Blestemul nestatorniciei

„Un blestem este mai răscolitor ca o rugăciune.” – Valeriu Butulescu

Amăgitoare sunt potecile de sub ape pe care umblă peştii dar cele de deasupra ei, cele pe care umblă pescarii sunt şi mai amăgitore.

Acum sunt aici, acum sunt dincolo ca mai apoi să auzi că s-au mutat cine ştie unde peştii pe care-i cauţi, iar tu, ca un bun şi credincios undiţar ce eşti, porneşti pe urmele lor. Mesteci glodul malurilor, frângi sub călcătură rugii de mură sălbatică crescuţi într-aiurea tocmai pe cărarea dintre tufele pe care mergi tu, rupi creanga care parcă anume e acolo ca să te încurce la pescuit, te mai răcorești uneori la umbre amăgitoare ori din contră abia reuşeşti să te strecori prin lăstărişul dens pe care parcă nici vântul nu-l poate străbate şi te coci ca într-un cuptor în mijlocul acestuia. Uneori te tai în lancea frunzelor stufului crescut ca bătut la război pe margine de apă, alteori îţi zgârii obrazul prin huceaguri ori te prăvăli de-odată cu buza malului surpat pe care ai călcat distrat cătând cu ochii cine ştie ce numai la drumul cel bun nu. Toate astea şi multe altele, precum atunci când străbătând vadul sau curentul apei pe care l-ai luat voiniceşte la pas simţi că bolovanul pe care-ai călcat devine de-odată nestatornic sau lunecos şi te trezeşti lungit în undă ori când viiturile au mutat gropanele din albie şi drumul bun ce-l ştiai din alţi ani pe sub apa verzuie te duce tocmai în ele şi nu de multe ori ca să ieşi întreg de acolo, ca să nu simţi îmbrățișările amăgitoare ale năhoadei ce te cheamă din adâncuri, laşi naibii să se ducă pe apa sâmbetei şi undiţă şi tot ce mai ai la tine numai ca să scapi cu viaţă, ori când prundişul şi nisipul malului nou apărut după vreo potopenie se dovedeşte a nu avea temeinicie şi numai ce te trezeşti că abia ce ai călcat pe el că deja te-ai şi înfundat până mai sus de genunchi şi încă te tot trage în jos de parcă însuşi Buricul – Pământului te-a prins de picioare şi nu-ţi dă drumul vrând a te duce la casa lui, deci, revenind, toate acestea fac parte din viaţa pescarului ce cată a amăgi dihania dintre valuri de pe mal. Apa e nestatornică, peştii așijderea, iar malul uneori e mai nestatornic şi mai înşelător ca toate cele.

Dar oricâtă oprire ar pune malul, oricât de neprietenos ar fi, oare pescarul renunţă? Ȋn nici un caz. Ȋl mestecă bine în sudalme, îşi trage răsuflarea şi porneşte înainte mânat de speranţă, purtat de amăgire.
Nici cei ce caută peştii din adăpostul bărcilor nu-s mai feriţi de toanele nestatorniciei.

Valul ameninţă mereu mânat de la spate de vântul ce-i înspumează coama, barca ieşită în larg. E gata să doboare pe ea, să o ia în braţe, să o scuture, să o zgâlţâie şi dacă-i e cu putinţă să o răstoarne şi să o tragă în adânc. 

Cerul turbează uneori şi atunci trimite puhoi din înalt să cadă peste şuvoaiele ce curge pe sub el. Barca prinde a se umple de apă iar pescarul care se căzneşte a o goli rămâne uneori încremenit, cu inima îngheţată parcă, de bubuitul asurzitor al tunetului amplificat de albia apei. Şi fulgerele taie cerul în toate părţile iar în acele momente numai pescar într-o barcă nu vrei să fii.

Dar toate trec şi vremea iar e bună, toate se uită, nimic nu mai contează. Briza e răcoroasă şi barca din nou e pe val. Ce a fost a fost, ce o fi o fi! Important e doar faptul că acum totul e bine iar prietenul împlătoşat în solzi din adâncuri le face pescarilor cu ochiul din nou.

Alteori râul însuşi se supără şi scoate din apele sale cioate sau alte piedici submerse şi le aduce cufundate în amăgire direct înspre bărcile ce trec cu nepăsare neştiind că râul deodată le-a devenit duşman. Lovirea e cruntă, barca se frânge sau uneori se răstoarnă, iar pescarul trece într-o fracţiune de secundă de la bucuria pescuitului la disperarea celui ce caută a scăpa cu viaţă.

Nici iarna nu e mai ferit de pericol pescarul ieşit, îndemnat de pasiune, să caute peştii.
Prin gaura din gheaţă prin care el trimite spre ape un dram de văzduh speră să scoată prieteni solzoşi, dar uneori cu zgomot de tunet recea manta sticloasă a apei se crapă pe lung făcând să tresară firea întreagă, iar alteori deodată se surpă sorbind spre străfund pe cel deasupra aflat.

An de an, sezon de sezon malul, apa, vântul, ploaia, frigul, gheaţa sau alte stihii izvorâte din nestatornicia firii îşi iau tributul. Nu este an în care pentru o parte dintre undiţarii ieşiţi la pescuit să nu vină sfârşitul. Plecaţi dimineaţa cu zâmbetul încrederii pe faţă unii se întorc acasă doar cu numele sau în cazurile cele mai fericite, dacă se poate spune aşa, se întorc cu zâmbetul rece al morţii adânc întipărit pe chipul lipsit de viaţă.

Dar totuşi pescarii nu se opresc. Mereu ies la pescuit. De ce? Pentru că acesta este blestemul lor. 

Căci da, aşa este pescarul, este blestemat. A fost privit direct în ochi de zeul şiret al pescuitului şi de atunci asta-i năpasta lui: să-şi ducă pescuielile tot mai departe, mereu şi mereu. Asta-i calamitatea care-l macină pe dinăuntru, îi zdrobeşte hodina şi-l face frate cu lumea apelor, cufundându-l pe veci şi pe el în nestatornicie.

„Din enigmatice luciri care de peste tot apar
Mişcând chiar nemişcarea prin a lor viclenie
A grelelor blesteme în lumea largă ce răsar
Mă simt şi eu că sunt un strop de nestatornicie.”