Harvey Cox

3.

Poveste  cu  ştiuci

(Pescuiţi responsabil!)

Peştele

Unul dintre cei mai mari hoţomani din apele noastre este fără îndoiala lacoma ştiucă. Mulţi pescari o caută cu multă ardoare în pescuielile lor, iar prinderea unei ştiuci trofeu reprezintă visul tuturor discipolilor lui Ebisu.

Este un peşte foarte spectaculos, cu un mare apetit de hrănire şi care dă dovadă de o forţă remarcabilă, ceea ce face ca pescuitul său să fie foarte plăcut şi incitant totodată.

Are un corp alungit, uşor turtit lateral iar capul său este lunguieţ, puţin curbat din profil. Botul seamănă cu ciocul de raţă. Are o gură foarte largă, cu dinţi bine dezvoltaţi, puternici şi ascuţiţi (aşezarea dinţilor face ca la pescuitul său să fie necesară folosirea unei strune care să reziste la muşcătura peştelui, deoarece firele monofilament precum şi cele textile sunt tăiate foarte uşor de dinţii precum o foarfecă ai ştiucii). Maxilarul inferior este mai lung decât cel superior. Are  înotătoarea dorsala situată departe de cap, în apropierea cozii, la acelaşi nivel cu înotătoarea de sub coadă. Ochii îi are dispuşi sus, în regiunea frunţii. Un lucru specific ştiucii îl reprezintă coloritul său de „camuflare”, care variază în funcţie de mediul în care trăieşte de la gri-verzui la galben-verzui pe spate, până  aproape negru uneori sau cafeniu închis. Părţile laterale au pete maronii, oliv sau negricioase. Este vărgată de mai multe dungi cenuşii dispuse transversal iar burta o are alburie sau gălbuie.

Denumirea ştiinţifică a ştiucii este Esox Lucius iar comportamentul său, de mare vânător, i-a adus denumirea populară de „lupul apelor”.

Povestea

Un petic viu dintr-al străfundului tablou

Trezit din nemişcare de-un ancestral ecou

Lovi crâncen năluca, uitând parcă de sine

Rupând şi val şi undă şi sufletul din mine.

Trezit dintr-un somn beteag de vise şi mult prea scurt pentru odihnă ieşisem în ceas de noapte aflată-n pas de destrămare dorind s-astâmpăr focul pescarului din mine, plutind încet cu barca, undind în unda lină, cătând cu-nfrigurare castelul de sub ape al ştiucilor flămânde aflate-n vânătoare.

De după orizontul dătător de viaţă se iţise un grunz de foc iar firea-ntreagă îşi preschimba culoarea aşa că negrul-sur ce amintea a noapte se destrămă încet pierind în lumină. Îl văzui ca în oglindă, cum sare dintre ape mânjind cu sânge lumea, în ochelarii colegului meu, coleg cu care luasem cu asalt balta mânaţi de-acea pasiune pe care numai pescarii sunt vrednici de a o percepe şi de a o trăi.

Sosise aşadar acel ceas prielnic pe care-l aşteptam. Era ceasul ce deştepta fiara făcând-o să atace.

Iar ca un prompt răspuns de dulci şi-apăsătoare dorinţe, năluca deveni deodată năprasnică şi grea. Lanseta cătă spre frângere cu vârful muiat în unda încă adormită iar firul tăie lumea rece a dimineţii ca un brici ascuţit. Din zbatere nebună, din dril nestăvilit umpleam încet în mine paharul împlinirii. O aduceam cu grijă cătând a-i frânge dorinţele-i cumplite de evadare şi visele-i de izbăvire. Cu tremur mare vibra unda iar apa în ţăndări exploda atunci când dinţata căta mântuirea atacând parcă văzduhul, lăsând în urmă valul, muşcând năvalnic din aerul unei lumi străine pentru ea. Era o luptă frumoasă de care aş dori mereu să am parte. Veni în cele din urmă căzând nălucă în plasa minciogului ce-i frânse şi ultima speranţă de a scăpa în dril.

Apoi, nedând parcă prilej de odihnă undei, străfundul îşi trimise o altă năhoadă să atace. Am jucat şi jocul acela cu la fel de multă plăcere şi cu la fel de mare dorinţă de a birui şi iarăşi minciogul a învins nădejdi iluzorii.

O vreme, după acel început nebun de zi, se instală acalmia făcând năluca să înoate stingher.

Balta se trezise din visarea nopţii scoţându-şi în lume neamurile de păsări care o locuiau. Lebedele albe, pescăruşii nestatornici, ulii cu privire de moarte sticloasă, raţele măcăitoare şi stârcii cei împietriţi parcă în margine de baltă îşi începuseră activităţile diurne.

Şi lumea din adânc prinsese din nou viaţă, numai că acum ieşeau la atac doar ştiuci juvenile. E plăcut să ai activitate, e plăcut să prinzi cât mai mult, dar la fel de plăcut şi corect în acelaşi timp este să eliberezi peştii mai ales dacă aceştia nu au dimensiunea legală pentru a fi reţinuţi. Dar, ca pescari ce suntem, ar trebui să uităm de legi şi de prevederile lor iar la noi să acţioneze doar etica pescuitului. A pescui nu înseamnă a ucide, a prinde un peşte nu înseamnă în mod automat a-i curma viaţa. Pe noi pescarii, nu legea trebuie să ne oprească în a lua decizia ce facem cu peştele pe care l-am prins, restricţiile trebuie să vină de la noi, să ni le autoimpunem. Un pescuit corect şi civilizat este întotdeauna şi un pescuit foarte plăcut.

Pentru cei ce doresc să reţină peşti eu nu am decât un îndemn: „Eliberează ştiuca (şi nu numai) sub dimensiunea legală şi nu lua acasă mai mult peşte decât este legal permis! Fă tu primul aceste lucruri şi exemplul îţi va fi urmat cu siguranţă şi de alţii!” 

După cum am mai spus, un adevărat pescar iubeşte natura şi o respectă, o înţelege şi acţionează în consecinţă, nu o sărăceşte ci din contră are grijă la conservarea şi la perpetuarea sa. Iubind şi protejând natura pescarul iubeşte şi protejează peştii asigurându-se că şi generaţiile viitoare (copiii şi nepoţii săi) vor avea ce pescui pe apele publice. Mereu mă întreb de ce oare nu putem gândi şi acţiona cu toţii aşa, de ce mulţi undiţari concurează mereu sub egida Marei Sacoşiade? Oare instinctul primar al vânătorului din vechime este atât de adânc întipărit în ADN-ul nostru încât nici acum, după atâtea milenii de evoluţie a speciei noastre, să nu îl putem reprima?

Greu de răspuns şi mult de scris deoarece sunt enorm de multe fire de despicat, pornind de la condiţia socială şi ajungând, pas cu pas, până la cea morală a fiecărui individ, pornind aşadar dinspre teluric şi terminând cu aspiraţii spre virtute.

– Mai stăm aici sau ne mutăm? Văd că numai grădiniţa mai are chef de joacă. m-a întrebat micul meu făcându-mă să tresar din reflecţiile mele şi să lepăd senzaţia aceea de îndoială asupra evoluţiei corecte a speciei umane.

I-am răspuns cu o ridicare din umeri.

– Eu zic să plecăm pe un alt loc! a continuat el

L-am aprobat şi am acţionat în consecinţă.

Am lăsat în urmă balta din mijloc de trestii şi am pornit spre largul acumulării.

Ieşiţi de la dosul zăngănitor al lănciilor de stuf ne-am întâlnit cu bătrânul Eol care sufla cu putere aruncând apa în valuri mari spre maluri. Nu se prea putea pescui pe o aşa vântoasă iar drept urmare am renunţat la ideea de a prinde peşte pe larg şi ne-am retras iar la adăpostul mării de stuf într-o altă baltă aflată la o distanţă nu prea mare de locul unde începusem ziua.

După ce am îmbăiat o vreme nălucile în zadar, după ce am schimbat de mai multe ori amăgirile din capătul strunei iată că într-un final a venit şi izbăvirea.

Mulinam deja fără chef când, la nici doi metri de barcă, am simţit cum cineva mă apucă parcă efectiv de mână. Era să scap lanseta, atât de violent a fost atacul. Am înţepat rapid, dar în zadar. Ratasem. Am lansat din nou spre trestia din faţă şi am mulinat pe direcţia de mai înainte. La fel, atac nebun, înţepare în gol. Descumpănit am urmat totuşi acelaşi tipar. Era tot acolo, trecerea nălucii probabil îi deranja teritoriul. Dacă primele două atacuri au fost scurte, de data aceasta atacul a fost amplu. Zbaterea care a urmat înţepării mi-a adus un strop de linişte în sufletul meu descumpănit de pescar.

Şi acela avea să fie doar începutul unei noi serii de frumoase şi plăcute aventuri cu ştiuci în acea zi ce se scurgea liniştită prin lume şi prin noi ducându-ne clipă cu clipă, ceas cu ceas, spre înserarea vremelnică a nopţii precum şi spre marea şi eterna înserare a vieţii.

„Dacă te gândeşti la anul următor – însămânţează pământul! Dacă te gândeşti la următorii zece ani – plantează un copac! Dacă te gândeşti la următorii o sută de ani – educă oamenii.”

(Proverb chinezesc)

The post POVEŞTI CU PEŞTI: Stiuca appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.

„Toate fiinţele umane se nasc cu nevoia de a asculta şi de a spune poveşti… dar cea mai mare nevoie a lor este aceea să aibă poveşti incredibile de trăit.”

Harvey Cox

1.

O POVESTE CU BIBANI

(Invitație la pescuit)

Peştele

Perca fluviatilis îi spuneau latinii, costraş, ghiban, răspăr, baboi, ghebos ori asprişor îl denumesc oamenii din diferite zone ale ţării noastre, dar toate aceste denumiri se referă de fapt la o singură specie de peşte: bibanul.

Bibanul este un percid aflat mereu în căutare, mereu în scormonire după hrană. Este probabil cel mai fără de odihnă peşte de pe la noi. Este nu doar foarte curios şi activ ci este şi foarte curajos nesfiindu-se să atace prăzi mari, uneori la fel de mari sau chiar mai mari decât el.

Toate aceste lucruri nu fac din biban altceva decât un partener plăcut de întrecere pentru pescari.

Am pescuit mult în viaţa mea, desigur nu atât de mult pe cât mi-aş fi dorit, dar nici puţine nu au fost ieşirile mele pe mal sau val.

Unul dintre peştii pe care l-am căutat din ce în ce mai des în ultimii ani, de când am primit botezul spinning-ului a fost, şi sper că va fi şi în continuare dacă va să fie sănătate şi toate bune, lacomul biban.

Nu talia contează în pescuitul acestui peşte deoarece se ştie că bibanii nu cresc la dimensiuni prea mari, precum fraţii lor din familia percidae: şalăii, sau precum dinţatele ştiuci dar faptul că atacă nălucile destul de violent iar încăpăţânarea lor de a nu părăsi mediul acvatic aduc pescarului momente frumoase de dril, iar dacă mai pui la socoteală şi faptul că bibanii sunt gregari nu cred că mai poţi cere ceva de la acest minunat tovarăş subacvatic.

Povestea

Prin zăngănit de stuf de vânt înfiorat

Şi prin luciri de soare în spuma de pe val

Din lumea umedă, din tainicul neant

Aştept înfrigurat atacul de biban.

         Nici o urmă de vânt nu smintea lumea prinsă în chinurile prefacerii după negura nopţii. Balaurii albi şi grei ai ceţii mâncau valul ascunzându-l vederii intrusului venit în mijloc de natură cătând a o tulbura în plină preschimbare matinală.

         Un cer vineţiu începea a se desluşi prin lumina difuză trimisă peste fire de un soare încă nenăscut iar spre el porni deodată, iscat parcă de nicăieri, un şuierat strident de uliu. Undeva, în marea de rogoz care îmbrăca balta, se săvârşise o crimă.

         Barca părea adormită şi ea în lumea aceea neclintită de umedă împletitură de apă şi pâclă. Apa era precum onixul iar alburiul ceţii o învăluia în dulce mister. O lume de negru şi alb creştea dintre stufuri pierzându-se vineţiu în înalt.

         O vreme apoi liniştea căzu apăsătoare peste baltă căci nimeni şi nimic nu o deranjară, dar până la urmă magia prinse a se destrăma uşor iar liniştea sfârşi prin a se desface în toate zgomotele lumii.     

O ploaie măruntă de stropi se iţi în buză de stuf. O urmă o alta, apoi o alta. Bibanii porniseră vânătoarea.

         Am amestecat aproape instantaneu stropii iscaţi de năluca mea la atingerea obrazului jilav cu cei stârniţi de vărgaţii solzoşi. Mai lung a fost zborul nălucii decât înotul. Abia îmbăiată acesta a şi fost culeasă cu frenezie de gura unui hrăpăreţ vânător de sub val. Balta îmi oferea primul său cadou din ziua aceea.

         Băţul a tresărit sub lovire iar braţul îmi devenise coardă de arc. Firul a tăiat apa în lung, ridicându-se ţeapăn din ud, împroşcând lumea cu o dâră de stropi microscopici. Peştele venea sub adăpostul peliculei zbătându-se cu nerv, încercând a frânge fatalitatea. În marginea bărcii se ivi tulburare iar bibanul începu a prinde contur. Frumoasă a fost zbaterea precum frumoasă era şi silueta ce se năştea dintre unde.

         Nu am zăbovit prea mult în contemplarea acelei prime capturi ci m-am grăbit a-mi trimite guma din nou în cercetare. A căzut cu plesnet surd făcând parcă trestia să se înfioare uşor sub învolburarea trecătoare a impactului nălucii cu apa. Era acolo. Mă aştepta parcă pentru a mă lua de mână. Forţă spre stuf cătând izbăvire dar era prea târziu. Lanseta îl chema deja spre barcă retezându-i orice nădejde de evadare.

         Nici următoarele mele încercări nu aveau să fie în van.

         Ca mici meteori desprinşi dintr-un cer sub ape aflat, mânaţi în direcţii aleatorii de atavice instincte bibanii nu încetau a-mi ţine companie în acele ceasuri minunate ale dimineţii.

         Aşa cum uneori nu-ţi poţi găsi liniştea indiferent ce ai face aşa se părea că şi peştii aceia nu îşi puteau potoli dorinţele ucigaşe care le măcinau sufletele şi trupurile totodată. Şi totuşi nu putea fi doar foamea căci parcă prea mare era frenezia cu care se înghesuiau în hora aceea nebună. Cine ştie ce se petrecea cu ei? Cine ştie ce simţiri ciudate îi animau atât de tare? Era un joc agresiv dar care mie îmi producea multă plăcere. Nu rareori ai ocazia să dai peste un astfel de dezmăţ al hulpavilor prădători.

          Cineva spunea cândva că dacă nu poţi prinde peşte poţi măcar să sapi după râme, iar altcineva spunea că dacă nu te duci la pescuit din cauză că există posibilitatea că o să plouă atunci înseamnă că nu vei merge niciodată la pescuit. La aceste afirmaţii cu care sunt perfect de-acord eu aş mai adăuga faptul că pentru a pescui cu adevărat trebuie mai întâi să renaşti sub forma de pescar. Abia atunci vei înțelege cu adevărat pescuitul, vei înţelege cu adevărat peştii, vei şti unde, când şi cum să îi cauţi ca să îi găseşti pentru a te bucura de asemenea clipe de adevărat desfrâu halieutic. Nu poţi reuşi decât pornind de jos.

Ziua aceea fantastică a început pentru mine încă din ziua când am luat pentru prima dată undiţa în mână, din ziua când am ascultat pentru prima dată sfaturile tatălui meu care mă învăţa ce şi cum să fac pentru a pescui. Apoi toate acele nenumărate pescuieli pe care le-am făcut au fost trepte pe care am urcat încet dar sigur pe muntele enorm al pescuitului, munte pe care încă mai am mult de urcat, munte în vârful căruia nu voi ajunge niciodată, munte în vârful căruia nimeni nu a reuşit şi nici nu va reuşi vreodată să ajungă. Unii vor urca o bucată, alţii mai mult, alţii şi mai mult dar cu siguranţă nimeni nu va ajunge vreodată în vârful său pentru că nimeni nu a reuşit şi nici nu va reuşi să descopere toate secretele pescuitului. Apa a avut, are şi mereu va avea misterele ei pe care oricât am cerceta nu le-am putea pătrunde întru totul niciodată. De aceea este frumos pescuitul. Mereu îţi oferă lucruri noi, mereu îţi predă lecţii necunoscute. Aşadar toate partidele de pescuit trecute pot spune că au constituit primele secunde ale acelei zile fantastice. Ele au fost cele care au dezlegat limbile ceasului în acea dimineaţă plină de magie şi au fost acelea care mi-au permis să fiu atunci în acel loc.

          Vremea s-a scurs, soarele s-a căţărat în cruce de cer mâncând umbrele iar mai apoi, obosit de prea multă şedere în echilibru, a căzut ostenit spre apus trăgând mantia cenuşie a înserării după el.

          Bibanii au fost activi în etape. Frenezia dimineţii a apus o dată cu răsăritul pieziş al soarelui de deasupra stufului. A urmat o vreme de apatie iar mai apoi, într-o altă margine de stuf, mai ferită de arşiţa soarelui devenit greu de suportat au reapărut şi toată ziua s-au mutat din loc în loc urmând îndeaproape umbrele. Aşadar în acea zi au fost momente şi momente dar odată cu scăpătatul soarelui declick-ul s-a produs din nou iar nebunia atacurilor a revenit cu aceeaşi forţă şi intensitate ca şi dimineaţă.

          Aşadar nu vă temeţi că o să plouă şi nu vă apucaţi de căutat râme ca o palidă alternativă a pescuitului! Veniţi la pescuit! Veniţi să vă bucuraţi de natură! Veniţi să visaţi în aer liber! Nu o să regretaţi! Veniţi şi veţi fi mai bogaţi căci inima nu o poate umple nimeni cu nimic mai frumos şi mai plăcut decât o face natura cu minunăţiile sale!

“Fericit este cel ce a dobândit cunoaşterea naturii.”

(Euripide)

The post POVESTI CU PESTI: Bibanul appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.