„Morala poveștii este că nu-ți amintești ce s-a întâmplat. Ceea ce-ți amintești devine ce s-a întâmplat.“

 John Green

PARTEA ÎNTÂI

Am destul de multe și de plăcute amintiri legate de banalul, pentru multă lume, biban, chiar dacă am descoperit destul de târziu, în caleidoscopul trăirilor mele de hoinar – undițar, bucuria autentică pe care ți-o oferă pescuitul, să-l denumesc ‟științific”, la acest reprezentant atât de vorace al neamului Perca.

I – BIBANII VECHI ȘI NOI – pescarii

Înainte de a mă apuca temeinic a deșuruba din soclurile lor (adică din amintirile mele) minunatele și multele întâmplări pe care le-am trăit de-a lungul timpului în tovărășia dungaților răpitori, mă gândesc că ar trebui, pentru început, să ne dumerim cât mai exact cu putință, dacă se poate, cu cine anume avem noi de-a face în propoziție (de fapt: în propoziții, deoarece vor fi mai multe, nu doar una), adică cine sunt (și ce hram, prin ape, poartă) dumnealor – BIBANII.

Însă nu voi descrie eu, cu cuvintele mele, această specie de pești răpitori, ci voi apela la specialiști.

Iată ce spunea naturalistul I. Simionescu despre biban:

„E și el, ca și șalăul, un mare hoț al apelor noastre. Îi plac apele limpezi și se ține aproape de față, la 1 m jumătate.

E mult mai turtit, mai îngheboșat, decât știuca, dar tot așa de vioi și cu ochii în patru. La el coloarea solzilor e frumoasă. Ca alama pe spate, verzui pe lături, mai albicios pe pântec, când se mișcă prin apa limpede, străbătută de soare, parcă are o zale pe el, dar nu e atât numai. De pe spate coboară șase-șapte vărgături mai închise. E ca tigrul.‟

         Iar despre unditul său, același I Simionescu amintea:

„… aduce mare bucurie pescarilor. Se prinde lesne, repezindu-se la nadă, mai ales dacă este tânăr, neexperimentat.

 Ca orice răpitor, este ager și la minte. Nu are lenevia crapului, ci se mișcă repede, ca săgeata, și știe să se ascundă de minune, să stea la pândă.‟

Consultând Wikipedia, despre bibani aflăm următoarele:

Bibanul (lat. Perca fluviatilis), popular: costrăș, bondroș, ghiban este numele dat speciilor din genul Perca, grup de pești gregari răpitori de apă dulce, răspândiți nativ în Europa (exceptând Spania, Italia, Grecia) și Asia. 

Percidele (Percidae) sunt o familie de pești teleosteeni răpitori, frumoși, sprinteni și buni înotători, răspândiți în apele dulci și salmastre ale emisferei nordice. Se hrănesc mai ales cu pești, dar și cu viermi și cu artropode.

Pești teleosteenii (Teleostei) (din greaca teleios = complet; osteon = os) este o infraclasă de pești osoși actuali.

Tot cercetând diverse surse am aflat și faptul că durata medie de viață a bibanilor este de cca. 20 de ani. Coroborând acest lucru cu rata destul de crescută a reproducerii lor, putem astfel explica numărul încă destul de mare de bibani care viețuiesc în apele contemporane.

Sunt deci niște răpitori sadea care în decursul generațiilor și-au perfecționat în mod continu tehnicile de vânătoare dictate de instinctele lor ancestrale de pești prădători.

Pescarii i-au căutat mereu, din cele mai vechi timpuri, atât pentru carnea lor gustoasă, cât și pentru bucuria pescuitului în sine.

Bibanii se pot pescui cu succes utilizând momeli naturale (râme, viermi, peștișori, lipitori, broscuțe, etc) dar și momelile artificiale (mici oscilante și rotative, gume, voblere, chatterbait-uri, etc).

 Fiind gregari și foarte nervoși în dril, bibanii reprezintă partenerii ideali ai oricărui pescar, mai ales dacă acesta folosește echipamente de pescuit dintre cele mai fine.

Putem spune acum că avem o imagine cât de cât clară a fratelui mai mic al șalăului, mult prea curiosul și foarte lacomul BIBAN.

Să trecem, așadar, la povești și povestit!

II – TOMA NEBIBĂNOSUL

„- Bibanul nu e pește.“ mai zic unii, câteodată, dar, „Iartă-i, Doamne!‟, pentru că habar n-au ce zic.

         Posed pe inventar un amic (D.J.) care de vreo patru-cinci ani s-a apucat, pe lângă pescuitul cu bologneza, și de lingurit, nu îl pot numi spinning deoarece doar linguri folosește omul, căutând știuca.

De mine, adică de noi, (de mine și de domnul M. este vorba, domnul M. fiind bunul meu prieten și coleg de suferințe, dar și de izbânzi halieutice) nu prididea a râde ori de câte ori ne vedea pescuind la biban.

Dar cum vremurile se tot schimbă, iar roata se învârte mereu și ținând cont și de faptul că în ultimul timp s-a ajuns ca până și umbra lui tanti Esox să fie destul de rară, să nu mai vorbim deci de tanti în sine, respectivul amic s-a văzut nevoit a încerca să mai și prindă altceva în afară de agățători, oboseală și eventual și câte o răceală sau două. Ori vreo colecție impresionantă de mușcături de țânțari, de junghiuri și de cârcei, căci știuci… maxim câte un ‟pix”… și acela așa… din când în când.

Așadar, de astă toamnă, amicul cu pricina (lingurarul) a probat a da și cu gume, după bibani. Nu vreau acum să mă laud că eu am fost cel care l-a învățat ce și cum, cu ce anume și unde anume să dea, dar, dacă așa a fost, nu am cum să spun că a fost altfel. Logic, nu?

Ideea este că, așa cum se întâmplă uneori, de multe ori chiar, a avut succes încă din prima. „… (pescar) să fii, noroc să ai!‟ Parcă așa se zice în popor. Și cu iertare să-mi fie, căci nu eu am inventat vorba și daravela aista.

Se pare că dumnealui a picat destul de adânc de atunci în boala jigging-ului, iar lingurile sale încep a cam prinde rugină. A uitat a mai râde de bibănari, fraternizând între timp cu aceștia.

Acum mă tot bâzâie la cap să dăm împreună fel de fel de comenzi de gume, de jiguri sau de alte accesorii folosite în pescuitul bibanului.

Căci așa este unii… ei nu crede până nu vede (a se citi: până nu trăiesc pe viu experiența).

III – BIBANIC VALS

         Nu rareori mi s-a întâmplat a mă duela, plin de ardoare și de netăgăduită bucurie, cu bancuri, ciopoare, cârduri, colectivități sau chiar popoare întregi de bibani flămânzi și zănatici în peregrinările mele perpetui pe malurile apelor sau în legănarea bărcii. Nu de puține ori am apelat chiar la domnul Clicker pentru a mă ajuta a număra mai ușor valurile de Perca Fluviatilis care năvăleau sălbatice peste mine. Dar ceea ce am pățit vara trecută (pe final de iulie) va rămâne veșnic consemnat la loc de cinste în catastiful cu dulci amintiri pescărești ale subsemnatului.

         Lăsaserăm în urmă confortul domestic încă de la ceasurile cele mai mici ale zilei, eu și al meu coleg, domnul M., înfățișându-ne la locul ales pentru săvârșirea faptelor pescărești (loc pe care l-am găsit încă învăluit în negriul său capot de noapte), porniți fiind a ne răfui cu unele bande de bibani despre care aveam informații concrete (extrase din pescuielile zilelor trecute) că preferă să acționeze doar la baza anumitor verzi stufuri, atacându-și feroce victimele, semănând astfel cumplită teroare printre pașnicii băștinași ai zonelor respective.

         Îmi aduc aminte de faptul că lanseta mea s-a curbat încă de la prima aruncare, semn mai mult decât dătător de speranță. Numai că… doar că… însă… nici nu știu cum să mă exprim mai bine pentru a reflecta cât mai exact decepția oferită de următoarele aproximativ două ore în care am avut prilejul nedorit de a admira, până la saturație chiar, rectiliniaritatea perfectă  a lansetelor noastre. Nici un atac, nici o urmărire, doar decepții cumplite și dese exclamații cu conotații mai mult sau mai puțin carnale.

         Plictisiți fiind de a tot ocărî și de a blestema bibanii în lipsă, am dezlegat caii din pripoane, mânându-i spre alte meleaguri, cât mai depărtate.

         Mergeam cu barca încet de tot, la ralanti, undind, atunci când brutalul a intervenit cu mare brutalitate în joc, metamorfozat din plin prin atacul resimțit în fir. Colegul a tras imediat cu hotărâre maximă de hățuri, oprind pe loc atelajul nostru lacustru, iar eu am început a trage maxim de lansetă, driluind sirepul acela de bibănoi.

         Nimeriserăm în plin zaiafet. Din zece lanseuri efectuate, la cel puțin nouă dintre ele aveam atac, aducând la barcă minimum opt pești. Nu era prima (și nu a fost nici ultima) dată când ne puneau bibanii în situații din astea, greu de uitat, dar a fost una dintre puținele ocazii în care am avut de-a face doar cu bibani de la treizeci de ținte în sus, unii dintre ei având înclinații serioase chiar înspre patruzeci (poate și peste). Așadar, niște bibani foarte, foarte bine crescuți. Și de o forță rarisimă. Herculeeni. Atât în atacuri, cât și în driluri. Și unde mai pui și faptul că îi pescuiam dintr-o apă cu o adâncime deloc de neglijat, lucru care sporea și mai grav nivelul de adversitate al luptelor.

Minciogul gâfâia, lansetele uitau a se mai îndrepta, mulinetele fumegau, iar noi trăiam cu adevărat. Trăiam minunea. Minunea frumoasă a unui pescuit fabulos. 

         Pescuiam ca vrăjiți, lăsându-ne purtați pe aripile fericirii, tot așa după cum un minunat dans te poartă pe aripile ritmurilor sale.

Da, așa era! Exact ca într-un dans. Un dans în doi. Pe perechi. Noi și bibanii. Un vals. Cel mai minunat vals pe care l-am valsat noi vreodată.

Bibanic vals.

The post BIBAN (file din povești) appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.

( din „ Epistola către romani” a Sfântului Apostol Pavel)

I

Acumularea

După zbuciumul continuu al rostogolirii nestăvilite din ȋnaltul munţilor, mereu  şi mereu spre vale, după vremelnicele  ȋnspumări şi poate şi mai vremelnicele cotiri, ocolişuri şi fierberi, iată că ajunsă ȋn lacul de acumulare apa prinde a se ostoi. Siretul ȋncepe a-şi trage răsuflarea ȋngăduindu-şi clipe de răgaz. Clocotul, ȋnspumarea, prăvălirile, frângerile, toate au fost date uitării. Balaurul uriaş a obosit. Stă aproape nemişcat, aproape adormit, bătând doar arareori din coadă, iscând  astfel  trecătoarte mici vârtejuri. Soarele ȋl mângâie, ȋl ȋncălzeşte şi-i face solzii  umezi să sticlească aurit. Numai vântul cel parcă fără de odihnă  ȋl chinuie uneori zburlindu-l, agitându-l, făcându-l să ridice spre cer, mai mici sau mai mari coame laptoase de valuri ce prind a bate malurile udându-le şi tulburându-le, aidoma  nevoilor şi grijilor ce bat la poarta din sufletul omului, răscolindu-l.  Doar pe cursul vechi apa se trage spre vale, ȋn restul acumulării ea stă aninată parcă-n stufuri şi păpuriş, ȋntr-o latenţă frivolă ascultând cuminte poveştile lumii.

Copiii neostoiţi ai firii, zămisliţi  parcă din ȋmpreunarea cerului cu apa, pescăruşii, aceste mărgele vii, boabe de opal zburătoare, ghemuri gălăgioase de pene, şi-au găsit cuibar cu miile ȋn acumulare. Ei iubesc la fel de mult şi apa din care se hrănesc precum şi cerul ȋn care se hârjonesc. Săgetează zările, frământă trestia, zburătăcesc luciul. Acum ţipă, acum tac, acum pornesc sfada, acum râd, acum zboară, acum plonjează din neant. Acumularea este casa lor. Sunt mulţi, de multe neamuri, aşa după cum i-a trimis Dumnezeu pe pământ: şi mai mari, şi mai mici, şi mai albi şi mai murdari la pene, fiecare cu limba şi ţipătul lui. De pe vremea când era ȋncă om, un pescar desăvârşit, Pescăruş iubise şi apa şi văzduhul depopotrivă. Dorise să se unească cu ele. Se rugase mult pentru asta, iar ȋntr-o noapte cu lună plină ce lucea a chemare, ruga i-a fost ascultată şi Pescăruş s-a aruncat fară şovăire ȋn apa mării, de pe stânca uriaşă, păşind astfel  ȋn nemărginire. Din apă, ȋn locul tânărului, apăru o pasăre albă. Era el, Pescăruşul, ce putea de-acum să se bucure de cer, de apă, de imesitate.

Pe culoarele de cleştar ale apelor, ȋşi fac apariţia adeseori statuile marmorate ale lebedelor. Graţia, eleganţa, maiestuozitatea, toate acestea se ȋmpletesc ȋn făptura lor. Masculii, care ȋnoată mai deoparte, sunt iuţi la mânie şi cată gâlceavă oricui se apropie prea mult de familiile lor. Ȋndată se ȋnfoaie zburlindu-şi penele, ridică aripile şi cată cu ameninţare la intruşi. Doamnele ȋnoată sfioase alături de puii ce se aţin mereu pe lângă ele. Este minunat să admiri aceste păsări de apă ȋncântătoare. Te relaxează, te scot din ȋncordare. Sunt mari, dar totuşi par atât de delicate, fragile chiar, ȋncât  ţi-e şi frică parcă să le priveşti prea stăruitor, ca nu cumva privirea ta să le aducă vreo stricăciune.

Mai solitari de felul lor sunt stârcii. Adesea ȋi vezi ȋn marginea lucirii umede stând nemişcaţi, atenţi la tot ce se petrece ȋn jurul lor. Cu mişcări iuţi atacă peştele nesăbuit care s-a aventurat  mult prea aproape de dânsul, sau broasca neatentă scoasă la plimbare de foamea de gâze sau de dorinţa de ȋmperechere.

Şi altor neamuri de păsări le palce să şadă pe-aici:  raţe, lişiţe, cufundaci, vrăbii, sticleţi, cocostârci, lăstuni, etc. Deasupra lor ȋnsă veghează uliul. Uliul păsărar le pândeşte mereu căutând momentul prielnic ȋn care să-şi ȋnfingă pumnalul ghearelor ȋn trupurile lor, curmându-le viaţa. Primăvara mai ales, după zămislirea din ouă a puilor, după vremea clocitului, el aduce mari stricăciuni neamului păsăresc.

Nu numai deasupra apei viaţa freamătă aici, ci şi ȋn adâncurile sale găsim o sumedenie de vieţuitoare.

   Cei mai răspândiţi sunt peştii, de toate neamurile, de la cei paşnici la cei hrăpăreţi. Mai toate soiurile de peşti specifice apelor colinare şi de şes se regăsesc şi ȋn acumularea de la Rogojeşti. Mai puţin plătica şi neamurile sale apropiate şi mai puţin somnul ( cu toate că am auzit că s-ar fi prins şi aşa ceva pe aici, dar până nu văd, nu cred), ȋn rest găseşti cam toate celelalte feluri de peşti. Doctorul apelor, linul cel molcom, se simte minunat ȋn acest habitat.  Carasul, crapul, babuşca, roşioara, obletele, morunaşul, chiar scobarul, cleanul (ocazional, ȋn special ȋn zona superioară a barajului, ȋn amonte), sunt alte neamuri de peşti cărora le prieşte şederea ȋn aceste ape. De prezenţa lor se bucură flămânzii apelor: bibanii, ştiucile, avaţii, şi mai nou, şalăii.

Pescarii vin aici cât e anul de lung, şi cât le ȋngăduie toanele vremii. Şi vară şi toamnă şi iarnă ( la copcă),  ei sunt prezenţi cu nădejdile agăţate ȋn cârlige.

Se pescuieşte şi de pe mal, şi din barcă, fiecare după chibzuinţa şi puterinţa sa.

La vremea dragostei, ȋn primăverile verzi şi tumultuoase,” la ceas oprit de lege şi de datini” ar trebui lăsaţi peştii să-şi ardă focurile care-i mistuie fără a-i stingheri ȋn vreun fel. De ce nu se ȋntâmplă aşa ȋnsă este un capitol aparte, despre care am scris şi voi mai scrie, dar pe care ȋnsă doresc să-l ocolesc acum.

Siretul vine şi se duce.  Mereu şi mereu.  Aici doar se odihneşte, face o haltă, apoi ȋşi continuă  drumul, până la Dunăre, iar apoi, amestecat cu apele acesteia, până la mare cea mare, ȋn care se pierde, ȋn care dispare.

“….Şi gândirea mea furată se tot duce-ncet la vale
Cu cel râu care-n veci curge, fără-a se opri din cale…”

(„Malul Siretului” – de Vasile Alecsandri)

II

Ȋntâlnirea

  Ȋncătuşat  ȋn armura necruţatoare a cotidianului nu am putut ajunge la punctul de ȋntâlnire decât seara, la ceas de ȋntuneric. Era o seară mohorâtă, cu nori spânzuraţi, care ȋncepuseră a plânge mărunt.

Eram cu un prieten (amic pescar) şi venisem să răspund invitaţiei domnului Sorin Nucu Buculei ( acest OM minunat care reuşeşte să facă  lucruri de excepţie, un OM cu o inimă de aur, care trăieşte doar pentru natură, pentru pescuit, pentru frumos) de a participa la ȋntâlnirea pescărească de la Rogojeşti, ȋntâlnire ȋntre membrii Bucovina Fishing Club ( o parte dintre ei) şi mai mulţi pescari din Republica Moldova. Ȋntâlnirea ȋncepuse ȋncă de vineri şi avea să ţină până duminică (16-18 septembrie 2016).

Ne ȋntâmpină o linişte suspectă, ȋncât la un moment dat chiar mă ȋntrebam dacă nu cumva greşiserăm  locul. La farurile maşinii l-am zărit ȋnsă pe dl. Nucu. Deci  eram acolo unde trebuia să fim. Dumnealui ne-a explicat faptul că ceilalţi pescari fiind obosiţi după pescuielile făcute s-au retras deja ȋn corturi spre binemeritată odihnă. Seara precedentă fusese mai agitată, cu foc de tabără, mâncare la ceaun, poveşti, glume şi toate celelalte care nu pot lipsi de la un astfel de eveniment.

Nu am stat prea mult la taclale şi l-am lăsat pe dl Buculei să se odihnească şi dumnealui, iar eu şi colegul meu am făcut pregătirile pentru culcare. Am scos barca din maşină, am mâncat ceva şi apoi ne-am lăsat şi noi legănaţi de braţele bătrânului Morfeu.

Noaptea călduţă la ȋnceput, ploioasă apoi a trimis ȋnainte de destrămare  un val serios de răcoare zgribulind  firea.

Abia mijiseră zorile că deja malul era plin de forfotă. Pescarii se ȋnvârteau ȋncoace şi ȋncolo ȋn jurul corturilor şi a maşinilor prinşi cu diferite treburi.

Am ieşit şi noi din maşină. Ne-am salutat cu cei cunoscuţi şi am făcut cunoştinţă cu cei pe care ȋncă nu ȋi ştiam.

Era aşadar o ȋntâlnire pescărească ȋntre fraţi, dar care din păcate devenise o ȋntâlnire  internaţională, deoarece, cineva a hotărât cândva că fraţii nu mai pot fi fraţi, că ţara mare a lui Ştefan cel Sfânt trebuie zdrobită şi divizată, aşa că astăzi urmaşii marelui voievod locuiesc ȋn trei ţări diferite.

„ Plânge Prutul cu amar,

Că a devenit hotar”

Interesele politice au pus aşadar graniţă ȋntre oameni de acelaşi sânge, de acelaşi neam.

Pe lângă pescarii veniţi din ţara de dincolo (ce absurd sună) de Prut am avut plăcerea să văd că se afla acolo şi pescarul italian, Luca Micella, pe care ȋl cunoscusem la concursul de pescuit din luna august care se ţinuse tot pe acumularea Rogojeşti. Aşadar ȋntâlnirea devenise internaţională ȋn toată regula.

S-au preparat cafelele, s-a mai ȋmbiat pe lângă ceaunul cu mâncare ( care ȋncă mai conţinea destul de multă materie primă pentru stomacurile flămânzi) şi apoi au ȋnceput discuţiile. Pentru doritori tovarăşul Elţȋn, ȋntruchipat sub forma unui recipient ȋncăpător de vodkă ( sută de procente din Rusia, cu accent pe silaba „si”) s-a dovedit un ȋncălzitor perfect al trupurilor la acel ceas atât de răcoros de toamnă, precum şi un foarte bun dezlegător de limbi. Au apărut glumele, bancurile, iar voia bună a cuprins pe toată lumea. Şi după cum spunea Andrei Filip ( pescar român din Rep. Moldova), a trebuit ca paharul să treacă plin, spre neapărată consumare, de minim trei ori pe la toţi cei doritori, căci, citez din spusele celui amintit anterior:  „Dumnezeu iubeşte troiţa, deci e musai ca fiecare să bea măcar trei pahare”.

Au urmat apoi câteva fotografii de grup iar ȋn cele din urmă s-a ieşit ȋn larg.

Poate vremea ȋn schimbare, poate locurile ȋn care am ȋncercat, poate lipsa noastră de inspiraţie ȋn alegerea momelilor, sau poate altceva, au făcut ca să nu ȋntâlnim nici o cumătră ştiucă ȋn acele câteva ore de pescuit. Sesizând cum stau lucrurile m-am orientat spre bibani. Nu am făcut rău, deoarece am reuşit să sustrag din adâncuri câţiva vărgaţi frumoşi.

Se făcuse destul de rece, vântul pornise şi el a sufla subţire, iar eu am ȋnceput a tremura destul de gros. Deoarece nu puteam sta mult, având de rezolvat şi alte treburi ȋn acea zi, ȋn jur de ora 11 am ieşit de pe apă.

Pe mal am mai discutat, printre dârdâieli, una alta cu dl. Buculei, ne-am luat la revedere şi apoi am plecat spre casă. Ceilalţi au rămas pe poziţii. Ȋntâlnirea urma să se sfârşească mai târziu, dar ce s-a mai ȋntâmplat nu pot a vă spune, deoarece nu am fost de faţă.

III.

Pescarul

Ȋn margine de apă se nasc visările. Ȋn margine de apă se lasă ȋn urmă totul. Ȋn margine de apă traiul zilnic se pierde. Ȋn margine de apă se nasc şi renasc pescarii.

Tot cotidianul cu ale lui zbateri, toată ȋncărcătura, grijile şi nevoile se uită. Ajuns pe malul apei omul se transformă. Contabilul, inginerul, doctorul, muncitorul, pensionarul, etc, dispar. Pe malul apei nu trăieşte decât pescarul. Ele este singurul care vieţuieşte aici, vremelnic ce-i drept, dar este singurul. E şi tânăr, e şi bătrân, poate e copil sau poate e om ȋn floarea vârstei. Nu contează. El tot pescar rămâne. Pescar şi nimic mai mult. Pescar şi nimic mai puţin.

Aşa cum nu poţi fi altceva decât ceea ce eşti la locul de muncă şi ȋn viaţa de zi cu zi, la fel, pe malul apei nu poţi fi altceva decât pescar ( nu discutăm acum despre braconaj şi braconieri).

Pescarul este cel ce visează, cel ce speră, cel ce ȋncearcă să-şi ȋndeplinească visurile şi speranţele. Multe ȋncercări sunt deşarte, multe visuri se sparg precum baloanele de săpun fără a deveni vreodată realitate, dar important este faptul că ele există. Ȋn simţirea oricărui pescar nădejdea este primordială. Eşecurile şi ȋnfrângerile nu fac decât să-l ȋntărâte şi mai tare. Ele nu ȋl descurajează niciodată. Cine a gustat măcar odată din licoarea fermecată pe care zeul pescuitului le-o  ȋntinde tuturor celor ce vin la pescuit, cine i-a simţit cu adevărat gustul, nu se va sătura niciodată de ea. Mereu va veni ȋn margine de apă să-şi primească tainul.

El este ȋn permanentă căutare, ȋn permanentă perfecţionare, ȋn permanentă dorinţă de victorie. Ceea ce l-a ȋnfrânt azi ȋl poate face biruitor mâine. Greşeala poate fi ȋnţeleasă şi corectată. El nu va lasa nimic la voia ȋntâmplării. El va ȋncerca să deţină ȋn permanenţă controlul. Speranţele sale străpung apele, aleg locurile potrivite, aleg momelile corespunzătoare.

Aşa este pescarul: uneori metodic, alteori repezit, uneori ȋncruntat, alteori zâmbitor, uneori sociabil, alte ori taciturn. Stările sale sufleteşti sunt ȋn permanenţă schimbare, ȋn funcţie de ziua, ceasul, locul şi rezultatul ȋncercărilor. De multe ori sudalma abia rostită sau gândită de după o ratare se transformă ȋn zâmbet larg atunci când plasa minciogului aduce spre mal zbaterea capturii. De multe ori ȋncruntarea dispare sau din contră, se adânceşte. Totul depinde de pricepere, de echipament, de experienţă dar ȋn special totul depinde de noroc. Pescarul se vrea frate cu norocul. Dar norocul are şi el toanele sale. Acum ȋţi surâde prietenos, acum ȋţi şopteşte vorbe dulci ȋn urechi ȋmbătându-te cu amăgire, ca apoi să se lepede de tine, să te privească curios fără a-şi aminti cine eşti, de parcă nu te-ar fi văzut vreodată.

Şi pentru ce toate acestea? Pentru ei, cei din adâncurile reci şi schimbătoare ale apelor. Pentru ei, peştii cei nestatornici. Pentru partenerii noştri de competiţie. Pentru ei, cei ce poate ne privesc de sub val şi care se minunează de ȋndrăzneala şi perseverenţa noastră.

Ştiuca lacomă, bibanul curios, cleanul vigilent, roşioara cuminte şi toţi ceilalţi locuitori necuvântători ai apelor ne cheamă mereu spre ei. Ne ȋndeamnă să-i momim, să ȋncercăm să-i păcălim pentru a simţi apoi năvalnică plăcere de dril.

Aceasta este menirea noastră, să fim acolo, să facem tot posibilul spre a-i captura, spre a-i scoate din adâncuri, iar când nu putem ajunge la pescuit, când nu putem gusta din bucuria clipei trăite pe mal de apă, pescarul din noi nu trebuie să ȋnceteze să viseze.

Aşa  este viaţa pescarului, o ȋmpletire continuă de visuri şi nădejdi.

„…. Să faci din viaţa mea un vis,

Din visul meu o viaţă”

The post Cu vorba-n fir appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.

•    Lungimea minima admisa a carasului ce poate fi retinut dupa capturare este de 15 cm
•    Recordul mondial pentru aceasta specie a fost stabilit in 2009 de catre Jan Zablocki in Germania pe Raul Kochersi a masurat 58 centimetri si o greutate de 4.84 kg – sursa fishing-worldrecords.com
•    Carasul necesita foarte putin oxigen dizolvat in apa. Rezista si la incalzirea excesiva a apei, dupa unele observatii chiar la o temperatura de 40 grade C, in care se gaseste o cantitate minima de oxigen

Specii
•    Carassius Auratus (Goldfish, Carasul auriu) – botul acestuia este mai ascutit decat al speciei Caracuda – Carassius Carassius care este mai rotunjit
•    Forma salbatica a carasului auriu, carasul argintiu are de obicei o culoare gri-verzuie, in timp ce ruda sa, Carassius Carassius (Caracuda) are intotdeauna o culoare auriu-bronz
•    Alevinii de Caracuda ( Carassius Carassius) au o pata neagra la baza inotatoarei caudale, asemenea linului, aceasta disparand odata cu inaintarea in varsta, la carasul argintiu acesta pata nu exista.
•    Carasul auriu are mai putin de 31 de solzi pe lungimea liniei laterale in timp ce Caracuda are peste 33.
•    Carasul argintiu (Carassius Auratus Gibelio / Carassius Gibelio) a fost adus in tara noastra in 1912, din Basarabia, de catre medicul veterinar Bardescu si introdus in lacul Fundeni (Pojoga, 1959). De aici la ape mari, a trecut in lacul Tataru si apoi in Dambovita, patrunzand astfel  in regiunea inundabila a Dunarii. Puternica inundatie din 1970 a contribuit semnificativ la expansiunea carasului argintiu in Delta Dunarii.

Record bibal de Nil

•    Datorita spectaculozitatii sale, bibanul de Nil reprezinta tinta multor pescari europeni; in anul 2009, britanicul Tim Smith a capturat in Uganda (in apropiere de cascada Murchison, pe Nil), un exemplar- record care masura 2.08 m in lungime si cantarea 112.95 kg (foto).

*Carl Linné, născut Carolus Linnaeus, cunoscut după înnobilare ca și Carl von Linné, (23 mai 1707 – 10 ianuarie 1778), a fost un botanist, medic și zoolog suedez.[R 1]. Este considerat părintele taxonomiei și tatăl ecologiei moderne.

Foto Carl Linnaeus

Surse
data.gbif.org
Wikipedia.org
Fishbase.org
I. Pojoga

The post Stiati ca bibanul si carasul… appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.