Ironia supremă a vieţii este ca nimeni nu scapă de ea în viaţă. (Robert Heinlein)

Începutul sfârşitului

Zgomotul surd al bulgărilor tari de pământ galben şi cleios care cădeau pe capacul sicriului din brad răsuna într-un ritm sacadat şi dureros pentru bătrânul ce stătea pe marginea gropii. Umeri-i gârboviţi de ani şi de nevoi păreau acum să nu mai suporte greutatea situaţiei în care se afla. Ochii săi altădată de un albastru de azur, acum erau spălăciţi şi secătuiţi de lacrimi.

Dintre toţi cei prezenţi acolo era singurul căruia chiar îi păsa de ceea ce se întâmpla. Ceilalţi erau prezenţi doar din diferite alte motive. Pe unii, rudele , îi aducea îndatorirea familială, în nici un caz cea sentimentală, pe alţii, cei de la pompe funebre, îi aducea îndatorirea serviciului pe care îl prestau.

Slujba religioasă se terminase şi oamenii începuseră să părăsească micul cimitir. Odată cu această tristă înmormântare pentru sărmanul bătrân avea să înceapă o viaţă nouă. Nu mai avea unde să locuiască, nu mai avea nici o rudă de nici un fel de grad în viaţă pe care să poată conta. În ultimii ani locuise, el şi soţia sa în casa unui cumnat, un frate mai mic al celei care îi fusese mulţi ani tovarăşă de viaţă, dar unde nu mai avea ce căuta acum de unul singur. Oricum, înainte de a ieşi din cimitir, respectivul cumnat ţinuse neapărat să-i reamintească cum stau lucrurile, aşa că i-a şoptit în timp ce trecea pe lângă el:

„- Adio tataie! Ia-ţi javra şi dispari din vieţile noastre, ale tuturor!”

Bătrânul nu-i răspunse nimic. Ştia că avea perfectă dreptate. Aşteptă să se golească cimitirul şi apoi îngenunche lângă proaspătul mormânt. Despărţirea cea de pe urmă avea să fie una foarte lungă. Nu se grăbea. Avea tot timpul la dispoziţie. Nimeni nu-l invitase măcar la praznic, dar oricum nu ar fi mers. Ce să caute printre atâţia străini? Rude prin alianţă, dar totuşi străini. Pentru o parte dintre ei era chiar mai mult decât străin. Era duşman. Iar această duşmănie nu pornise de la el. Oricum, cât timp toate fuseseră bune în viaţa lor, cu toţii postaseră în prieteni. Îşi aminti de ziua când îl văzuse pentru prima dată pe  cumnatul ce tocmai trecuse pe lângă el. Era un copil pe atunci. Un copil urâţel şi atât de rotofei încât tricoul verde pe care acesta îl purta în acea zi nu-i acoperea bine burta lăsându-i buricul la vedere.

Alte amintiri îi invadară mintea în acele ultime momente de reculegere. Stătea cu ochii închişi, îngenunchiat lângă cel din urmă sălaş al fostei sale soţii şi ar fi vrut să plângă. Dar nu mai putea. Izvorul lacrimilor secase şi el. Doar amintirile îl năpădeau…

„Învingător prin KO tehnic…”şi numele său răsună puternic în sala polivalentă, urmat de ovaţiile foarte sonore ale mulţimii. Se simţea stăpânul lumii. Campion mondial la box, la categoria sa. Un vis ce devenise realitate. Luminile din sală se învârteau într-un ritm ameţitor. Nimic nu mai conta însă deoarece o văzuse preţ de o secundă printre toţi cei care năvăliseră pe ring pentru a-l felicita pe proaspăta sa soţie plângând de bucurie chiar în apropierea ringului. Acest lucru era suficient pentru el. Avea convingerea deplină că nu se antrenase şi că nu luptase degeaba. Până şi ea, cea care chiar dacă nu o spusese în mod făţiş nu era de acord cu sportul pe care el îl practica, se bucura acum pentru dânsul, înseamnă că totuşi realizase ceva deosebit.

Timpul trecu repede. Noaptea venise deja când stropii mari de ploaie, iscaţi parcă din senin (poate că şi cerul plângea alături de el), îl determinară să plece de lângă mormânt.

La poarta cimitirului, de după tufele de larice se auzi un scheunat uşor. Câinele său credincios („javra”) îl simţise că se apropie. Fluieră scurt şi o umbră albă şi mare apăru deodată lângă el. Câinele sărea bucuros în jurul său dând din coadă. Un uşor zâmbet îi flutură bătrânului preţ de o fracţiune de secundă pe buzele sale uscate. Acesta urma să fie tovarăşul său de viaţă de acum înainte. Atât cât o mai vrea Dumnezeu.

În acea primă noapte de singurătate se adăpostiră într-unul dintre tuburile mari din beton care altă dată serveau staţiei de pompare din marginea oraşului, dar care acum, din cauză că respectiva staţie fusese închisă, constituiau  adăposturi vremelnice celor rămaşi fără de casă, aşa cum erau el şi câinele său.

*

Pescuitul

Vara se scursese încet dar totuşi repede, toamna trecuse şi ea iar iarna deja dădea semne timide de plecare. În viaţa bătrânului se produseseră schimbări importante. Devenise un om al străzii în adevăratul sens al cuvântului. Ziua de cele mai multe ori cerşea pe unde apuca pe străzile oraşului iar nopţile şi le petrecea alături de dragul său câine în pseudo locuinţa amenajată în acel tub de beton în care se adăpostiseră încă din prima noapte de când rămăseseră pe drumuri. Tot în acest timp bătrânul descoperise şi o nouă şi plăcută îndeletnicire pentru el. Învăţase să pescuiască şi acest lucru devenise aproape o pasiune pentru el. Profesor îi fusese un alt bătrân om al  străzii, un alt nedreptăţit al sorţii aşa cum era şi el. Bătrânul respectiv făcuse însă pace cu lumea în urmă cu două luni, murind îngheţat în adăpostul său improvizat.

Din puţinii bani pe care reuşise să­-i strângă îşi cumpărase două undiţe, mulinete, fire şi toate celelalte care erau trebuitoare pescuitului. De fiecare dată pe malul apei îl însoţea şi câinele. Şi lui îi plăcea să stea ore în şir şi să trândăvească pe marginea râului. Uneori avea chef de joacă, fugărind păsările din marginea apei sau chiar fluturii care erau în trecere pe acolo. Alteori mai făcea câte o baie apoi ieşea pe mal şi se scutura energic de apă, udându-l pe bătrânul care se distra grozav în astfel de momente.

Cu toate că era sărac nu lua acasă peştele pe care îl prindea. Îi era milă de bietele vietăţi din adâncuri şi le elibera imediat ce le scotea din apă. Doar arareori, în perioadele de sărăcie crâncenă şi foamete prelungită cuteza să-şi mai astâmpere foamea cu câte un peşte. Şi atunci o făcea însă cu o mare părere de rău.

Orele pe care le petrecea alături de tovarăşul său credincios pe malul apei îi erau poate cele mai dragi clipe pe care le mai trăia. Uita cu totul de grijile zilnice şi de mizeria în care se zbătea. Uita de toate nedreptăţile trăite. Natura, indiferent de anotimp avea un efect odihnitor şi tămăduitor pentru el şi sufletul sau împovărat de durere.

*

Sfârşitul

Nu dormise tocmai bine în acea noapte şi se trezise încă înainte de răsăritul soarelui. Nu făcu nici o mişcare nedorind să-şi trezească prietenul patruped, care dormea lipit de el oferindu-i astfel căldura de care avea nevoie pentru a putea supravieţui în nopţile geroase de iarnă. Era pentru el şi paznic şi prieten devotat dar iată că îl şi ajuta să poată trece cu bine peste condiţiile grele de iarnă.

Îşi aminti de dimineaţa acelei zile de iarnă în care primise cea mai grea veste din viaţa sa. Vestea că le murise copilul într-un accident. Dacă el a reuşit să suporte într-un fel sau altul groaznicul eveniment, pentru fosta sa soţie acest lucru a însemnat însă mult prea mult. A suferit atunci o depresie puternică şi apoi au urmat îndelungi internări prin diferite spitale şi sanatorii. Internări lungi şi tratamente costisitoare. Astfel toată averea strânsă în viaţa de sportiv s-a cheltuit. Muncea din greu dar pe bani puţini. A fost nevoit să vândă şi casa ca să poată plăti în continuare tratamentele. Şi iată ca nu toate au fost în zadar. Au început să apară primele rezultate pozitive. A urmat o perioadă relativ bună în viaţa soţiei sale. Aproape revenise la normal. Neavând unde locui au fost primiţi de fratele mai mic al soţiei… Dar până la urmă a venit şi sfârşitul pentru ea…. O mişcare îl făcu pe bătrân să tresară din gândurile sale. Credinciosul său tovarăş se trezise şi el şi acum îl privea cu privirea sa blajină.

–         Hei amice, ce facem azi? Mergem să pescuim ceva?

Câinele dădu vesel din coadă ca şi cum ar fi înţeles ce-l întrebase bătrânul.

După ce au mâncat ceva pe fugă, au ieşit din locuinţa lor şi au plecat spre râu. Vor pescui de pe taluz, pentru că acolo apa era mai dezgheţată. Frigul destul de pătrunzător al dimineţii de iarnă nu-i deranja prea tare. Se învăţaseră să-l îndure şi poate chiar să-l ignore.

          Rezultatele nu au fost cele aşteptate. Doar un mic oblete s-a înfruptat din viermii din cârligul bătrânului. Bătrânul l-a privit zâmbind şi apoi l-a eliberat.

La un moment dat însă îl cuprinse o ameţeală ciudată şi făcu un pas greşit pe taluzul oblic şi îngheţat. Alunecă şi căzu în apă.

Apa rece, hainele groase cu care era îmbrăcat şi care se îmbibară cu apă şi deveniseră foarte grele, precum şi slăbiciunea trupului său bătrân făcură să nu aibă nici cea mai mică şansă de a se lupta pentru viaţa sa. Închise ochii şi nu mai simţi nimic altceva decât apa rece care îi pătrundea în plămâni.

Îşi reveni cu greu. Era pe mal, întins şi acoperit cu nişte pături. Mai mulţi oameni erau adunaţi în jurul său. La început nu înţelegea ce se întâmplă, apoi însă îşi aminti totul. Ameţeala, pasul greşit, apa rece ….

–         Uite şi-a revenit! strigă cineva. Trăieşte!

– Eşti norocos bătrâne! Noroc de câinele tău… fără el te-ai fi prăpădit. Curajos câne. Curajos şi puternic… A sărit în apă şi te-a tras afară….

– Unde-i tovarăşul meu drag?  întrebă abia auzit bătrânul.

Nimeni nu-i răspunse însă. Ridicând puţin capul desluşi nu departe de el trupul alb ţeapăn al câinelui.

– Efortul mare depus ca să te scoată din apă şi frigul de afară i-au fost fatale. N-a rezistat….

Şovăielnic bătrânul reuşi să se ridice în cele din urmă. Cu eforturi supraomeneşti el ridică în braţe trupul greu al animalului şi porni încet cu el spre adăpostul lor. Mergea şi plângea… Plângea şi din ochi dar mai ales plângea din suflet. Asta era lovitura fatală pentru el. Nu mai vedea nimic, nu mai auzea nimic, nu mai simţea nimic. Nimic altceva decât tristeţe. Nu văzu nici farurile, nu auzi nici claxonul şi poate că nici nu simţi lovitura care îl proiectă la câţiva metri depărtare pe asfaltul îngheţat. Căzu cu o bufnitură surdă … Sala întreagă vuia… luminile se învârteau într-un ritm ameţitor… : ”Învingător prin KO … destinul necruţător…”

Toate însă dispărură curând. Iarna plecase dintr-o dată. Un câmp minunat de un verde intens îl chema spre el. O lumină clară devenea din ce în ce mai puternică luminând totul. Şi în acea lumină zări, la orizont două siluete aşteptându-l şi chemându-l la ele. Cu un pas uşor porni în fugă spre ele. Soţia şi copilul lor erau acolo strigându-l la ei. Şi în fuga sa spre lumină, spre cei dragi şi spre fericirea eternă i s-a alăturat şi umbra albă a câinelui său. Toţi patru plecau acum împreună pe drumul cel fără de întoarcere după o călătorie mai mult decât tristă pe un pământ prea plin de durere si de nedreptăţi.

The post Lumini în deriva appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.

De fiecare datǎ când venea la pescuit, îi plǎcea sǎ asculte natura. Îl încântau nespus de mult şoaptele vântului prin frunzişul pomilor şi prin iarba câmpurilor, susurul uneori vesel şi alteori trist al apelor în prǎvǎlirea lor continuǎ peste pietrele albiilor, cântecul minunat al diferitelor pǎsǎri, zumzetul gâzelor iuţi şi al harnicelor albine. Toate acestea şi încǎ multe altele erau ca o muzicǎ sacrǎ pentru el.

Într-una din acele zile, când se afla pe malul apei, într-unul din locurile sale preferate, în timp ce cu urechile şi sufletul asculta muzica atât de dragǎ lui iar cu ochii privea parcursul plutei pe firul apei, avu bucuria de a sesiza o trăsătură. După un dril frumos scoase pe mal un peşte neobişnuit ca înfăţişare. Nu putea spune cărei specii aparţine, şi surprizele nu se opriră aici. Exact când pescarul dorea sǎ-l pună în juvelnic, peştele cel ciudat prinse a glăsui cu glas de om:

– Bunule om, eu nu sunt peştele de care ai tu nevoie. Eu sunt stǎpânul acestor ape şi vǎzânu-te venind de atâtea şi atâtea ori aici şi încercând a prinde peşte, am hotǎrât cǎ a venit timpul sǎ am o discuţie cu tine. Spune-mi aşadar, ce te împinge pe tine să vii mereu aici pentru a prinde peşte? Să fie foamea? Să fie sărăcia? Nu prea cred.

Pescarul îl privi cu mirare şi totodatǎ cu spaimǎ, dar totuşi gǎsi puterea de a rǎspunde:

– În felurite chipuri Dumnezeu îl încearcǎ pe om. Multe minunǎţii ale lumii am vǎzut pânǎ am ajuns la etatea aceasta, dar un peşte care sǎ glǎsuiascǎ cu glas de om nici nu am crezut mǎcar cǎ poate sǎ existe nu tocmai sǎ-l întâlnesc. Dar pentru cǎ m-ai întrebat ceva, dator sunt sǎ-ţi rǎspund. Aflǎ cǎ nu sunt un biet calic care altǎ sursă de venit decât peştii apelor să nu aibă. Domnul a fost milostiv cu mine şi m-a ajutat astfel ca să nu trăiesc cu grija zilei de mâine. Tot din vrerea lui Dumnezeu, sau poate că nu, află că oamenii sunt măcinaţi de tot felul de pasiuni. Unii colecţionează maşini scumpe, alţii joacă jocuri de noroc, unii sunt pasionaţi de sport, alţii de femei, de băutură, de artă sau mai ştiu eu ce alte pasiuni. O parte a oamenilor, parte în care mă regăsesc şi eu, preferă pescuitul. Este ca şi o boală care din momentul în care te cuprinde nu-ţi mai dă pace. Mereu simţi nevoia de a merge pe malul apei, mereu îţi doreşti să prinzi peşti. Peşti din ce în ce mai mari, peşti din ce în ce mai mulţi.

– Eşti sigur de ceea ce spui omule? Oare doar pasiunea te aduce pe malul apei? Spune sincer deci de ce preferi atât de des sǎ vii aici?

Un timp pescarul nu ştiu ce sǎ rǎspundǎ. Întrebǎrile aveau în ele un sâmbure de adevǎr.

– Se vede treaba cǎ nu eşti doar un peşte nǎzdrǎvan care are darul de a vorbi cu glas de om. Eşti desigur şi un bun cunoscǎtor al multor lucruri pǎmânteşti. Ai foarte mare dreptate când spui cǎ nu doar pasiunea mǎ aduce atât de des aici. Nu mǎ aduce doar ea. Mǎ aduce claritatea şi puritatea apelor, mǎ aduce iarba verde a malurilor şi florile minunat colorate care o împestriţeazǎ. Mǎ aduc rǎsǎriturile şi apusurile de soare, rǎsǎriturile şi apusurile de lunǎ, freamătul frunzelor sub bǎtaia vântului, oglindirea feericǎ a Luceafǎrului în valurile tremurânde, umbrele grǎbite şi mereu speriate ale sǎlbǎticiunilor care vin la adǎpat…. Toate acestea, şi poate încă multe altele mǎ aduc aici.

– Adevǎrul a ieşit de data asta din gura ta. Sufletul ţi s-a deschis, mintea ţi s-a luminat şi iatǎ cǎ ai dat rǎspunsul corect. Dar oare crezi cǎ este corect? Dupǎ cum singur ai spus, aici gǎseşti de toate. Aici gǎseşti frumuseţi pe care în altǎ parte nici nu ţi le poţi imagina. Aici gǎseşti linişte pentru sufletul şi trupul tǎu. De ce oare ceri mai mult? Tu cu ce te prezinţi în faţa naturii? Ce-i dai în schimb?

– Sincer nu-ţi înţeleg întrebarea. Ce ar trebui să aduc şi mai ales în locul a ce anume?

– Păi în lumea voastră a oamenilor, când iei un lucru de undeva nu dai ceva în schimb? Nu-l plăteşti?

– Desigur. În lumea de astăzi cam totul se plăteşte.

– Atunci, te întreb, de ce preferi sǎ te bucuri de toate bucuriile naturii pe care Dumnezeu ţi le pune aici la dispoziţie şi totodatǎ sǎ distrugi lumea aceasta. Vii aici, te bucuri de natură, îţi satisfaci o pasiune şi totuşi nu te opreşti aici. Mereu pui in juvelnic peştii pe care îi prinzi, aşa cum ai vrut să faci şi cu mine mai înainte. La fel ca şi tine mai sunt încǎ mulţi alţii care fac la fel. Veniţi mereu şi luaţi fǎrǎ a pune înapoi. Fără a da nimic în schimb. Neamul peştilor se împuţineazǎ pe zi ce trece. O sǎ ajungeţi voi şi urmaşii voştri sǎ veniţi pe malul apelor şi sǎ nu mai gǎsiţi decât broaşte şi şerpi. Atunci nici soarele şi nici luna nu vor mai rǎsǎri la fel, nici iarba nu va mai fi la fel de verde, nici apele nu vor mai fi la fel de limpezi. Pǎsǎrile cerului nu vor mai cânta ca şi acum, iar fǎpturile pǎdurilor nu-şi mai arǎta nicicum umbrele. Orice lucru şi orice fiinţă de pe lumea asta are o poveste. Priveşti soarele de pe cer şi el îţi poate spune câte lucruri a văzut în milioanele de ani de când încălzeşte şi luminează lumea aceasta. Priveşti păsările libere, şi ele îţi pot spune cu dulce glas toate cântările lumii, priveşti arborii milenari, şi ei îţi pot şopti prin foşnetul molcom al frunzelor câte lucruri s-au petrecut la poalele lor, câţi oameni osteniţi au căutat odihnă şi umbră în zilele toride de vară, câţi tineri şi-au jurat credinţă veşnică şi câte iubiri s-au consumat în nopţile înstelate şi calde sau câţi viteji şi-au găsit sfârşitul răpuşi de duşmani. Priveşti pietrele, şi ele îţi pot aminti de cei care le-au călcat s-au le-au atins în decursul timpului. Absolut toate fiinţele şi toate lucrurile lumii au poveştile lor. Poveşti care îi fac unici. Sunt poveştile vieţii lor. Tu spre exemplu, nu ai şi tu povestea ta?

Pescarul se afla în încurcătură. Ceea ce spunea peştele îl lăsă fără cuvinte. Avea perfectă dreptate. Reuşi doar să dea din cap în semn de aprobare la întrebarea de mai înainte.

– Atunci, ce te face să crezi ca peştii nu au şi ei poveştile lor? Că nu au şi ei vieţile lor? Doar pentru faptul ca nu vorbesc? Când înjunghii viţelul pentru a-l tăia mugeşte de durere. Când nevinovatul miel simte la gât lama rece şi ascuţită a cuţitului încercând să-i curme viaţa zbiară şi se cutremură de frică şi de durere. Oare crezi că peştilor nu le este frică atunci când simt că sunt scoşi din apă? Oare crezi că pe ei nu-i doare locul unde sunt înţepaţi de cârligele voastre? Durerea pe care o resimt este crâncenă. Dacă s-ar putea tângui în vreun fel tânguirea lor ar fi jalnică şi plânsetul lor ar fi sfâşietor. Dar dacă Dumnezeu, prin atotînţelepciunea Sa a hotărât a nu da glas neamului meu, înseamnă că aşa se cade a fi. Aşadar, te mai întreb acum încă o dată? De ce trebuie să duci acasă toţi peştii pe care îi prinzi? Tu singur ai recunoscut că nu duci grija zilei de mâine. Atunci, de ce? De fală? Să ai cu ce te lăuda familiei şi prietenilor? Din spusele tale am înţeles ca eşti un om cu frica lui Dumnezeu şi cu credinţă în El. Atunci, tu nu ştii oare că fala este un păcat?

O transpiraţie rece îi cuprinse trupul. Deschise ochii şi privi în jur. Încă era noapte. Dinspre apă se mai auzeau orăcăiturile răzleţe ale unor broaşte. Aşadar totul nu fusese decât un vis. Visase toată întâlnirea fantastică cu peştele cel năzdrăvan şi înţelept. Răsuflă uşurat.

Se ridică încet, îşi căută lanterna, apoi deschise cortul şi ieşi afară. Era desculţ şi iarba încărcată de rouă îi scalda plăcut tălpile într-o răcoare binefăcătoare. Cerul era de o seninătate şi de o măreţie monumentală. Luna, ca o seceră lumina peste ape. Câteva păsări de noapte îşi dansau jocurile nocturne. O căprioară stingheră, ieşită pe furiş din adăpostul tufărişurilor sorbea cu nesaţ apa binefăcătoare. Un zgomot, ca o zbatere, venit dinspre apă o făcură să dispară înapoi în desiş.

Privind în direcţia zgomotului văzu juvelnicul lăsat de cu seară în apă, în care peştii prinşi în ajun se zbătuseră câteva clipe. Îşi aduse atunci aminte de peştele cel înţelept din vis şi de discuţia avută cu acesta. De ce-i trebuia lui atâta peşte? Ce dădea el naturii în locul lor? Era oare necesar ca mereu să ducă acasă tot ceea ce prindea? Se simţea stânjenit. Peştele fermecat avea perfectă dreptate. Natura trebuia apărată. Înaintă în apa caldă de lângă mal până la juvelnic şi-l răsturnă eliberând astfel toţi peştii care erau acolo captivi. Aşa va face mereu de acum înainte. Numai aşa neamul peştilor nu va pieri niciodată, iar fiii şi nepoţii săi vor putea şi ei să găsească în ape nu doar broaşte şi şerpi ci şi peşte.

Soarele şi luna vor străluci la fel ca astăzi, iarba va fi le fel de verde, apele la fel de limpezi, păsările cerului vor ciripi tot vesele iar fiinţele pădurii se vor adăpa în continuare la adăpostul întunericului arătânu-şi în rarişti preţ de câteva clipe umbrele tremurânde.

The post Din vorba celor care nu cuvanta appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.