DELTĂ ÎN TREI ACTE

„Delta e o lume în care omul se simte mic, dar fericit că există.”
Marin Sorescu – De-a Delta Dunării:

Actul 1

Mult, prost și fără rost

A fost odată, nu de mult, a fost atunci o dată, o zi de patru Brumărel, o zi plină de ceață, când doi plecat-am noi din sat, și din oraș mai unul, vrând Delta să o cucerim, iar pești să prindem cu duiumul.

Ehei, dragii mei, și așa au și stat lucrurile în sfânta ziua aceea de sâmbătă dimineața foarte, pe când cocoșii încă visau și deșteptătoarele sforăiau, atunci când noi, cei trei crai –  pescari – de la răsăritul nordic al țării (Nord-Estul României, adicătelea) ne-am îmbarcat în automobil, urmăriți îndeaproape (la doar o lungime de cârlig de remorcare distanță) de barca ce urma să ne fie gazdă și martoră la aventurile noastre halieutice viitoare, și am pornit prin ploaie grea și ceață deasă înspre paradisul visat al pescarilor, spre Delta noastră cea frumoasă și încă destul de sălbatică.

          Și astea toate s-au întâmplat pentru că ele trebuiau să se întâmple, dar și pentru că de vreo șapte ani încoace eu am contractat și dezvoltat în timp o boală destul de gravă, denumită de mine și de alți specialiști: „Febra acută a Deltei de Toamnă, în stare recidivantă”.

          Făcând abstracție de multele și foarte diversificatele piedici care s-au tot organizat, aranjat și interpus în calea noastră până în acea dimineață anterior pomenită, precum și a drumului nostru cu mașina până la Mahmudia și apoi cu barca până la Sfântu Gheorghe, mă voi concentra foarte pe scurt doar asupra escapadei noastre de pe tărâmurile lacustre dunărene din acest an.

          Mai precis, voi împărți povestirea acelor zile de pe meleagurile palustre în trei părți distincte.

          Aceasta este prima parte și, așa după cum ne spune și titlul său, ea simbolizează din plin rezultatul lungilor noaste peregrinări pe ape din prima zi – duminica, a concediului nostru din Delta Dunării 2025.

          Nu asta ne-am propus noi să facem, dar, din păcate, asta am făcut atunci ”cu mare brio și cu mult succes‟, așa după cum spune un amic de-al meu, ciuntitor ”Magna cum laude‟ al limbii române.

          Totuși, dacă mă gândesc bine, toți trei: G., C și subsemnatul C.D.F, (cine scrie, parte-și face, chiar și de litere), cu toții am prins până la urmă câte ceva și în acea stearpă zi. Astfel, G. a prins un strapazan, singurul pește al zilei pentru toți, C. a prins prima ieșire în Delta Dunării din viața sa, care a ajuns recent la al șaptezecilea an de viețuire neîntreruptă, iar eu am prins a-mi calma, puțin câte puțin, dorul de peste un an pentru frumusețile peisagistice ale locurilor.

          Mult, prost și fără rost, dar cu barca. Măcar atât.

Actul 2

Făcând baie cu Barbara

          Acest minunat act secund ne propune după-amiaza zilei de luni, 6 octombrie, conform calendarului pentru anul în curs, atunci când pe coclaurile dunărene și-a făcut, neinvitată, apariția și Barbara, sau Varvara, dacă vreți să sune puțin mai românește.

          Dăduserăm noi, în sfârșit, de pești, după o zi anterioară tare secetoasă halieutic, de bibani, ca să fiu mai exact, și ne tot luptam cu ei cu multă și mare înfrigurare, atunci când s-au petrecut două lucruri. Unul așteptat și unul nu. Cel așteptat a fost că de guma mea s-a interesat de foarte aproape chiar un exemplar din familia percidelor, Sander Lucioperca fiind numele dumnealui de botez, dar eu l-am strigat doar după poreclă, și anume: Străpișor. De fapt, i-am zis pe porecla cea care rimează cu Ionică, știți voi care, că doar aveți 18 ani împliniți, așa că nu mai are rost să o repet și eu aici. Lucrul cel neașteptat și chiar nedorit de noi toți a fost faptul că cineva a răpit soarele și a întunecat cerul. Erau norii lui lelea Varvara, trimiși de ea înainte, anume ca să sperie pescarii venetici așa ca noi.

          Dacă mai este totuși cineva care se întreabă cine este această Varvara sau Barbara, așa cum îi spun cei de la orașe și târguri, îl rog să citească următorul scurt fragment: „… Ciclonul Barbara a lovit România în prima săptămână din octombrie 2025, cu intensitate maximă între 6–8 octombrie, provocând ploi record și fenomene extreme. A fost un episod meteo de referință, comparabil cu cele mai puternice furtuni mediteraneene din ultimii ani. …‟ (sursa: Măria Sa –  Internetul).

          Deoarece dibuirea acelor vărgați răpitori a presupus parcurgerea la bordul ambarcațiunii noastre (în fapt, este a lui G. barca, dar, pentru acele câteva zile de strânsă tovărășie pescărească, cred că nu o să se supere el pe mine dacă o să o numesc ”a noastră‟), a unei distanțe deloc de neglijat de la locul unde eram noi încartiruiți, pot spune liniștit așa deoarece s-au desfășurat în acea perioadă mai multe manevre și exerciții militare în zonă, și văzând amenințarea ce pogora dinspre orizont, am fost nevoiți a pune sub lăcată nălucile noastre, care amișunau cu mare frenezie bibanii locului, și a porni apoi în mare grabă pe drumul de întoarcere spre habitatul nostru riveran de ocazie, localitatea dunăreană Sfântu Gheorghe.

          Și dacă tot am pomenit de Sf. Gheorghe, pot spune că balaurii crunți ai ploii, după ce ne-au urmărit de la distanță o bucată de vreme, numai ce s-au repezit la un moment dat asupra noastră cu mare ferocitate, astfel încât, atunci când am ajuns în cameră, nu mai eram uscat nici măcar în proporție de 1 milimetru pătrat. Așa se întâmplă dacă ai chef să faci baie cu Barbara și ești om însurat. Să îmi fie învățătură de minte pe viitor! Bine măcar că nu mi s-a stricat atunci telefonul. Mare minune, căci, altfel, cred că m-aș fi plictisit îngrozitor până joi după-amiază, data de 9 octombrie, atunci când ne-am încumetat, la risc, să mai zgrepțănăm puțin apele dunărene cu nălucile noastre. Eu și G. doar.

Măcar am avut parte de o ”mare‟ pază la locul unde serveam masa. Că tot veni vorba de masă, foarte gustoase mâncăruri ne-au tot fost servite în acele zile. Mulțumiri deosebite doamnei Chef de cuisine!

Noroc și de vidra care tocmai trecea și prin bărci căuta. Era să uit de ea. Nu de alta, dar am tot întâlnit-o zilele acelea.

Actul 3

Între dogmă și nălucă

          În acele câteva ore rămase ale zilei de joi, precum și în prima parte a zilei de vineri, atât cât am mai pescuit în excursia noastră deltaică de anul acesta, am reușit amândoi, și eu și G, să ne contactăm cu vreo câțiva maiestuoși bibani ai canalelor, dar și cu vreo câteva frumoase și furtunoase cumetre dințoase.

           De conectat, ne-am conectat noi cu ele prin intermediul nălucilor, firelor și al lansetelor noastre, dar de socializat pe viu cu ele…, mai puțin. G. s-a dovedit însă a fi mult mai destoinic decât subsemnatul, deoarece el a ratat mai puține știuci decât mine, reușind să le aducă aproape ”in corpore‟ în barcă, dar eu…, din varii motive care îmi scapă și acum, am păgubit în timpul drilurilor un număr de cel puțin de două ori și jumătate mai mare de știuci față de cele pe care am reușit să le ridic la bord.  În paranteză fie spus, nici C., cel care vineri dimineață a venit cu noi pe apă, nu a avut mai mult succes decât mine. Nu a reușit să pună mâna pe niciuna, în ciuda faptului că, vremelnic, s-a mai conectat și el cu câte vreuna.

          Făcând acum un exercițiu de analiză și gândire profundă, dacă oi fi capabil de așa ceva, pot trage savanta concluzie că între toate dogmele noastre pescărești și toate nălucile pe care le-am îmbăiat, știucile respective au ales libertatea. Asta doar ca să pot muta vina de pe mine pe ele…, bineînțeles.

          Aceasta a fost, dragilor, marea noastră aventură de anul acesta din lumea apelor, a nuferilor, pelicanilor și lebedelor. Dar a fost bun și așa, căci se știe că oricând se poate și mai rău.

          Și loc de mai bine se spune prin lume că ar mai exista, dar nu a fost și în cazul nostru valabil, căci Barbara ne-a băgat la apă, și pe noi și aproape toată pescuiala noastră, mai ușor decât ne-am fi putut imagina vreodată.

Noi să fim sănătoși!

          ”Sic transit gloria Barbara!‟