Din vorba celor care nu cuvanta

Cel care nu-și schimbă niciodată opiniile și nu-și corectează greșelile, nu va deveni niciodată mai înțelept.”  Tryon Edwards

De fiecare datǎ când venea la pescuit, îi plǎcea sǎ asculte natura. Îl încântau nespus de mult şoaptele vântului prin frunzişul pomilor şi prin iarba câmpurilor, susurul uneori vesel şi alteori trist al apelor în prǎvǎlirea lor continuǎ peste pietrele albiilor, cântecul minunat al diferitelor pǎsǎri, zumzetul gâzelor iuţi şi al harnicelor albine. Toate acestea şi încǎ multe altele erau ca o muzicǎ sacrǎ pentru el.

Într-una din acele zile, când se afla pe malul apei, într-unul din locurile sale preferate, în timp ce cu urechile şi sufletul asculta muzica atât de dragǎ lui iar cu ochii privea parcursul plutei pe firul apei, avu bucuria de a sesiza o trăsătură. După un dril frumos scoase pe mal un peşte neobişnuit ca înfăţişare. Nu putea spune cărei specii aparţine, şi surprizele nu se opriră aici. Exact când pescarul dorea sǎ-l pună în juvelnic, peştele cel ciudat prinse a glăsui cu glas de om:

– Bunule om, eu nu sunt peştele de care ai tu nevoie. Eu sunt stǎpânul acestor ape şi vǎzânu-te venind de atâtea şi atâtea ori aici şi încercând a prinde peşte, am hotǎrât cǎ a venit timpul sǎ am o discuţie cu tine. Spune-mi aşadar, ce te împinge pe tine să vii mereu aici pentru a prinde peşte? Să fie foamea? Să fie sărăcia? Nu prea cred.

Pescarul îl privi cu mirare şi totodatǎ cu spaimǎ, dar totuşi gǎsi puterea de a rǎspunde:

– În felurite chipuri Dumnezeu îl încearcǎ pe om. Multe minunǎţii ale lumii am vǎzut pânǎ am ajuns la etatea aceasta, dar un peşte care sǎ glǎsuiascǎ cu glas de om nici nu am crezut mǎcar cǎ poate sǎ existe nu tocmai sǎ-l întâlnesc. Dar pentru cǎ m-ai întrebat ceva, dator sunt sǎ-ţi rǎspund. Aflǎ cǎ nu sunt un biet calic care altǎ sursă de venit decât peştii apelor să nu aibă. Domnul a fost milostiv cu mine şi m-a ajutat astfel ca să nu trăiesc cu grija zilei de mâine. Tot din vrerea lui Dumnezeu, sau poate că nu, află că oamenii sunt măcinaţi de tot felul de pasiuni. Unii colecţionează maşini scumpe, alţii joacă jocuri de noroc, unii sunt pasionaţi de sport, alţii de femei, de băutură, de artă sau mai ştiu eu ce alte pasiuni. O parte a oamenilor, parte în care mă regăsesc şi eu, preferă pescuitul. Este ca şi o boală care din momentul în care te cuprinde nu-ţi mai dă pace. Mereu simţi nevoia de a merge pe malul apei, mereu îţi doreşti să prinzi peşti. Peşti din ce în ce mai mari, peşti din ce în ce mai mulţi.

– Eşti sigur de ceea ce spui omule? Oare doar pasiunea te aduce pe malul apei? Spune sincer deci de ce preferi atât de des sǎ vii aici?

Un timp pescarul nu ştiu ce sǎ rǎspundǎ. Întrebǎrile aveau în ele un sâmbure de adevǎr.

– Se vede treaba cǎ nu eşti doar un peşte nǎzdrǎvan care are darul de a vorbi cu glas de om. Eşti desigur şi un bun cunoscǎtor al multor lucruri pǎmânteşti. Ai foarte mare dreptate când spui cǎ nu doar pasiunea mǎ aduce atât de des aici. Nu mǎ aduce doar ea. Mǎ aduce claritatea şi puritatea apelor, mǎ aduce iarba verde a malurilor şi florile minunat colorate care o împestriţeazǎ. Mǎ aduc rǎsǎriturile şi apusurile de soare, rǎsǎriturile şi apusurile de lunǎ, freamătul frunzelor sub bǎtaia vântului, oglindirea feericǎ a Luceafǎrului în valurile tremurânde, umbrele grǎbite şi mereu speriate ale sǎlbǎticiunilor care vin la adǎpat…. Toate acestea, şi poate încă multe altele mǎ aduc aici.

– Adevǎrul a ieşit de data asta din gura ta. Sufletul ţi s-a deschis, mintea ţi s-a luminat şi iatǎ cǎ ai dat rǎspunsul corect. Dar oare crezi cǎ este corect? Dupǎ cum singur ai spus, aici gǎseşti de toate. Aici gǎseşti frumuseţi pe care în altǎ parte nici nu ţi le poţi imagina. Aici gǎseşti linişte pentru sufletul şi trupul tǎu. De ce oare ceri mai mult? Tu cu ce te prezinţi în faţa naturii? Ce-i dai în schimb?

– Sincer nu-ţi înţeleg întrebarea. Ce ar trebui să aduc şi mai ales în locul a ce anume?

– Păi în lumea voastră a oamenilor, când iei un lucru de undeva nu dai ceva în schimb? Nu-l plăteşti?

– Desigur. În lumea de astăzi cam totul se plăteşte.

– Atunci, te întreb, de ce preferi sǎ te bucuri de toate bucuriile naturii pe care Dumnezeu ţi le pune aici la dispoziţie şi totodatǎ sǎ distrugi lumea aceasta. Vii aici, te bucuri de natură, îţi satisfaci o pasiune şi totuşi nu te opreşti aici. Mereu pui in juvelnic peştii pe care îi prinzi, aşa cum ai vrut să faci şi cu mine mai înainte. La fel ca şi tine mai sunt încǎ mulţi alţii care fac la fel. Veniţi mereu şi luaţi fǎrǎ a pune înapoi. Fără a da nimic în schimb. Neamul peştilor se împuţineazǎ pe zi ce trece. O sǎ ajungeţi voi şi urmaşii voştri sǎ veniţi pe malul apelor şi sǎ nu mai gǎsiţi decât broaşte şi şerpi. Atunci nici soarele şi nici luna nu vor mai rǎsǎri la fel, nici iarba nu va mai fi la fel de verde, nici apele nu vor mai fi la fel de limpezi. Pǎsǎrile cerului nu vor mai cânta ca şi acum, iar fǎpturile pǎdurilor nu-şi mai arǎta nicicum umbrele. Orice lucru şi orice fiinţă de pe lumea asta are o poveste. Priveşti soarele de pe cer şi el îţi poate spune câte lucruri a văzut în milioanele de ani de când încălzeşte şi luminează lumea aceasta. Priveşti păsările libere, şi ele îţi pot spune cu dulce glas toate cântările lumii, priveşti arborii milenari, şi ei îţi pot şopti prin foşnetul molcom al frunzelor câte lucruri s-au petrecut la poalele lor, câţi oameni osteniţi au căutat odihnă şi umbră în zilele toride de vară, câţi tineri şi-au jurat credinţă veşnică şi câte iubiri s-au consumat în nopţile înstelate şi calde sau câţi viteji şi-au găsit sfârşitul răpuşi de duşmani. Priveşti pietrele, şi ele îţi pot aminti de cei care le-au călcat s-au le-au atins în decursul timpului. Absolut toate fiinţele şi toate lucrurile lumii au poveştile lor. Poveşti care îi fac unici. Sunt poveştile vieţii lor. Tu spre exemplu, nu ai şi tu povestea ta?

Pescarul se afla în încurcătură. Ceea ce spunea peştele îl lăsă fără cuvinte. Avea perfectă dreptate. Reuşi doar să dea din cap în semn de aprobare la întrebarea de mai înainte.

– Atunci, ce te face să crezi ca peştii nu au şi ei poveştile lor? Că nu au şi ei vieţile lor? Doar pentru faptul ca nu vorbesc? Când înjunghii viţelul pentru a-l tăia mugeşte de durere. Când nevinovatul miel simte la gât lama rece şi ascuţită a cuţitului încercând să-i curme viaţa zbiară şi se cutremură de frică şi de durere. Oare crezi că peştilor nu le este frică atunci când simt că sunt scoşi din apă? Oare crezi că pe ei nu-i doare locul unde sunt înţepaţi de cârligele voastre? Durerea pe care o resimt este crâncenă. Dacă s-ar putea tângui în vreun fel tânguirea lor ar fi jalnică şi plânsetul lor ar fi sfâşietor. Dar dacă Dumnezeu, prin atotînţelepciunea Sa a hotărât a nu da glas neamului meu, înseamnă că aşa se cade a fi. Aşadar, te mai întreb acum încă o dată? De ce trebuie să duci acasă toţi peştii pe care îi prinzi? Tu singur ai recunoscut că nu duci grija zilei de mâine. Atunci, de ce? De fală? Să ai cu ce te lăuda familiei şi prietenilor? Din spusele tale am înţeles ca eşti un om cu frica lui Dumnezeu şi cu credinţă în El. Atunci, tu nu ştii oare că fala este un păcat?

O transpiraţie rece îi cuprinse trupul. Deschise ochii şi privi în jur. Încă era noapte. Dinspre apă se mai auzeau orăcăiturile răzleţe ale unor broaşte. Aşadar totul nu fusese decât un vis. Visase toată întâlnirea fantastică cu peştele cel năzdrăvan şi înţelept. Răsuflă uşurat.

Se ridică încet, îşi căută lanterna, apoi deschise cortul şi ieşi afară. Era desculţ şi iarba încărcată de rouă îi scalda plăcut tălpile într-o răcoare binefăcătoare. Cerul era de o seninătate şi de o măreţie monumentală. Luna, ca o seceră lumina peste ape. Câteva păsări de noapte îşi dansau jocurile nocturne. O căprioară stingheră, ieşită pe furiş din adăpostul tufărişurilor sorbea cu nesaţ apa binefăcătoare. Un zgomot, ca o zbatere, venit dinspre apă o făcură să dispară înapoi în desiş.

Privind în direcţia zgomotului văzu juvelnicul lăsat de cu seară în apă, în care peştii prinşi în ajun se zbătuseră câteva clipe. Îşi aduse atunci aminte de peştele cel înţelept din vis şi de discuţia avută cu acesta. De ce-i trebuia lui atâta peşte? Ce dădea el naturii în locul lor? Era oare necesar ca mereu să ducă acasă tot ceea ce prindea? Se simţea stânjenit. Peştele fermecat avea perfectă dreptate. Natura trebuia apărată. Înaintă în apa caldă de lângă mal până la juvelnic şi-l răsturnă eliberând astfel toţi peştii care erau acolo captivi. Aşa va face mereu de acum înainte. Numai aşa neamul peştilor nu va pieri niciodată, iar fiii şi nepoţii săi vor putea şi ei să găsească în ape nu doar broaşte şi şerpi ci şi peşte.

Soarele şi luna vor străluci la fel ca astăzi, iarba va fi le fel de verde, apele la fel de limpezi, păsările cerului vor ciripi tot vesele iar fiinţele pădurii se vor adăpa în continuare la adăpostul întunericului arătânu-şi în rarişti preţ de câteva clipe umbrele tremurânde.