POVESTI CU PESTI: Bibanul

POVEŞTI CU PEŞTI

„Toate fiinţele umane se nasc cu nevoia de a asculta şi de a spune poveşti… dar cea mai mare nevoie a lor este aceea să aibă poveşti incredibile de trăit.”

Harvey Cox

1.

O POVESTE CU BIBANI

(Invitație la pescuit)

Peştele

Perca fluviatilis îi spuneau latinii, costraş, ghiban, răspăr, baboi, ghebos ori asprişor îl denumesc oamenii din diferite zone ale ţării noastre, dar toate aceste denumiri se referă de fapt la o singură specie de peşte: bibanul.

Bibanul este un percid aflat mereu în căutare, mereu în scormonire după hrană. Este probabil cel mai fără de odihnă peşte de pe la noi. Este nu doar foarte curios şi activ ci este şi foarte curajos nesfiindu-se să atace prăzi mari, uneori la fel de mari sau chiar mai mari decât el.

Toate aceste lucruri nu fac din biban altceva decât un partener plăcut de întrecere pentru pescari.

Am pescuit mult în viaţa mea, desigur nu atât de mult pe cât mi-aş fi dorit, dar nici puţine nu au fost ieşirile mele pe mal sau val.

Unul dintre peştii pe care l-am căutat din ce în ce mai des în ultimii ani, de când am primit botezul spinning-ului a fost, şi sper că va fi şi în continuare dacă va să fie sănătate şi toate bune, lacomul biban.

Nu talia contează în pescuitul acestui peşte deoarece se ştie că bibanii nu cresc la dimensiuni prea mari, precum fraţii lor din familia percidae: şalăii, sau precum dinţatele ştiuci dar faptul că atacă nălucile destul de violent iar încăpăţânarea lor de a nu părăsi mediul acvatic aduc pescarului momente frumoase de dril, iar dacă mai pui la socoteală şi faptul că bibanii sunt gregari nu cred că mai poţi cere ceva de la acest minunat tovarăş subacvatic.

Povestea

Prin zăngănit de stuf de vânt înfiorat

Şi prin luciri de soare în spuma de pe val

Din lumea umedă, din tainicul neant

Aştept înfrigurat atacul de biban.

         Nici o urmă de vânt nu smintea lumea prinsă în chinurile prefacerii după negura nopţii. Balaurii albi şi grei ai ceţii mâncau valul ascunzându-l vederii intrusului venit în mijloc de natură cătând a o tulbura în plină preschimbare matinală.

         Un cer vineţiu începea a se desluşi prin lumina difuză trimisă peste fire de un soare încă nenăscut iar spre el porni deodată, iscat parcă de nicăieri, un şuierat strident de uliu. Undeva, în marea de rogoz care îmbrăca balta, se săvârşise o crimă.

         Barca părea adormită şi ea în lumea aceea neclintită de umedă împletitură de apă şi pâclă. Apa era precum onixul iar alburiul ceţii o învăluia în dulce mister. O lume de negru şi alb creştea dintre stufuri pierzându-se vineţiu în înalt.

         O vreme apoi liniştea căzu apăsătoare peste baltă căci nimeni şi nimic nu o deranjară, dar până la urmă magia prinse a se destrăma uşor iar liniştea sfârşi prin a se desface în toate zgomotele lumii.     

O ploaie măruntă de stropi se iţi în buză de stuf. O urmă o alta, apoi o alta. Bibanii porniseră vânătoarea.

         Am amestecat aproape instantaneu stropii iscaţi de năluca mea la atingerea obrazului jilav cu cei stârniţi de vărgaţii solzoşi. Mai lung a fost zborul nălucii decât înotul. Abia îmbăiată acesta a şi fost culeasă cu frenezie de gura unui hrăpăreţ vânător de sub val. Balta îmi oferea primul său cadou din ziua aceea.

         Băţul a tresărit sub lovire iar braţul îmi devenise coardă de arc. Firul a tăiat apa în lung, ridicându-se ţeapăn din ud, împroşcând lumea cu o dâră de stropi microscopici. Peştele venea sub adăpostul peliculei zbătându-se cu nerv, încercând a frânge fatalitatea. În marginea bărcii se ivi tulburare iar bibanul începu a prinde contur. Frumoasă a fost zbaterea precum frumoasă era şi silueta ce se năştea dintre unde.

         Nu am zăbovit prea mult în contemplarea acelei prime capturi ci m-am grăbit a-mi trimite guma din nou în cercetare. A căzut cu plesnet surd făcând parcă trestia să se înfioare uşor sub învolburarea trecătoare a impactului nălucii cu apa. Era acolo. Mă aştepta parcă pentru a mă lua de mână. Forţă spre stuf cătând izbăvire dar era prea târziu. Lanseta îl chema deja spre barcă retezându-i orice nădejde de evadare.

         Nici următoarele mele încercări nu aveau să fie în van.

         Ca mici meteori desprinşi dintr-un cer sub ape aflat, mânaţi în direcţii aleatorii de atavice instincte bibanii nu încetau a-mi ţine companie în acele ceasuri minunate ale dimineţii.

         Aşa cum uneori nu-ţi poţi găsi liniştea indiferent ce ai face aşa se părea că şi peştii aceia nu îşi puteau potoli dorinţele ucigaşe care le măcinau sufletele şi trupurile totodată. Şi totuşi nu putea fi doar foamea căci parcă prea mare era frenezia cu care se înghesuiau în hora aceea nebună. Cine ştie ce se petrecea cu ei? Cine ştie ce simţiri ciudate îi animau atât de tare? Era un joc agresiv dar care mie îmi producea multă plăcere. Nu rareori ai ocazia să dai peste un astfel de dezmăţ al hulpavilor prădători.

          Cineva spunea cândva că dacă nu poţi prinde peşte poţi măcar să sapi după râme, iar altcineva spunea că dacă nu te duci la pescuit din cauză că există posibilitatea că o să plouă atunci înseamnă că nu vei merge niciodată la pescuit. La aceste afirmaţii cu care sunt perfect de-acord eu aş mai adăuga faptul că pentru a pescui cu adevărat trebuie mai întâi să renaşti sub forma de pescar. Abia atunci vei înțelege cu adevărat pescuitul, vei înţelege cu adevărat peştii, vei şti unde, când şi cum să îi cauţi ca să îi găseşti pentru a te bucura de asemenea clipe de adevărat desfrâu halieutic. Nu poţi reuşi decât pornind de jos.

Ziua aceea fantastică a început pentru mine încă din ziua când am luat pentru prima dată undiţa în mână, din ziua când am ascultat pentru prima dată sfaturile tatălui meu care mă învăţa ce şi cum să fac pentru a pescui. Apoi toate acele nenumărate pescuieli pe care le-am făcut au fost trepte pe care am urcat încet dar sigur pe muntele enorm al pescuitului, munte pe care încă mai am mult de urcat, munte în vârful căruia nu voi ajunge niciodată, munte în vârful căruia nimeni nu a reuşit şi nici nu va reuşi vreodată să ajungă. Unii vor urca o bucată, alţii mai mult, alţii şi mai mult dar cu siguranţă nimeni nu va ajunge vreodată în vârful său pentru că nimeni nu a reuşit şi nici nu va reuşi să descopere toate secretele pescuitului. Apa a avut, are şi mereu va avea misterele ei pe care oricât am cerceta nu le-am putea pătrunde întru totul niciodată. De aceea este frumos pescuitul. Mereu îţi oferă lucruri noi, mereu îţi predă lecţii necunoscute. Aşadar toate partidele de pescuit trecute pot spune că au constituit primele secunde ale acelei zile fantastice. Ele au fost cele care au dezlegat limbile ceasului în acea dimineaţă plină de magie şi au fost acelea care mi-au permis să fiu atunci în acel loc.

          Vremea s-a scurs, soarele s-a căţărat în cruce de cer mâncând umbrele iar mai apoi, obosit de prea multă şedere în echilibru, a căzut ostenit spre apus trăgând mantia cenuşie a înserării după el.

          Bibanii au fost activi în etape. Frenezia dimineţii a apus o dată cu răsăritul pieziş al soarelui de deasupra stufului. A urmat o vreme de apatie iar mai apoi, într-o altă margine de stuf, mai ferită de arşiţa soarelui devenit greu de suportat au reapărut şi toată ziua s-au mutat din loc în loc urmând îndeaproape umbrele. Aşadar în acea zi au fost momente şi momente dar odată cu scăpătatul soarelui declick-ul s-a produs din nou iar nebunia atacurilor a revenit cu aceeaşi forţă şi intensitate ca şi dimineaţă.

          Aşadar nu vă temeţi că o să plouă şi nu vă apucaţi de căutat râme ca o palidă alternativă a pescuitului! Veniţi la pescuit! Veniţi să vă bucuraţi de natură! Veniţi să visaţi în aer liber! Nu o să regretaţi! Veniţi şi veţi fi mai bogaţi căci inima nu o poate umple nimeni cu nimic mai frumos şi mai plăcut decât o face natura cu minunăţiile sale!

“Fericit este cel ce a dobândit cunoaşterea naturii.”

(Euripide)