TEXTE ALTFEL (2) – BLESTEMUL PEȘTELUI BÂNTUIT DE OAMENI

Teatru scurt & absurd – de real

(în patru acte)

„Simt că toți suntem insule într-o mare comună.‟

 Anne Morrow Lindbergh 

Personaje:

THALMOS ARGINTIVOR  – Peștele bântuit de oameni, purtătorul memoriei și al blestemului.

SCARDINIUS FREUDESCU – Pește psiholog rațional, ironic, reprezentant al științei secolului XIX.

PROF. SALMO JUNGOVICI – Pește psiholog mistic, ezoteric, visător.

CORUL PEȘTILOR BĂTRÂNI – Vocea colectivă a memoriei și a înțelepciunii.

CORUL PEȘTILOR TINERI – Vocea progresului, a neînțelegerii și a ironiei.

UMBRA DE OM – Apariție spectrală, fără replici, simbol al prezenței umane în adâncuri

ACTUL I – SOLILOCVII DIN ADÂNCURI

Decor: o întindere de apă adâncă și limpede, cu lumini verzui-albăstrii filtrate prin valuri. În centru, THALMOS ARGINTIVOR, un pește cu solzi translucizi, stă nemișcat, suspendat în apă. Se aude doar un murmur de corali și un clinchet slab, ca de ceasornic ruginit.

THALMOS (cu voce joasă, aproape șoptită): De ani de zile nu mai pot înota liniștit prin apă. De ani de zile nu am mai visat ceva frumos. Numai oameni. Oameni în haine negre, oameni cu ochi de sticlă spartă și mâini de fier. Oameni care nu mai știu să tacă.

(pauză. Se rotește lent prin apă):

Mi-au spus că sunt bolnav. Că am o obsesie. Că nu pot fi bântuit de ceva ce nu trăiește printre noi, în apă. Dar eu îi aud. Mereu. Îi aud cum sapă în maluri. Cum își varsă resturile în râuri. Cum își spală mizeriilor în lacuri și le lasă acolo, să le bem noi.

(se apropie de o piatră acoperită de mușchi):

Aici, sub această piatră, am găsit aseară o monedă cu chipul unui om. Zâmbea. Dar noi, peștii, noi nu putem zâmbi. Noi suntem tot timpul triști, pentru că noi fie înotăm, fie murim.

(pauză lungă. Se aude un sunet slab, ca o un huruit de locomotivă în depărtare):

Ce este oare sunetul acela? Îl aud în fiecare seară. Seamănă cu un animal de fier care urlă pe deasupra apei. Și când urlă, apa se încrețește. Și atunci eu simt că nu mai sunt singur. Că ei sunt acolo. Nu numai cu trupul, ci și cu umbra lor. Cu intenția lor. Cu vina lor. Cu lăcomia lor.

(se întoarce spre public, cu ochii larg deschiși):

Poate că nu ei mă bântuie. Poate că eu sunt cel care nu-i poate uita. Care nu mai poate să și-i scoată din cap. Poate că am înghițit un gând omenesc, și acum îl port în mine ca pe o boală. O boală care nu doare, dar care mă terorizează necontenit.

(pauză. Se aude un clinchet de ceas. THALMOS închide ochii):

Dacă aș putea să-i uit! Dacă aș putea să-i scot din mine, așa… ca pe un cârlig ruginit… Dar nu pot. Ei sunt aici, în mine. În solzi. În sânge. În fiecare cerc pe care-l fac în apă.

(lumina scade treptat. THALMOS rămâne suspendat în întuneric)

ACTUL II – CONSULTAȚII PSIHO-PISCICOLE

Decor: un cabinet subacvatic improvizat. Corali în formă de rafturi, un ceas care ticăie strident, un birou din scoici multicolore. În centru, THALMOS stă pe un scaun. În fața lui, doi pești psihologi: DR. SCARDINIUS FREUDESCU (cu monoclu) și PROF. SALMO JUNGOVICI (cu o barbă de alge și cu o privire visătoare).

FREUDESCU (scriind ceva cu o aripioară într-un carnețel de nisip): Caz clasic de halucinație antropocentrică. Pacientul proiectează asupra speciei umane o vină difuză, rezultatul, se pare, al unui complex de capturare nerezolvat. Spune-mi, Thalmos, ai fost vreodată prins în plasă?

THALMOS (cu voce joasă): Nu. Dar am visat că eram. Și visul mirosea a rugină și spaimă.

JUNGOVICI (încântat): Interesant! Visul ca memorie trans-generațională! Poate nu tu ai fost prins, ci un strămoș de-al tău. Poate porți în tine trauma unui pește de secol trecut. Ai încercat regresia în nămol?

THALMOS: Am încercat să uit. Dar oamenii nu se lasă uitați. Ei revin. În sunete. În umbre. În gustul apei. Și sunt din ce în ce mai mulți. Tot mai mulți…

FREUDESCU: Aha! Gustul! Poate e o tulburare senzorială. Ai schimbat dieta? Ai consumat plastic?

THALMOS (cu o undă de furie): Nu e despre gust. E despre prezență. Ei sunt aici, chiar și când nu sunt. Ca o idee care nu mai vrea să plece…, să moară.

JUNGOVICI (mângâindu-și barba de alge): Poate că tu ești alesul. Poate că oamenii te-au ales să le porți vina. Un pește-mesianic. Un martor al uscatului.

THALMOS: Nu vreau să fiu ales. Vreau să fiu crezut.

FREUDESCU (ridicându-se): Din păcate, știința nu validează bântuirea. Putem prescrie o cură îndelungată de tăcere. Sau o migrație sezonieră spre ape mai puțin populate.

JUNGOVICI: Sau… poți încerca să-i ierți. Uneori, iertarea este antidotul memoriei.

THALMOS (cu furie): Dar dacă nu vreau să-i iert? Dacă nu vreau să-i înțeleg? Eu vreau doar să nu-i mai văd, să nu-i mai aud! Vreau ca ei să dispară pentru totdeauna!

(pauză. Cei doi psihologi se privesc, apoi notează simultan în carnețele lor ceva)

FREUDESCU & JUNGOVICI (în tandem): Rezistență la tratament. Tendințe profetice. Posibil delir ecologic.

(lumina scade. THALMOS rămâne singur, în apa verzui-tulburie. Se aude un sunet slab, ca o locomotivă în depărtare.)

ACTUL III – CORURILE

Decor: o piață subacvatică, cu amfiteatru de corali. Peștii bătrâni stau în semicerc, cu solzi terni și priviri adânci. Peștii tineri dansează în jurul lor, cu solzi strălucitori și mișcări rapide. THALMOS e în centru, tăcut. Se aud bătând clopote de scoici.

CORUL PEȘTILOR BĂTRÂNI (grav, lent):

Oamenii au fost cândva poeți. Aruncau pietre în apă ca să vadă cercuri. Acum aruncă plastic. Cândva ne desenau pe vase, acum ne îngroapă în tot felul de uleiuri. Cândva ne cântau în balade, acum ne calcă cu turbine.

CORUL PEȘTILOR TINERI (vioi, ironic):

Dar ei ne-au dat nume! Ne-au pictat în cărți! Ne-au pus în acvarii cu lumină! Ne-au făcut vedete în filme! Ne-au dat sens! Fără ei, am fi doar carne și solzi care înoată prin apă!

CORUL BĂTRÂNILOR (cu tristețe):

Sensul nu e doar lumină. Sensul este și echilibru, iar ei au rupt echilibrul. Au spurcat adâncul cu zgomotele și mizeriile lor. Au uitat că apa are memorie.

CORUL TINERILOR (cu entuziasm):

Dar memoria poate fi, uneori, o povară! Noi vrem progres! Vrem să fim pești urbani! Să înotăm printre ruine și cabluri! Să fim parte din viitor!

THALMOS (cu voce joasă, dar clară):

Viitorul vostru este condamnat. Când vor seca toate apele, veți înțelege ce înseamnă să fiți bântuiți.

CORUL BĂTRÂNILOR (în crescendo):

Apele vor tăcea. Și abia atunci, în acea tăcere, omul va auzi. Dar va fi prea târziu.

CORUL TINERILOR (în diminuendo):

Poate…, poate că…, într-adevăr, este începutul sfârșitului. Poate că Thalmos are dreptate. Poate că suntem deja bântuiți.

Lumina scade. THALMOS rămâne în centru, învăluit de o apă deja tulbure. Se aude din nou sunetul unui tren. Corurile se retrag în întuneric.

ACTUL IV – BLESTEMUL

Decor: o întindere de apă tulbure și tăcută, aproape nemișcată. THALMOS e singur. În depărtare, o siluetă încețoșată – UMBRA DE OM  – plutește deasupra apei, fără chip, fără sunet, printre tot felul de resturi menajere și industriale. Lumina este foarte difuză și rece Se aud doar bătăile rare ale unui ceas din adânc.

THALMOS (cu voce joasă, dar limpede): Am căutat alinare. Am căutat înțelepciune. Am căutat uitare. Dar voi, oameni, nu mă lăsați să uit. Sunteți în mine ca o rană care pulsează necontenit de durere.

(se apropie de UMBRA DE OM, însă fără să o atingă):

Ați vrut să cuceriți uscatul. Ați vrut să cuceriți cerul. Ați vrut să cuceriți adâncul. Dar nu v-ați cucerit decât pe voi.

(se ridică ușor în apă, ca într-un dans lent):

Aș fi putut să vă iert. Dar voi nu v-ați oprit. Așa că acum nu-mi rămâne altceva de făcut decât să vă dau darul meu: Blestemul.

(vocea devine solemnă, aproape cântată):

Fie ca voi, oamenii,

Să vă dezvoltați necontenit!

Să construiți orașe peste orașe,

Să forați în dealuri și munți,

Să uscați râuri și mări,

Să inventați mașini care gândesc în locul vostru!

Fie ca mintea voastră să nu cunoască odihnă,

Fie ca progresul vostru să nu cunoască sfârșit

Până când veți seca toate apele lumii!

Și abia atunci,

Când nu va mai fi niciun pește,

Niciun val,

Ci doar lacrimi, sete și foame,

Să înțelegeți ce înseamnă să fiți bântuiți!

(UMBRA DE OM dispare lent. THALMOS rămâne suspendat în tăcere. Lumina scade până la negru. Apa se tulbură din ce în ce mai mult.)

EPILOG

CORUL TUTUROR (în crescendo, ca o rugăciune):

Thalmos, tu cel cu solzi de sticlă,

Tu care ai purtat omul în sânge,

Tu care ai rostit blestemul,

Fie ca spusa ta să fie auzită!

Fie ca apele să-și regăsească liniștea!

Fie ca omul să învețe ce înseamnă să fie bântuit până nu va fi prea târziu pentru toți!

(Se aude un clinchet slab, ca o lacrimă căzând pe o scoică. Lumina scade. Coralii se închid. Apele tac. O cortină grea se lasă încet, ca o adâncă apăsare, peste apele negre.)