SCURT PE 2

“Atâta timp cât inima păstrează amintirile, spiritul este ferit de iluzii.”

François René de Chateaubriand

Constanța inconstanței

          Iată-ne, cum-necum, deja trecuți de miez de Răpciune și privind nu neapărat cu mare atenție filele rămase din calendarul acestui an, denumit științific Duo milia viginti quinque – MMXXV,  constatăm că: „mult a fost, puțin a rămas‟. Mai ales pentru noi, cei care ne trecem, ne petrecem și ne întrecem undind pe, și printre, unde, valuri, curenți de ape și visări halieutice care de care mai arzătoare și mai dulci.

          Pentru mine, ca pescar mai mult decât amator, dar nu chiar nătâng și nicidecum începător, caruselul acestui an m-a purtat până la începutul lui Gustar cu mare regularitate pe diferite locuri geografice definite prin poziționarea lor a fi lacustre.

          Despre ceea ce a fost înainte de prohibiția generală pe apele publice și, apoi, pe apele private pe care am hălăduit în timpul acesteia, nu are niciun sens să mă opresc acum cu descrieri, rememorări, comentarii, ci o să mă axez foarte pe scurt asupra celor petrecute după începerea sezonului nou de pescuit, adică la perioada post prohibiție 2025.

          După cum deja am amintit, până la începutul lui august lucrurile au mers relativ bine, multe sondări de unde reușind eu să fac până atunci, dar apoi lucrurile s-au „defectat‟, ca să nu spun altfel, și toate degetele de la o mână mi-ar fi de prisos pentru a număra câte vizite strict în interes de serviciu pescăresc am mai efectuat eu de atunci. Însă aceasta este o cu totul altă poveste, total irelevantă pentru aceste rânduri, dar care pentru mine personal s-ar putea să însemne foarte mult. Dar, deocamdată, voi lăsa timpul să vorbească și lucrurile să se întâmple de la sine și apoi voi vedea dacă și începând cu anul care urmează voi mai abdica necondiționat în fața chemărilor repetate și stăruitoare ale apelor și peștilor sau voi pune punct – cu totul și pentru totdeauna – peregrinărilor mele halieutice. Adică va fi ceva de genul: fie voi recita din nou cu mare emoție și plin de încântare, așa ca în ultimii aproape cinzeci de ani: Gaudeamus igitur !, în minunatul amfiteatru al naturii și al lumii apelor, fie voi spune precum Iulius Cezar la trecerea Rubiconului: „Alea iacta est!” , numai că eu nu voi trece râul respectiv și nici pe un altul nu-l voi mai traversa vreodată cu undița în mână, spunându-i pescarului din mine: „De mortuis nil nisi bonum!‟

          Revenind la subiectul acestor mestecări de gânduri personale, adică la cele două luni destul de intense de pescuit ale mele din acest an, pot spune că am reușit să trag o concluzie generală care să caracterizeze din plin partidele de pescuit din perioada respectivă și, totodată, să îmi reconfirm ceea ce știam deja, și anume că la pescuit totul este mai mult decât relativ.

          Dacă în alți ani, atunci când localizai peștii pe diferite zone aveai siguranța că cel puțin pentru o perioadă îi vei găsi tot acolo, ei bine, anul acesta, atât cât am pescuit eu din el, chiar dacă aproape de fiecare dată am prins pește destul de mult, maxim două partide neproductive, dacă, am avut în tot sezonul ăsta, de fiecare dată am găsit peștii pe alte meleaguri, aceștia migrând din zonele cu apă mică spre zonele adânci, din zonele cu vegetație spre zonele sterpe și viceversa, bineînțeles, așa ca niciodată, parcă, până acum.

Deci, concluzia concludentă care rezultă este aceea că pentru mine a fost un sezon în care inconstanța peștilor a reprezentat o constantă deloc de neglijat.

Irelevanța temperaturii de fierbere a apei

Dacă în prima parte v-am povestit la modul mai mult decât general despre anul meu pescăresc de până acum, nu cred că ar strica să vă povestesc, măcar sumar,  despre una dintre partidele de pescuit ale lunii iulie – din a doua sa decadă.

Eram în barcă din nou cu M., dar acest lucru deja este aproape un pleonasm în cazul meu (notă: doar într-o singură pescuială din barcă în 2025 am fost singur, în rest am pescuit doar în tandem cu el) și, așa după cum am spus în rândurile anterioare, trebuia să căutăm de zor habitatele alese de pești pentru viețuire în ziua respectiva. Și ne-am tot plimbat, și am tot căutat, până i-am găsit.

Dar acest lucru s-a întâmplat cam de fiecare dată anul acesta, așa că nu mă voi opri aici cu relatarea respectivei pescuieli, ci vă voi povesti și care a fost ineditul acesteia.

Erau, cu aproximație, orele unsprezece deja ale zilei, atunci când ne-a fost dat să asistăm la un spectacol destul de rar, dacă nu chiar unic.

Apa întreagă părea să fi prins atunci viață, căci, de oriunde roată, peștii săreau de nebuni spre suprafață.

Am mai trăit ceva asemănător în urmă cu trei toamne în Delta Dunării, dar atunci peștii care participau la proba, mai mult sau mai puțin olimpică, de: săritura spre suprafață, erau, în proporție de 99,999999…. , la sută doar roșioare, care de care mai atletice, însă, de această dată, întreg galantarul cu pești al apei respective înnebunise de-a binelea.

Am distins destul de ușor și de clar salturile înflăcărate ale albiturilor: babuște, morunași și roșioare, atacurile furibunde în peliculă ale știucilor zălude și ale bibanilor loviți parcă de streche și să nu mai pomenesc de avântatele și nebunele salturi ale avaților. Parcă ploua pretutindeni peste apă cu niște pietroaie care din care mai mari.

          Am prins mult pește atunci, oarece știuculițe, dar în special bibani, însă nici roșioarele cele mari nu s-au sfiit în a lovi zdravăn gumele noastre. Despre cei din familia Aspius, pot spune că doar unul dintre ei m-a fericit cu un atac feroce și apoi, câteva secunde, cu un ciob de dril mai mult decât intens. Doar el, dar a fost mai mult decât minunat și atât deoarece ceea ce percepeam vizual, sonor și cu inima, prin intermediul firelor și al lansetelor noastre, a fost ceva atât de extraordinar încât ziua respectivă se va odihni mult și bine de acum înainte în cuibarul amintirilor noastre pescărești.

          Și, apropo, chiar dacă a fost destul de rece în acea zi, s-a demonstrat că apa poate fierbe și din alte motive, nu neapărat din cele termice.

Apoi a venit o ploaie smintită, care ne-a udat completamente, ca pe niște mâți pricăjiți, și a trebuit să fugim, de nevoie și cu mare durere în suflet, acasă.

„Piscem natare doces„ spuneau latinii atunci când vorbeau despre inutilitatea de a învăța pe cineva ceea ce acesta știe deja să facă foarte bine, dar cred eu că în ziua aceea peștii chiar ar fi trebuit reînvățați să înoate, deoarece ei doar săreau. Prin apele lor și prin gândurile noastre.