PESCUINDU-MĂ PE MINE ÎNSUMI

Sufletul este unica valoare a omului. – Seneca

 I. Timpul care nu mai curge

Era o zi de august, din urmă cu doi an.

A fost un an ciudat acel 2023 pentru mine. Ca pescar, nu ca altceva. O să vă explic imediat și de ce.

Dar să revin la ziua respectivă, de august, așa cum v-am spus. Poate credeți că nu pot fi mai exact de atât, dar, spre surprinderea dumneavoastră, nu și a mea, pot, deoarece îmi notez totul într-un catastif electronic. Toate partidele de pescuit din timpul anilor, cu date, locații, starea vremii, stil, echipament, apetitul peștilor etc?

Așadar, era data de 26 ale lunii lui gustar 2023.

Mă aflam încă de cu o zi înainte pe malul Prutului, mai jos de Sadoveni. Era deosebit de cald. Pământul părea să fi uitat cum să respire. La prânz, aerul era ca de foc, de nerespirat. Pe partea cealaltă, Republica Moldova se ridica abrupt, cu un schit mic încastrat între stâncile dealului. Tăcerea venea de acolo, ca o apă rece, peste gândurile mele.

Pescuiesc de când mă știu. Asta spun mereu, ca și cum ar fi o scuză. Dar în acel an, ceva în mine, în inima, gândul, sufletul, mintea mea, nu știu exact unde anume sau dacă nu cumva în toate acestea la un loc, se rupsese. Nu mai simțeam nimic. Nici plăcere, nici chemare. Mergeam la pescuit parcă din obligație. Cu regularitate, cu disciplină, ca o formă de respect față de o rutină care nu mă mai reprezenta.

Viața mă pasa zilnic între serviciu, treburi gospodărești și scris. Da, scriam mult în acea vreme. A fost anul în care am scris integral volumul  Șoapte pe mal, și poate că acolo îmi pusesem toată febra, toată viața, pescuitul devenind un gest gol, ca o fotografie fără subiect.

Și…, totuși, continuam să merg. Zi după zi, mai corect spus, weekend după weekend, cu undița în mână și cu sufletul în derivă.

Poposisem în ajun pe malul Prutului, râul meu cel mai drag dintre toate râurile lumii, cu speranța că voi reveni la normal, cu speranța că plăcerea pescuitului se va înfiripa din noi în mine. Dar … nimic. Stăteam pe marginea apei graniță ca pe marginea unei amintiri care nu mai voia să se întoarcă. Apa curgea frumos și liniștit, dar în mine totul stagna. Mă uitam la plută cum dansează pe luciul apei și mă întrebam dacă nu cumva și ea se preface. Dacă nu cumva și ea, așa ca mine, mimează o viață care nu mai are sens… sau vlagă, sau… chef… .

Ce se întâmplase oare? Unde se dusese bucuria aceea simplă, aproape copilărească, de a simți vibrația firului, de a anticipa ce se petrece în adâncuri, de a ghici ce pește se interesează de momeala sau de năluca mea? De ce nu mai tresăream la primul zvâcnet al lansetei? De ce nu mai simțeam nimic nici când scoteam peștele din apă, ca un robot, privindu-l cum se zbate asemenea unei o întrebări fără răspuns?

Poate că mă pierdusem în cuvinte. Poate că într-adevăr Șoapte pe mal îmi luase tot ce aveam mai viu. Sau poate că nu era vina cărții, ci a timpului. A acelui timp care se scurge fără să întrebe dacă mai avem chef să-l trăim. Mai ales că începusem binișor să mă depărtez de vârsta de patruzeci de ani. Mă simțeam în acele momente ca o frunză uscată prinsă într-un curent lent, curent care nu duce nicăieri, ci doar se învârte hai-hui, orbecăind după o gură de vărsare care a existat cândva, dar care atunci părea că nici măcar nu fusese inventată.

Și…, de ce oare continuam totuși să merg la pescuit dacă tot nu simțeam nicio atracție pentru așa ceva. Poate că dintr-un soi de loialitate absurdă față de mine însumi. Față de pescarul care eram. Față de pescuit. Nu știu. Doar presupun.

Țin minte că mă întrebam ades: Mai sunt eu acela, pescarul nebun și fără pic de liniște care respiră doar prin ceața zorilor din bălți și se alintă în lumina blândă a asfințiturilor de pe întinsurile de apă? Mai sunt pescarul care se trezea cu noaptea-n cap, cu inima bătând ca o undiță încordată și întinsă spre necunoscut? Sau sunt doar o umbră care repetă gesturi în speranța că ele vor aduce înapoi ceea ce s-a pierdut?

Nu aveam răspunsuri. Doar tăceri. Tăceri adânci și negre, ca Prutul. Și poate că, într-un fel, pescuiam în mine. Aruncam firul în propriul suflet, sperând să prind ceva. Orice. Un gând limpede. O emoție. O tresărire. Dar nimic nu venea. Nimic nu era viu acolo. Doar ecoul întrebărilor care se loveau de malul stâncos al conștiinței mele, așa ca apele Prutului de malul stâncos de pe partea moldovenelor,  în fața mea.

II. Vină, tăcere și pești

Și mai era atunci un gând pribeag care nu îmi dădea pace. Un gând care mă rodea neîncetat. Cugetam poate prea mult asupra lui. Posibil să fi fost și el de vină pentru imobilitatea mea sufletească, dar el era tânăr, de puțin timp, pe când boala aceea ciudată mă chinuia încă de la începutul anului.

Un amic de-al meu, pescar cu state vechi, era grav bolnav și mă chemase în urmă cu câteva zile, telefonic, să merg pe la dânsul ca să-mi aleg ce voiam eu din sculele lui de pescuit. Știa că va muri. Și eu știam.

Îmi făcusem o promisiune în mine atunci, de ceva vreme încă, să trec într-o zi pe la dânsul. Să-l văd, poate pentru cea din urmă oară, și să mai stăm puțin de vorbă. Atât cât putea el, cât îl lăsa sănătatea și îl mai ajuta trupul său bolnav. Dar…, am tot amânat. Și iar am amânat… și n-am mai mers. Și…, acum, cu telefonul ăsta…, cum naiba să mai merg? Mi-era teamă că se va crede că merg la el doar pentru ce lasă în urmă. Ca un vultur pleșuv din deșert, ca un jefuitor de morminte. Și chiar nu am vrut să se creadă așa ceva. Relația dintre noi fusese una specială, așa că nu voiam să o întinez cu un gest atât de lumesc, cu un gest care mi se părea absurd până peste poate prin lipsa sa de orice calitate sau rafinament moral. Nu…, nu puteam să-l mai vizitez în condițiile astea. Era clar. Mi-era ciudă pe el că îmi dăduse acel telefon, mi-era ciudă pe mine că nu îl vizitasem până atunci. Și adesea mă înjuram în gând că nu o făcusem.

Am refuzat să cred, nici măcar timp de o secundă, că promisiunea de a-mi da ceva o făcuse tocmai pentru a mă determina să trec pe la dânsul. Mă cunoștea foarte bine și știa că nu rezonez cu ispite de acest gen.

Și timpul a trecut, iar acum nici nu mai contează ce, cum sau de ce a fost tot ceea ce a fost atunci. El pe mine nu m-a mai văzut niciodată, dar eu pe dânsul da. La priveghi și la înmormântare. Stătea nepăsător, rece la trup și cu mâinile pe piept, iar eu eram cu mâinile goale și cu sufletul plin de o vină pe care nu o mai poate spăla nici măcar Prutul.

Și…, dacă tot am pomenit de Prut, ar trebui să mă întorc pe malul său.

Peștii atunci mușcau cu destul aplomb. Plătici și morunași. Nimic spectaculos, dar nici dezamăgitor. Dar nici măcar ei, peștii, cu toată zbaterea și frumusețe lor, nu mă puteau scoate din starea deplorabilă în care mă aflam. Nici ei nu puteau să repare ceea ce era atunci în mine defect.

De două zile eram acolo, pe malul meu preferat, și tot nu simțeam nimic. Tot mort în suflet eram. Nici măcar seara, când colegii pescari făceau grătar, râdeau și povesteau în jurul focului. Nu. Nici atunci. Eu stăteam ca un obiect uitat pe marginea unei conversații. Focul ardea, dar nu mă încălzea.

III. Ceața care dezvăluie

Țin minte că în ziua de 27 august m-am trezit foarte devreme. Soarele încă nu se arătase de după malul din față, ci doar se bănuia că se trezise din visare. De ce oare mă trezisem? Nu mai știu, dar nici nu mai contează foarte mult acum.

Ideea este că m-am ridicat încet, în liniște, colegii mei încă dormeau, și am ieșit din cort. Afară era răcoare, ceață și vânt. Și, probabil, că mai era ceva acolo, ceva magic, deoarece, dintr-o dată, fără veste sau fără motiv, fără logică sau fără vreo explicație… am simțit. Dorința. Nerăbdarea. Plăcerea… Ca o flacără care se aprinde într-un loc unde nu mai era nimeni și nimic. Ca un pește care apare din neant. Am apucat undița cu o emoție pe care aproape că nu o mai recunoșteam. Era ca și cum mă întorsesem acasă, fără a ști însă de ce anume plecasem.

Oare ce s-a schimbat în acea dimineață? Ce s-a întâmplat și reparat în mine? Nu știu. Nu pot să-mi dau un răspuns. Și dacă eu, care mă cunosc mai bine decât oricine, nu pot, atunci voi, cititori dragi, ce șansă aveți?

Dar poate că unele lucruri nu se explică. Ci doar se trăiesc. Se simt. Se pierd și apoi, când te aștepți mai puțin, se regăsesc. Și Prutul curge mai departe și acum, iar peștii apelor și ai sufletului, câteodată, ne bucură cu adevărat.

Aegroto dum anima est, spes est.