TEXTE ALTFEL – ATUNCI CÂND CARTEA NU MAI ”MUȘCĂ‟

ATUNCI CÂND CARTEA NU MAI ”MUȘCĂ‟

(teatru naiv  – de dureros)

*

„Ignoranța e cea mai grea povară, dar cel ce o poartă nu o simte.‟

Valeriu Butulescu

Personaje:

Pelagor – pește bătrân, fost mare pescar de oameni

Platonid – pește tânăr, sceptic și ironic

Doamna Somn – soția Domnului Somn, visătoare și melancolică

Carasul de Bibliotecă – pește erudit, păstrător de manuscrise scufundate

(Decorul este compus dintr-o bibliotecă subacvatică în ruină. Cărți plutind în derivă, alge crescute printre rafturi. Peștii sunt adunați în jurul unei mese de corali.)

Pelagor (oftând): Pe vremuri… o simplă copertă de piele și omul se arunca fără ezitare în apă după ea, ca hipnotizat. Cu „Dostoievski” mergeai la sigur. „Kafka” era momeală imbatabilă, să nu mai zic de „Homer‟, „Nietzsche” sau „Cioran‟. Aur curat, ce mai!. Acum… doar tăcere, nici măcar „manualul de dezvoltare personală” nu mai atrage aproape pe nimeni.

Platonid (sarcastic): Și toate astea pentru că oamenii nu mai citesc. De ce oare? Poate că omul s-a dezvățat de sens și acum se hrănește doar cu impulsuri, cu pixeli, cu zgomote, cu imagini…

Doamna Somn (visătoare): Sau poate că suntem noi prea adânci, profunzi și tăcuți. Prea răbdători și, deseori, prea greu de descifrat. Semănăm mult cu o carte. Dar ce e mai frumos, oare, decât gândul? Ce e mai adânc decât o frază care te ține treaz nopți întregi?

Carasul de Bibliotecă (scuturând o carte udă): Am găsit un volum de Heidegger ieri. Era prins între două epave. Niciun om n-a tresărit. Poate că, într-adevăr, logica, valoarea și noima s-au evaporat cu totul. Și pentru totdeauna.

Pelagor (cu amărăciune): Am prins odată un profesor de literatură cu o ediție veche de Kipling. A plâns în apă. Mi-a zis că nu știa că peștii pot înțelege poezia, iar eu i-am răspuns: „Noi nu o înțelegem. O respirăm.”

Platonid (râzând): Poate că trebuie să ne adaptăm. Să le trimitem notificări, un „ping” existențial ceva…

Și, apoi, după un scurt moment de tăcere, spuse din nou:

Sau… poate ar trebui să pescuim și noi cu ecrane, ca știți voi cine…

Pelagor (ironic): Da…, am auzit și eu de cei care momesc oamenii numai și numai cu ecranul…, dar se zice că toate capturile lor sunt sub limita admisă a IQ-ului. Nimic notabil.

Doamna Somn (melancolic): Și ce fel de pescuit ar mai fi acela? Fără sentimente. Fără răbdare. Fără întrebări existențiale…

Carasul de Bibliotecă (cu gravitate): Poate că nu ar mai trebui să ne pierdem timpul de pomană cu oamenii. Poate ar trebui să pescuim doar idei. Sau să ne retragem în adâncuri, acolo unde cuvintele încă mai au greutate.

Pelagor (privind în sus, spre luciul apei): Sau poate…, poate ar trebui să scriem noi. Să scriem și să trimitem cărți la suprafață. Să vedem dacă mai mușcă cineva.

Doamna Somn (ca în vis) Eu voi trimite un poem. Fără autor. Fără titlu. Doar o întrebare: „Mai e cineva acolo?”

Corul Peștilor (în crescendo, ca o chemare)

Mai e cineva acolo?

Mai e cineva acolo?

Mai e cineva…