Discursul Cormoranilor despre Lume

(O exegeză aeriană asupra peștilor, braconierilor, pescarilor și oamenilor în general)

Cormoranii sunt, fără îndoială, cei mai aroganți filozofi ai ecosistemului. Ei privesc totul de sus – nu doar pentru că zboară, ci pentru că sunt convinși că înțeleg lumea mai bine decât oricine. Cu aripile lor negre, ca o teză pesimistă, și cu ochii mereu iscoditori, ca un adevăr incomod, cormoranii au dezvoltat o doctrină proprie: „Tot ceea ce se mișcă este analizabil. Uneori chiar și mâncabil.”

Primul lor capitol interior este dedicat peștilor, pe care îi consideră „masă de studiu” în sensul cel mai literal. Pentru cormorani, peștii sunt niște creaturi simpatice, dar naive, care trăiesc într-o lume prea mică pentru ambițiile lor. „Peștii sunt filozofi ai adâncului”, spun cormoranii, „numai că gândesc prea încet. Până termină ei o idee, noi am terminat deja prânzul.” Totuși, există și o notă tragică în observațiile lor: peștii sunt singurele ființe care nu fug de adevăr, ci doar de cioc. Iar asta, în ochii cormoranilor, îi face demni de un anumit respect… culinar.

Al doilea obiect de studiu sunt braconierii, pe care cormoranii îi consideră un fel de adversari. Și asta pe bună dreptate.

 „O specie care nu poate trăi în ape, dar care insistă să le golească”, a notat un cormoran bătrân și înțelept în jurnalul său, vorbind despre braconieri.

Pentru cormorani, braconierii sunt niște creaturi bizare, imprevizibile și profund lipsite de eleganță. „Dacă tot vrei să iei pești”, spun cormoranii, „măcar fă-o cu stil, cu precizie, cu rafinament. Nu cu otravă, explozibili, generatoare de curent electric ori plase cu ochiuri mici”. În ochii lor, braconierii sunt tragedia supremă: oameni care nu înțeleg nici apa, nici aerul și nici măcar pe ei înșiși.

Apoi, la judecată, vin pescarii sportivi, pe care cormoranii îi privesc cu un amestec de milă și amuzament.

„Acești oameni vin să prindă pești, dar îi eliberează. Vin să se relaxeze, dar se enervează. Vin să tacă, dar vorbesc întruna, așa ca niște cititori care citesc cu voce tare într-o bibliotecă.”

În final, cormoranii își îndreaptă privirea critică spre oameni în general.

Pentru ei, oamenii sunt o specie fascinantă, dar contradictorie.

Un cunoscut profesor cormoran, extrem de apreciat în lumea aviatică a filozofiei, nota într-unul dintre studiile sale asupra clasei oamenilor următoarele:

 „Oamenii sunt acele ființe care construiesc poduri pentru a traversa râurile, dar apoi distrug apele. Ei vor natură, dar o cară acasă în sacoșe. Oamenii caută echilibrul în viață, dar distrug neîncetat echilibrul lumii.”

Concluzia cormoranilor este simplă: „Lumea este un lac mare în care unii înoată, alții zboară, unii pescuiesc și alții îl distrug.”

Și astfel, cormoranii, acești filozofi ai aerului și ai apei, își continuă existența între cer și luciul apei, meditând la absurditatea tuturor speciilor de dedesubt. Pentru ei, viața este un spectacol, iar peștii, braconierii și pescarii sunt doar actori într-o piesă pe care cormoranii o urmăresc cu un amestec de ironie, superioritate și foame. Multă foame.