Cu vorba-n fir

„Iar dacă nădăjduim ceea ce nu vedem, aşteptăm prin răbdare”

( din „ Epistola către romani” a Sfântului Apostol Pavel)

I

Acumularea

După zbuciumul continuu al rostogolirii nestăvilite din ȋnaltul munţilor, mereu  şi mereu spre vale, după vremelnicele  ȋnspumări şi poate şi mai vremelnicele cotiri, ocolişuri şi fierberi, iată că ajunsă ȋn lacul de acumulare apa prinde a se ostoi. Siretul ȋncepe a-şi trage răsuflarea ȋngăduindu-şi clipe de răgaz. Clocotul, ȋnspumarea, prăvălirile, frângerile, toate au fost date uitării. Balaurul uriaş a obosit. Stă aproape nemişcat, aproape adormit, bătând doar arareori din coadă, iscând  astfel  trecătoarte mici vârtejuri. Soarele ȋl mângâie, ȋl ȋncălzeşte şi-i face solzii  umezi să sticlească aurit. Numai vântul cel parcă fără de odihnă  ȋl chinuie uneori zburlindu-l, agitându-l, făcându-l să ridice spre cer, mai mici sau mai mari coame laptoase de valuri ce prind a bate malurile udându-le şi tulburându-le, aidoma  nevoilor şi grijilor ce bat la poarta din sufletul omului, răscolindu-l.  Doar pe cursul vechi apa se trage spre vale, ȋn restul acumulării ea stă aninată parcă-n stufuri şi păpuriş, ȋntr-o latenţă frivolă ascultând cuminte poveştile lumii.

Copiii neostoiţi ai firii, zămisliţi  parcă din ȋmpreunarea cerului cu apa, pescăruşii, aceste mărgele vii, boabe de opal zburătoare, ghemuri gălăgioase de pene, şi-au găsit cuibar cu miile ȋn acumulare. Ei iubesc la fel de mult şi apa din care se hrănesc precum şi cerul ȋn care se hârjonesc. Săgetează zările, frământă trestia, zburătăcesc luciul. Acum ţipă, acum tac, acum pornesc sfada, acum râd, acum zboară, acum plonjează din neant. Acumularea este casa lor. Sunt mulţi, de multe neamuri, aşa după cum i-a trimis Dumnezeu pe pământ: şi mai mari, şi mai mici, şi mai albi şi mai murdari la pene, fiecare cu limba şi ţipătul lui. De pe vremea când era ȋncă om, un pescar desăvârşit, Pescăruş iubise şi apa şi văzduhul depopotrivă. Dorise să se unească cu ele. Se rugase mult pentru asta, iar ȋntr-o noapte cu lună plină ce lucea a chemare, ruga i-a fost ascultată şi Pescăruş s-a aruncat fară şovăire ȋn apa mării, de pe stânca uriaşă, păşind astfel  ȋn nemărginire. Din apă, ȋn locul tânărului, apăru o pasăre albă. Era el, Pescăruşul, ce putea de-acum să se bucure de cer, de apă, de imesitate.

Pe culoarele de cleştar ale apelor, ȋşi fac apariţia adeseori statuile marmorate ale lebedelor. Graţia, eleganţa, maiestuozitatea, toate acestea se ȋmpletesc ȋn făptura lor. Masculii, care ȋnoată mai deoparte, sunt iuţi la mânie şi cată gâlceavă oricui se apropie prea mult de familiile lor. Ȋndată se ȋnfoaie zburlindu-şi penele, ridică aripile şi cată cu ameninţare la intruşi. Doamnele ȋnoată sfioase alături de puii ce se aţin mereu pe lângă ele. Este minunat să admiri aceste păsări de apă ȋncântătoare. Te relaxează, te scot din ȋncordare. Sunt mari, dar totuşi par atât de delicate, fragile chiar, ȋncât  ţi-e şi frică parcă să le priveşti prea stăruitor, ca nu cumva privirea ta să le aducă vreo stricăciune.

Mai solitari de felul lor sunt stârcii. Adesea ȋi vezi ȋn marginea lucirii umede stând nemişcaţi, atenţi la tot ce se petrece ȋn jurul lor. Cu mişcări iuţi atacă peştele nesăbuit care s-a aventurat  mult prea aproape de dânsul, sau broasca neatentă scoasă la plimbare de foamea de gâze sau de dorinţa de ȋmperechere.

Şi altor neamuri de păsări le palce să şadă pe-aici:  raţe, lişiţe, cufundaci, vrăbii, sticleţi, cocostârci, lăstuni, etc. Deasupra lor ȋnsă veghează uliul. Uliul păsărar le pândeşte mereu căutând momentul prielnic ȋn care să-şi ȋnfingă pumnalul ghearelor ȋn trupurile lor, curmându-le viaţa. Primăvara mai ales, după zămislirea din ouă a puilor, după vremea clocitului, el aduce mari stricăciuni neamului păsăresc.

Nu numai deasupra apei viaţa freamătă aici, ci şi ȋn adâncurile sale găsim o sumedenie de vieţuitoare.

   Cei mai răspândiţi sunt peştii, de toate neamurile, de la cei paşnici la cei hrăpăreţi. Mai toate soiurile de peşti specifice apelor colinare şi de şes se regăsesc şi ȋn acumularea de la Rogojeşti. Mai puţin plătica şi neamurile sale apropiate şi mai puţin somnul ( cu toate că am auzit că s-ar fi prins şi aşa ceva pe aici, dar până nu văd, nu cred), ȋn rest găseşti cam toate celelalte feluri de peşti. Doctorul apelor, linul cel molcom, se simte minunat ȋn acest habitat.  Carasul, crapul, babuşca, roşioara, obletele, morunaşul, chiar scobarul, cleanul (ocazional, ȋn special ȋn zona superioară a barajului, ȋn amonte), sunt alte neamuri de peşti cărora le prieşte şederea ȋn aceste ape. De prezenţa lor se bucură flămânzii apelor: bibanii, ştiucile, avaţii, şi mai nou, şalăii.

Pescarii vin aici cât e anul de lung, şi cât le ȋngăduie toanele vremii. Şi vară şi toamnă şi iarnă ( la copcă),  ei sunt prezenţi cu nădejdile agăţate ȋn cârlige.

Se pescuieşte şi de pe mal, şi din barcă, fiecare după chibzuinţa şi puterinţa sa.

La vremea dragostei, ȋn primăverile verzi şi tumultuoase,” la ceas oprit de lege şi de datini” ar trebui lăsaţi peştii să-şi ardă focurile care-i mistuie fără a-i stingheri ȋn vreun fel. De ce nu se ȋntâmplă aşa ȋnsă este un capitol aparte, despre care am scris şi voi mai scrie, dar pe care ȋnsă doresc să-l ocolesc acum.

Siretul vine şi se duce.  Mereu şi mereu.  Aici doar se odihneşte, face o haltă, apoi ȋşi continuă  drumul, până la Dunăre, iar apoi, amestecat cu apele acesteia, până la mare cea mare, ȋn care se pierde, ȋn care dispare.

“….Şi gândirea mea furată se tot duce-ncet la vale
Cu cel râu care-n veci curge, fără-a se opri din cale…”

(„Malul Siretului” – de Vasile Alecsandri)

II

Ȋntâlnirea

  Ȋncătuşat  ȋn armura necruţatoare a cotidianului nu am putut ajunge la punctul de ȋntâlnire decât seara, la ceas de ȋntuneric. Era o seară mohorâtă, cu nori spânzuraţi, care ȋncepuseră a plânge mărunt.

Eram cu un prieten (amic pescar) şi venisem să răspund invitaţiei domnului Sorin Nucu Buculei ( acest OM minunat care reuşeşte să facă  lucruri de excepţie, un OM cu o inimă de aur, care trăieşte doar pentru natură, pentru pescuit, pentru frumos) de a participa la ȋntâlnirea pescărească de la Rogojeşti, ȋntâlnire ȋntre membrii Bucovina Fishing Club ( o parte dintre ei) şi mai mulţi pescari din Republica Moldova. Ȋntâlnirea ȋncepuse ȋncă de vineri şi avea să ţină până duminică (16-18 septembrie 2016).

Ne ȋntâmpină o linişte suspectă, ȋncât la un moment dat chiar mă ȋntrebam dacă nu cumva greşiserăm  locul. La farurile maşinii l-am zărit ȋnsă pe dl. Nucu. Deci  eram acolo unde trebuia să fim. Dumnealui ne-a explicat faptul că ceilalţi pescari fiind obosiţi după pescuielile făcute s-au retras deja ȋn corturi spre binemeritată odihnă. Seara precedentă fusese mai agitată, cu foc de tabără, mâncare la ceaun, poveşti, glume şi toate celelalte care nu pot lipsi de la un astfel de eveniment.

Nu am stat prea mult la taclale şi l-am lăsat pe dl Buculei să se odihnească şi dumnealui, iar eu şi colegul meu am făcut pregătirile pentru culcare. Am scos barca din maşină, am mâncat ceva şi apoi ne-am lăsat şi noi legănaţi de braţele bătrânului Morfeu.

Noaptea călduţă la ȋnceput, ploioasă apoi a trimis ȋnainte de destrămare  un val serios de răcoare zgribulind  firea.

Abia mijiseră zorile că deja malul era plin de forfotă. Pescarii se ȋnvârteau ȋncoace şi ȋncolo ȋn jurul corturilor şi a maşinilor prinşi cu diferite treburi.

Am ieşit şi noi din maşină. Ne-am salutat cu cei cunoscuţi şi am făcut cunoştinţă cu cei pe care ȋncă nu ȋi ştiam.

Era aşadar o ȋntâlnire pescărească ȋntre fraţi, dar care din păcate devenise o ȋntâlnire  internaţională, deoarece, cineva a hotărât cândva că fraţii nu mai pot fi fraţi, că ţara mare a lui Ştefan cel Sfânt trebuie zdrobită şi divizată, aşa că astăzi urmaşii marelui voievod locuiesc ȋn trei ţări diferite.

„ Plânge Prutul cu amar,

Că a devenit hotar”

Interesele politice au pus aşadar graniţă ȋntre oameni de acelaşi sânge, de acelaşi neam.

Pe lângă pescarii veniţi din ţara de dincolo (ce absurd sună) de Prut am avut plăcerea să văd că se afla acolo şi pescarul italian, Luca Micella, pe care ȋl cunoscusem la concursul de pescuit din luna august care se ţinuse tot pe acumularea Rogojeşti. Aşadar ȋntâlnirea devenise internaţională ȋn toată regula.

S-au preparat cafelele, s-a mai ȋmbiat pe lângă ceaunul cu mâncare ( care ȋncă mai conţinea destul de multă materie primă pentru stomacurile flămânzi) şi apoi au ȋnceput discuţiile. Pentru doritori tovarăşul Elţȋn, ȋntruchipat sub forma unui recipient ȋncăpător de vodkă ( sută de procente din Rusia, cu accent pe silaba „si”) s-a dovedit un ȋncălzitor perfect al trupurilor la acel ceas atât de răcoros de toamnă, precum şi un foarte bun dezlegător de limbi. Au apărut glumele, bancurile, iar voia bună a cuprins pe toată lumea. Şi după cum spunea Andrei Filip ( pescar român din Rep. Moldova), a trebuit ca paharul să treacă plin, spre neapărată consumare, de minim trei ori pe la toţi cei doritori, căci, citez din spusele celui amintit anterior:  „Dumnezeu iubeşte troiţa, deci e musai ca fiecare să bea măcar trei pahare”.

Au urmat apoi câteva fotografii de grup iar ȋn cele din urmă s-a ieşit ȋn larg.

Poate vremea ȋn schimbare, poate locurile ȋn care am ȋncercat, poate lipsa noastră de inspiraţie ȋn alegerea momelilor, sau poate altceva, au făcut ca să nu ȋntâlnim nici o cumătră ştiucă ȋn acele câteva ore de pescuit. Sesizând cum stau lucrurile m-am orientat spre bibani. Nu am făcut rău, deoarece am reuşit să sustrag din adâncuri câţiva vărgaţi frumoşi.

Se făcuse destul de rece, vântul pornise şi el a sufla subţire, iar eu am ȋnceput a tremura destul de gros. Deoarece nu puteam sta mult, având de rezolvat şi alte treburi ȋn acea zi, ȋn jur de ora 11 am ieşit de pe apă.

Pe mal am mai discutat, printre dârdâieli, una alta cu dl. Buculei, ne-am luat la revedere şi apoi am plecat spre casă. Ceilalţi au rămas pe poziţii. Ȋntâlnirea urma să se sfârşească mai târziu, dar ce s-a mai ȋntâmplat nu pot a vă spune, deoarece nu am fost de faţă.

III.

Pescarul

Ȋn margine de apă se nasc visările. Ȋn margine de apă se lasă ȋn urmă totul. Ȋn margine de apă traiul zilnic se pierde. Ȋn margine de apă se nasc şi renasc pescarii.

Tot cotidianul cu ale lui zbateri, toată ȋncărcătura, grijile şi nevoile se uită. Ajuns pe malul apei omul se transformă. Contabilul, inginerul, doctorul, muncitorul, pensionarul, etc, dispar. Pe malul apei nu trăieşte decât pescarul. Ele este singurul care vieţuieşte aici, vremelnic ce-i drept, dar este singurul. E şi tânăr, e şi bătrân, poate e copil sau poate e om ȋn floarea vârstei. Nu contează. El tot pescar rămâne. Pescar şi nimic mai mult. Pescar şi nimic mai puţin.

Aşa cum nu poţi fi altceva decât ceea ce eşti la locul de muncă şi ȋn viaţa de zi cu zi, la fel, pe malul apei nu poţi fi altceva decât pescar ( nu discutăm acum despre braconaj şi braconieri).

Pescarul este cel ce visează, cel ce speră, cel ce ȋncearcă să-şi ȋndeplinească visurile şi speranţele. Multe ȋncercări sunt deşarte, multe visuri se sparg precum baloanele de săpun fără a deveni vreodată realitate, dar important este faptul că ele există. Ȋn simţirea oricărui pescar nădejdea este primordială. Eşecurile şi ȋnfrângerile nu fac decât să-l ȋntărâte şi mai tare. Ele nu ȋl descurajează niciodată. Cine a gustat măcar odată din licoarea fermecată pe care zeul pescuitului le-o  ȋntinde tuturor celor ce vin la pescuit, cine i-a simţit cu adevărat gustul, nu se va sătura niciodată de ea. Mereu va veni ȋn margine de apă să-şi primească tainul.

El este ȋn permanentă căutare, ȋn permanentă perfecţionare, ȋn permanentă dorinţă de victorie. Ceea ce l-a ȋnfrânt azi ȋl poate face biruitor mâine. Greşeala poate fi ȋnţeleasă şi corectată. El nu va lasa nimic la voia ȋntâmplării. El va ȋncerca să deţină ȋn permanenţă controlul. Speranţele sale străpung apele, aleg locurile potrivite, aleg momelile corespunzătoare.

Aşa este pescarul: uneori metodic, alteori repezit, uneori ȋncruntat, alteori zâmbitor, uneori sociabil, alte ori taciturn. Stările sale sufleteşti sunt ȋn permanenţă schimbare, ȋn funcţie de ziua, ceasul, locul şi rezultatul ȋncercărilor. De multe ori sudalma abia rostită sau gândită de după o ratare se transformă ȋn zâmbet larg atunci când plasa minciogului aduce spre mal zbaterea capturii. De multe ori ȋncruntarea dispare sau din contră, se adânceşte. Totul depinde de pricepere, de echipament, de experienţă dar ȋn special totul depinde de noroc. Pescarul se vrea frate cu norocul. Dar norocul are şi el toanele sale. Acum ȋţi surâde prietenos, acum ȋţi şopteşte vorbe dulci ȋn urechi ȋmbătându-te cu amăgire, ca apoi să se lepede de tine, să te privească curios fără a-şi aminti cine eşti, de parcă nu te-ar fi văzut vreodată.

Şi pentru ce toate acestea? Pentru ei, cei din adâncurile reci şi schimbătoare ale apelor. Pentru ei, peştii cei nestatornici. Pentru partenerii noştri de competiţie. Pentru ei, cei ce poate ne privesc de sub val şi care se minunează de ȋndrăzneala şi perseverenţa noastră.

Ştiuca lacomă, bibanul curios, cleanul vigilent, roşioara cuminte şi toţi ceilalţi locuitori necuvântători ai apelor ne cheamă mereu spre ei. Ne ȋndeamnă să-i momim, să ȋncercăm să-i păcălim pentru a simţi apoi năvalnică plăcere de dril.

Aceasta este menirea noastră, să fim acolo, să facem tot posibilul spre a-i captura, spre a-i scoate din adâncuri, iar când nu putem ajunge la pescuit, când nu putem gusta din bucuria clipei trăite pe mal de apă, pescarul din noi nu trebuie să ȋnceteze să viseze.

Aşa  este viaţa pescarului, o ȋmpletire continuă de visuri şi nădejdi.

„…. Să faci din viaţa mea un vis,

Din visul meu o viaţă”