noi, ca un tăvălug. Annuşka a căzut la pat, fără vlagă şi tărie în trup şi în suflet. Degeaba am dus-o pe la doctori, degeaba am purtat-o prin spitale. După aproape un an de chinuri, draga mea zeiţă cu cosiţe de aur, ochi de safir şi buze de mărgean a plecat spre cele sfinte, lăsându-ne pe toţi cu ochii în lacrimi cu sufletele pustiite.

„…Fir cu fir păru-i curăţa.

Fir cu fir îl împletea,

Şi cu lacrimi îl uda…”

          Aşa a plâns şi a jelit mama soacră privindu­-şi fiica plecând pe drumul cel fără de întoarcere, văzând cum treburile normale ale firii sunt răsturnate şi cum un părinte e nevoit a-şi îngropa copilul, şi nu invers, după cum ar fi fost drept şi corect a se întâmpla.

          Draga mea soţioară a plecat dintre noi răpusă de boala ce rea a sângelui, de păgâna de leucemie.

          La scurt timp a urmat-o şi mama ei care, exact ca şi a mea mamă, a murit tot de inimă rea. Rămăsesem numai eu şi Igor.

Dar ce a urmat apoi vă voi povesti altă dată, cu altă ocazie, că deja sufletul mi-e prea greu şi poate că v-am şi plictisit cu toate acestea pe care vi le-am spus acuma… Dar asta a fost viaţa mea, astea au fost necazurile mele, astea au fost lacrimile ochilor mei şi plânsetul inimii mele.”

Ceasurile nocturne trecuseră iar luna lunecase deja hăt bine pe cer, printre stele, atunci când cei patru tovarăşi se aşternură spre odihnă. Noaptea îşi trimitea în lume glasurile sale obişnuite: dinspre bahnă răsunau din nou, înfundat, buhaii de baltă, dintre pomi plângeau cucuvele, iar în marginea satului, cu boturile întinse spre lună, şacalii îşi cântau discordat serenada.

Dar oamenii nu îi mai ascultau. Nici pe ei, nici pe buhaii de baltă, nici pe plângătoarele cucuvele şi nici alte sunete sau cântări ale firii. Cu toţii dormeau, cu toţii visau, iar Alexandru visa, probabil, la o nouă zi plină de peşti, la o nouă zi plină de driluri şi împliniri.

The post LUMEA DINTRE NUFERI – Poveste de noapte appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.

Citat din piesa de teatru: „Expresul de la ora 19”

***

În iatacul lunii

          Luna începuse a creşte pe cer, începând a luci stingher şi prin unde. Glasurile nopţii se trezeau iar la viaţă, iar glasurile zilei se înveleau în visare. Fantasme nocturne prin lume porneau, fantasme de vise oniric goneau, iar barca plutea uşor şi tăcută.

          Moş Calistrat dădu încet drumul cântării:

„…Pe mare, o corabie pluteşte.

În corabie, un leagăn se zăreşte.

 În leagăn, Calistrat e aşezat,

 El de prieteni e legănat.

 – Vă rog, dragii mei fraţi,

Cât mai sus să mă-nălţaţi,

În iatacul lunii vreau a intra

Acolo-i rămasă inima mea…”

          Glasul său molcom se pierdea în noapte, rătăcind pribeag şi trist prin rogozuri şi lunci, iar pe obrazul fin al apei lunecoase lacrimi apăreau atunci când ramele o loveau încet, repetat.

˗ Începusem în vremurile acelea a mă împlini ca flăcăiandru la trup, dar la minte eram tot copchil. spuse moşul după ce-şi termină melodia. Era o noapte taman ca acuma, cu vântul stând ţeapăn în cui, cu aerul de toamnă deloc grăbit spre răcire, c-o lună rotată spânzurată pe cer. Plecasem cu tata la pândă de noapte, capcane punând la bizami. Ştiam în ce loc anume aveam noi a merge şi abia aşteptam să ajungem. Am poposit acolo cam la ora asta, ca acum, şi imediat am început a pune capcănile în locurile pe unde ştia tata că se preumblă ondatrele noaptea. După ce am terminat cu pusul, am hotărât a ne cuibări într-o tainiţă făcută din stuf în spatele a doi stejari străvechi, stejari printre care vedeam bine canalul, fără a fi noi, de alţii, văzuţi. Ne-am întins pe pătura veche ce-o aveam luată de acasă şi ne-am pus pe băut şi palavre. Am stat noi cât am stat, am băut cât am băut, am vorbit cât am vorbit, până ce am văzut cum tata îşi lasă capul moale într-o parte, scăpând cana cu rachiu din mână şi pornind a fornăi uşor pe nas. Adormise. Bucuria mea. Atâta aşteptasem. Ştiam că ţine banii legaţi în batista pe care o purta în buzunarul de la piept al hainei, aşa că i-am şutit uşor basmaua din buzunar şi… pe-aici ţi-e drumul frate! Auzisem de la flăcăii din sat cum că în cătunul lângă care ne aflam noi atuncea era un bordei anume unde puteai găsi dragoste pe bani, aşa că prinzând acum ocazia cu drumul făcut acolo şi cu banii sustraşi de la bătrânul meu părinte plecat în vizită pe plaiurile visurilor grele ale rachiului şi oboselii, am hotărât a cerca să văd şi eu cum stau lucrurile cu treaba asta, mai ales că eram total crud şi nepriceput în astfel de îndeletniciri lumeşti, voind astfel a lăsa în noaptea aceea fecioria deoparte.

          Mergând pe drum am văzut o cârciumă unde am intrat curios să aflu unde pot să găsesc cuibuşorul acela cu amor financiar. Ca să nu par un necioplit am luat întâi un rachiu de la crâşmar şi abia după asta am cutezat a-l întreba pe acesta unde pot găsi locul ce-l caut.

          Auzind unde vreau să merg, un flăcăiandru cu o mutră de vidră vicleană şi care şedea la o masă din apropiere, s-a ridicat de la locul lui, a venit la mine, mi-a făcut cinste cu un rând de băutură, şi apoi am intrat în discuţii. Din una din alta, un pahar s-a făcut două, iar două s-au făcut nouă, astfel încât atunci când am ajuns, braţ la braţ cu noul meu prieten în faţa casei cu dragoste la comandă, eram hăt bine abţiguit. Amicul ăla al meu, foarte amabil, m-a prezentat afectuos unei tinere demoazele care, fiind toată numai un zâmbet, mi-a luat de la început paralele pentru care îşi vindea dânsa darurile Evei, apoi m-a prins de mână şi m-a introdus într-o cameră destul de întunecată, luminată doar de luna care pătrundea galbenă pe fereastră, iar, şi mai apoi, m-a ajutat a intra în rândul bărbaţilor adevăraţi. M-a servit şi cu nişte rachiu aromatic care mi-a sucit minţile pe loc şi de tot, de m-a făcut să adorm aproape imediat. Noroc totuşi că reuşisem să-mi fac treaba pentru care venisem şi nu am adormit cât eram încă în şa.

          Cu atât m-am ales atunci de la noaptea aceea din iatacul senioritei, cu un pas înainte în cunoaşterea vieţii lumeşti şi a trupurilor muiereşti, că în rest totul a fost un dezastru. Când m-am trezit, văzând că noaptea e pe terminate, m-am grăbit a mă îmbrăca şi a fugi spre locul unde îl lăsasem pe bătrânul meu sforăind. Nu voiam să ştie pe unde umblasem. Am avut noroc căci tata încă dormea atunci când am ajuns înapoi la dânsul. Dar aia avea să fie ultima mea răsuflare de uşurare, căci ce a urmat nu a mai fost bine de loc. Prima dată nu am mai găsit batista cu bani atunci când am vrut să o pun înapoi în buzunarul de unde o şterpelisem. Dispăruse fără urmă. Am tot căutat-o şi răscăutat-o, dar degeaba. Atunci am înţeles cârdăşia dintre amicul de aseară şi porumbiţa din colivia iubirii. Mă făcuseră de bani. Apoi nu am mai găsit nici măcar o capcană din cele pe care le puseserăm seara, darămite bizami. Toate fuseseră furate. Făcusem uriaşa greşeală de a-i povesti aceluia cu care mă întovărăşisem la crâşmă de unde eram eu de loc şi ce anume făceam atuncea prin părţile acelea, ba chiar îi şi spusesem unde anume puseserăm capcanele, întrebându-l dacă aleseserăm bine locurile. Se vede treaba că, chiar dacă eram bine rachiizat, reuşisem să-i explic destul de clar unde amplasaserăm cursele noastre de le-a găsit el pe toate şi fără probleme. A trebuit apoi a jura că nu aveam nici o idee despre dispariţia batistei cu bani atunci când bătrânul şi-a dat seama că nu o mai avea în buzunar. Bănuia el ceva, că m-a tot împuns cu întrebări, m-a tot sucit şi răsucit pe toate părţile, dar m-am ţinut tare şi nu l-am lăsat pe „nu ştiu” din braţe. Nu am cedat deloc. Doar devenisem bărbat, ce naiba, nu? Tata a trebuit până la urmă să se resemneze cu ideea că pierduse el batista pe undeva.

          Asta a fost, dragilor, povestea din iatacul lunii, acolo unde mi-am pierdut eu fecioria, minţile şi banii. Hai, lume hai…! mai spuse moş Calistrat oftând, după care tăcu, fără a mai scoate nici un cuvânt până ce ajunseră cu barca la mal.

The post LUMEA DINTRE NUFERI – În iatacul lunii appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.