AMINTIRE – Povestea unei Stiuci

Amintirea este o petală care se aşează pe inimă şi o tulbură – Alda Merini

I – Poveştile nasc amintiri

Poveştile sunt cele mai năstruşnice invenţii ale minţii omeneşti. Cu poveştile răsunând ȋn urechi adormeam ȋn anii prunciei, cu isprăvile lui Făt-Frumos şi ale altor voinici ne clăteam ochii şi ne bucuram sufletul  atunci când citeam poveştile din primele noastre cărţi pe care am pus mâna după sfânta  şi teribila  cunoaştere a buchiilor, după ce ochii ni s-au luminat cu lumina cunoaşterii şi prin ei am putut aduce mai aproape de inimă ȋnvăţătura măiastrelor cuvinte atât de meşteşugit ȋnşiruite pe filele uneori ȋngălbenite de  trecerea timpului. Balaurii cu capete nenumărate, zmeii, zgripţuroaicele şi alte creaturi ale ȋntunericului ne ȋnspământau prin faptele lor groaznice, dar ştiam că mereu exista câte un erou care ȋi putea ȋnvinge. Noi am crescut, poveştile au ramas. Chiar şi acum, la anii maturităţii ȋncă mai visăm uneori la acele minunate lucruri şi ȋntâmplări.

Viaţa ne-a luat cu ea, ne-a luat ȋn braţele sale şi ne-a purtat pe unde ne-a fost scris să trecem şi să ajungem. Ne-am lăsat legănaţi de necontenitete sale zbateri uitând parcă de timpul care zboară mereu luând ȋn fiecare clipă câte o bucăţică din noi. Privind acum ȋn oglindă ne dăm seama cât de multe  ne-am schimbat, ne dăm seama că nu mai suntem cei de odinioară, că anii au trecut transformându-ne necontenit.

Viaţa ȋnsăşi este o poveste. O poveste cu momente de tristeţe, o poveste cu momente de bucurie, o poveste presărată cu victorii sau cu ȋnfrângeri. Noi suntem eroii. Eroii principali, iar ȋntreg universul gravitează ȋn jurul nostru.

Clipele trec, clipele vin. Pe cele trecute le percepem ca amintiri, pe cele viitoare le percepem ca speranţe.

Oare ce este mai plăcut decât o amintire frumoasă? O amintire care la timpul când s-a produs a simbolizat prezentul.  Un prezent care ne-a oferit momente de satisfacţie efemerică.

Pe aridul drum al timpului bate vântul uitării. Multe dintre culorile şi formele realităţii se şterg, se deformează, dar amintirea continuă să dăinuie, aşezată  la loc de cinste ȋn scrinul  aducerilor-aminte.

După cum am spus, vrem, nu vrem, amintirile le păstrăm, fie ele fericite sau triste. Ele ne menţin vie legătura cu trecutul. Nu putem exista ca şi fiinţe raţionale fără amintiri.

Amintirile au valoarea lor. Ele ne ajută să ȋnţelegem mai bine prezentul şi să anticipăm pe cât posibil viitorul.

Ca orice om am şi eu amintirile mele. Amintiri diverse, amintiri mai vechi, amintiri mai noi. Amintiri din anii fragezi ai copilăriei, amintiri din anii năvalnici ai tinereţii, amintiri din anii mai molcomi ai maturităţii. Unele ȋmi răscolesc sufletul ȋmpurpurându-mi pleoapele de roua tristeţii, altele ȋmi bucură inima. Fiecare clipă trecută a avut rostul său, indiferent de modul cum a decurs. Şi bunul şi răul, şi fericirea şi tristeţea nu sunt altceva decât feţele aceleiaşi monede, ambele sunt părţi integrante ale vieţii. Ele se substituie necontenit ȋntr-un şir de evenimente ȋn care şi noi suntem eroi cu sau fară voia noastră.

Dintre toate amintirile mele cele legate de ieşirile ȋn natură, la pescuit ȋn mod special, ocupă un loc aparte.

Şi acum ȋmi vin ȋn minte anii copilăriei timpurii când, cu un băţ de alun sau răchită, cu  plută de strujan de porumb, ȋncercam să ademenesc boiştenii sau porcuşorii.

Şi acum retrăiesc cu emoţie clipa când am primit prima lansetă de bambus şi prima mulinetă.

Si acum mi-e dor de pescuielile pe care le făceam cu tatăl meu pe râurile frumos curgătoare.

Toate pescuielile făcute au avut importanţa lor. Mereu am descoperit lucruri noi, mereu am ȋnvăţat să ȋmi corectez greşelile.

Toate aceste amintiri ale pescuielilor trecute constituie temelia şi cărămizile din care s-a construit şi consolidat viaţa şi experienţa mea de pescar ȋmpătimit.

Numai şi numai prin multă practică, numai şi numai prin exerciţiu şi continuă perfecţionare, numai şi numai prin dorinţa de e excela şi de a-ţi depăşi statutul poţi reuşi ȋn orice domeniu. La fel este şi la pescuit. Fără enorm de multele pescuieli trecute nu aş fi devenit vreodată pescarul de astăzi. Cu toate că nu pot spune ca pescuitul reprezintă pentru mine un mod de viaţă, pot ȋn schimb să afirm, fără frica de a greşi, faptul că el reprezintă pentru mine o obsesie. O obsesie uneori obositoare. Nu sunt un pescar de competiţie, deocamdată prefer ca singurul meu adversar sunt eu ȋnsumi. De fiecare dată când mă autodepăsesc ştiu că sunt pe drumul cel bun. Chiar şi atunci când lucrurile nu merg bine nu sunt dezamăgit. Caut să văd unde am greşit, analizez contextele, trag concluzii şi ceea ce este cel mai important ȋncerc să descopăr modul ȋn care pot transforma o ȋnfrângere ȋntr-o reuşită.

Pot spune că viaţa mea de pescar cuprinde până ȋn momentul de faţă două etape oarecum distincte. M-am născut, am crescut şi am fost educat ȋn spiritul pescarului de bologneză, dar de câţiva ani am ȋnceput să cochetez cu spinning-ul.

Acest stil m-a acaparat aproape ȋn totalitate. Desigur că nu pot renunţa la prima mea iubire dar marea majoritate a ieşirilor mele actuale la pescuit se desfăşoară sub semnul pescuitului cu năluci artificiale ȋn căutarea răpitorilor.

II.- Amintirile nasc poveşti

Era o zi obişnuită de vară. O zi de miercuri de la jumătatea lui cuptor a acestui an. Ȋn seara zilei precedente ( marţi ) am simţit o chemare lăuntrică de a merge la pescuit. O chemare atât de puternică ȋncât mi-am luat o zi liberă de la serviciu şi iată că zorile zilei de miercuri mă găseau pe malul râului Suceava cu lanseta ȋn mână.

Am mai scris despre această locaţie (Dănila) şi cu alte ocazii. Este o zonă cu o mare densitate de clean. Aici am prins şi cu bologneza dar şi cu năluci artificiale foarte multe exemplare din această specie.

Ziua a ȋnceput ȋntr-un mod plăcut deoarece m-am ȋntâlnit cu unul dintre pescarii cu care discut doar la telefon sau pe reţelele de socializare şi forumurile de pe site-urile pescăreşti, fără a avea ȋntâlniri directe cu aceştia. Făcând comparaţia dintre chipul pe care-l ştiam din fotografiile pe care le văzusem şi originalul pe care l-am ȋntâlnit pe malul râului am recunoscut aproape instantaneu persoana. Era dl. Boris Hrehoriac. Un pescar cu state vechi. Un om deosebit. Ne-am salutat prieteneşte. Am conversat, am făcut schimb de impresii apoi urându-ne toate cele bune şi tradiţionalul „Fir ȋntins!” ne-am despărţit fiecare mergând spere locurile spre care le ştia, spre locurile de unde care spera să prindă captura visată.

Nu voi intra prea mult ȋn amănunte cu referire la partida de pescuit la clean din acea zi deoarece un alt eveniment produs spre finalul acesteia a fost cel care a marcat cu adevărat acea pescuială.

Aşadar, după cum mă aşteptam, clenii au fost destul de activi şi de receptivi la produsele ȋn materie de năluci oferite de subsemnatul. Desigur, ca şi cu alte ocazii, am constatat că pe acea zonă la mare căutare erau rotativele, voblerele părând să nu-i intereseze ȋn mod deosebit. Au venit de toţi şi micuţi şi mai măricei şi câţiva destul de atletici. Ceea ce a marcat pescuitul la clean din acea zi a fost numărul mare de atacuri avute, o mare parte dintre ele ȋncheiate cu finalizare, talia capturilor neimpresionând ȋnsă ȋn mod deosebit.

Am prins cu precădere din marginea şuvoaielor dar şi din imediata apropiere a bolovanilor mari care ȋşi trăiesc veşnicia ȋn albia Sucevei prin acele locuri.

Venisem cu ȋncă un pescar la pescuit, un naş de-al meu, dl. Constantin, care a pescuit exclusiv la bologneză ȋn acea zi. Până la prânz am colindat malurile ȋn aval de locul unde pescuia el iar după o gustare servită la repezeală ȋn jur de ora 11 A.M. am pornit să caut clenii mai ȋn amonte de acesta.

De multe ori năluca nici nu atingea bine apa că atacul era aproape instantaneu. Alteori clenii atacau din urmărire sau apucau năluca chiar ȋn apropierea malului. Ciudăţenii de-ale peştilor.

Am mers pescuind cam un kilometru şi jumătate ȋn susul râului. Ajuns la un loc care părea promiţător am lansat ȋncrezător. Au apărut rapid vreo câţiva clenuţi vioi. Frumoşi dar destul de mici. Apoi a venit şi fratele lor mai mărişor. Atac ȋn forţă, zbatere mare, dril frumos dar  scurt. Un argintat de vreo cinci-şase sute de grame (maxim).  Un exemplar sănătos, iubitor de libertate, care se zbătuse cu agresivitate chiar, aş putea spune, pentru viaţa lui. Oricum atunci când merg la spinning nu-mi iau niciodată juvelnicul cu mine. Aşadar din partea mea nu avea de ce să se teamă. Eliberarea era garantată. Numai că faptele s-au produs puţin altfel.

De aici voi povesti mai pe larg cele ȋntâmplate deoarece ȋncă o dată mi s-a demonstrat ȋn acea zi faptul că lucrurile se petrec şi se ȋnşiruie ȋntr-un mod logic, cauzal. Pornind de la acest clean şi până la sfârşitul zilei de pescuit lucrurile s-au legat sistematic unul de celalalt. Evenimentele produse influenţându-le ȋn mod direct pe cele următoare.

Aşadar, revenind la cleanul prins pot spune că m-am bucurat de capturarea sa şi am hotărât să-i fac o fotografie ȋn cel mai artistic mod cu putinţă. Am aşezat lanseta şi peştele care avea ȋnca rotativa ȋn gură pe bolovanul imens pe care stăteam şi am scos din buzunar telefonul mobil pentru a imortaliza momentul. Numai că acea fotografie nu avea să se mai facă. Când căutam cea mai bună poziţie pentru fotografiere cleanul a ȋnceput să se zbată cu putere.  Nu am avut timp să reacţionez că dumnealui a şi dispărut  ȋn apele repezi ale râului. Numai că dispăruse cu tot cu rotativă. Ȋn zbaterea sa rupsese firul şi plecase cu nălucă cu tot.  Nu prea mi-a picat bine chestia. Era singura rotativă de acel model pe care o aveam la mine, iar aceea fusese linguriţa câştigătoare a zilei. După ce am fumat o ţigara, ca să mă calmez, după ce am vorbit la telefon cu prietenul meu Marcel, pescar şi el dar care ȋn acea zi nu putuse să ne ȋnsoţească, am hotărât să pun o alta nălucă. Am legat un nou vârtej mic cu agrafă apoi am luat o altă rotativă  care era cu un număr mai mare (dar şi de alt model) decât cea pe care tocmai o păgubisem şi am reȋnceput iar pescuitul. Nu mică mi-a fost mirarea să constat că şi acea rotativă era pe gustul clenilor. Am mai prins câţiva din acel loc apoi m-am hotărât să pornesc la vale spre locul unde pescuia tovarăşul meu. E drept că aş fi vrut să mai dau ȋntr-un loc unde ȋntr-o dimineaţa prinsesem vreo şapte clenuţi unul după altul dar deoarece ȋn acea zonă erau veniţi mai mulţi copii la baie am renunţat la idee. Aşadar am trecut apa şi am pornit la vale pe malul acesteia. Atunci şi-au făcut apariţia trei braconieri ( cu ecranele) care au ȋnceput să strecoare fără jenă apa ȋn faţa mea. M-am enervat şi eram tentat să termin pescuitul pe acea zi când o voce lăuntrică mă ȋndemnă să merg la un loc aflat puţin mai ȋn amonte de copii care făceau baie pentru a-mi ȋncerca norocul şi acolo. Aşadar ascultând ȋndemnul vocii m-am ȋntors din drum şi am mers spre acel loc.

Era un loc puţin mai deosebit ca şi format. Apa venea drept din faţă apoi cotea brusc spre stânga formând un cot mare. Ȋn partea dreaptă se deschidea gura unui canal lipsit de curent, canal care se ȋntindea câteva zeci bune de metri ȋn linie dreaptă.  Era un canal rămas ȋn urma săpăturilor mai vechi de excavator şi care comunica cu râul ȋn locul unde hotărâsem eu să ȋncerc a păcălii peştii. Am lansat chiar ȋn marginea şuvoiului şi am ȋnceput a recupera spre apa lină din gura canalului. Primul lanesu a fosţ ȋn van. La fel şi al doilea. La a treia aruncare, după câteva ture de manivelă, am simţit atacul. Nimic deosebit. Un atac anemic. Clenuţ mic, mi-am zis ȋn sinea mea, şi am ȋnţepat. Atunci am simţit rezistenţă puternică ȋn fir. Apa s-a ȋnvolburat şi am zărit umbra peştelui pornind spre larg. Era un peşte de talie mare. Dacă era clean trebuia să fie unul uriaş, dar am ȋnclinat să cred că este un avat deoarece totuşi părea mult prea mare pentru un clean. Am dat instantaneu drumul la frâna de la mulinetă deoarece de la experienţa de mai ȋnainte când un clean modest ca şi mărime ȋmi rupsese firul ( fir cu care pescuiam de mai bine de doi ani, un monofilament de 0.16), ȋmi pierdusem ȋncrederea totală ȋn acesta. Peştele mergea  vertiginos spre malul opus luând nailon mult după dânsul. Atunci nu am ezitat şi am intrat ȋn apă, cu lanseta ridicată drept ȋn sus, ȋn urmărirea prăzii. Mergeam repede şi ȋncercam să recuperez firul pe cât posibil. Mi-era frică să nu pocnească ȋn orice moment şi să se rupă. Simţind apropierea malului peştele a cotit spre dreapta, spre apa molcomă a canalului. Când s-a ȋntors am văzut prin apa  limpede cristal exact cărei specii aparţinea. Nu era clean. Nu era nici avat. Era exact ceea ce ȋn acele condiţii nu doream să fie. Era un frumos exemplar al neamului Esox lucius. Echipamentul uşor pentru clean cu care pescuiam, firul subţire şi vechi care oricând putea ceda, lipsa strunei sau măcar a fluorocarbonului ca şi ȋnaintaş erau toate lucruri care mă dezavantajau net ȋn lupta cu peştele. Şi prin absurd, presupunând că aş fi reuşit să-l aduc la mal nu aveam minciog, nu aveam lip-grip, nu aveam nimic altceva ajutător cu care să pot lua peştele din marginea apei iar ca să-l ridic pe mal ar fi fost imposibil deoarece ambele maluri erau ȋnalte. Aşadar eram singur, fără nici un ajutor. Trebuia să mă bazez doar pe mine şi să sper că echipamentul nu va ceda.

Astfel a început lupta. O luptă surdă. Ştiuca se trăgea mereu spre apă adânc iar eu încercam pe cât puteam să nu-i permit acest lucru. Nedorind să las presiunea prea mare să apese asupra firului şi a lansetei mergeam şi eu prin apă după toanele peştelui. Am reuşit să-mi dau jos vesta în buzunarele căreia aveam telefonul şi am aruncat-o pe mal. La fel am procedat şi cu geanta mică în care aveam trusele cu năluci şi alte mărunţişuri. Eliberat de acel echipament eram hotărât să mă bag după ştiucă oricât de mult ar fi fost nevoie numai să nu-i permit să ia prea mult fir sau să se ascundă printre stâncile care mă priveau ameninţătoare dinspre mijlocul apei. Dacă intra în agăţătură era ca şi pierdută pentru mine. Mai trebuia să lămuresc un lucru. Unde oare era înfiptă tripla rotativei din moment ce încă nu-mi tăiase firul? Speram să fie agăţată de undeva de alături, nu de bot, astfel şansele ca ea să poată apuca cu foarfeca dinţilor monofilamentul subţire erau mai mici. La un moment dat am reuşit să o întorc din drum şi să o apropii de mine destul de mult ca să pot observa paleta argintie, stropită cu pete mici şi roşii a rotativei fluturând chiar la baza botului. Aşadar tripla era în gură. Probabil undeva chiar în fata şirului de dinţi ascuţiţi. Altfel această poveste nu ar mai fi avut loc niciodată. Aş fi pierdut linguriţa fără a şti măcar cine o luase. Peştele înota ba spre stânga, ba spre dreapta, ba spre malul opus. Eu îl urmam prin apa canalului încercând pe cât posibil să deţin controlul şi să nu las totul la voia sa. Cel mai greu era atunci când dorea să meargă spre malul din faţă. Apa se adâncea din ce în ce. Fundul era mâlos şi nu era uşor să mergi prin el. Când apa mi-a ajuns la piept am simţit că deja eram cu picioarele în mâl până aproape la genunchi. Am hotărât atunci să forţez puţin. Nu aveam încotro. Am oprit derularea firului de pe mulinetă şi am ţinut lanseta ferm nelăsând ştiuca să mai înainteze. În mod total neaşteptat aceasta s-a oprit. Am început apoi să o trag spre mine. Minune. Venea docilă fără să opună rezistenţă. Un licăr de nădejde începu să pâlpâie în sufletul meu. Oare chiar aveam o şansă în această luptă inegală? Dacă aş fi avut echipamentul cu care pescuiesc exclusiv după ştiucă, cu precădere din barcă, nu ar fi fost mare problemă. Desigur drilul ar fi fost frumos dar ştiam că pot forţa oricât atunci când era cazul fără a-mi fi frică că ceva ar putea ceda. Ştiam clar că atunci aş fi controlat eu drilul. După ştiucă dau exclusiv cu fir textil de bună calitate şi foarte rezistent iar lanseta este specială pentru acest peşte. La fel şi mulineta. Mereu folosesc strună sau fluorocarbon . Mereu am minciog la îndemână în barcă. Toate acestea sunt pentru un pescar avantaje, avantaje care ȋnsă mie ȋmi lipseau acum cu desăvârşire. Pescuiam cu o lansetă fină, pentru năluci mici şi uşoare, mulinetă mică şi nu tocmai puternică, monofilament vechi, subţire şi destul de uzat. Dar asta era situaţia. Trebuia să lupt şi în aceste condiţii. Aşadar am reuşit să o trag uşor spre mine şi am început să mă apropii încet de mal mergând cu spatele. Un timp totul a fost bine. Ştiuca venea încet, dar venea. Problema a apărut atunci când şi-a dat seama că se apropie de mal. A făcut o săritură spectaculoasă. Noroc că deschisesem iar frâna de la mulinetă. Oricum sângele mi-a îngheţat în vene. În timpul acestor „lumânări” peştele se poate elibera foarte uşor. Fie rupe, fie taie cu o mişcare laterală a botului firul, fie pur şi simplu ancora se dezagaţă. Am aşteptat cu inima strânsă să văd dacă s-a întâmplat vreunul dintre lucrurile enumerate mai sus, dar se părea că norocul ţinea cu mine. Nimic neplăcut nu se petrecuse. Ştiuca era tot la capătul liniei zbughind-o spre adânc. Au urmat apoi multe alte astfel de momente. Multe salturi, multe evadări, multe aduceri înspre mal. Dar oricât m-aş fi străduit nu puteam face mai mult. Ştiuca evada, apoi când o opream şi puneam presiune pe ea venea, uneori direct, alteori în semicercuri largi spre mine, dar parcă în apă ar fi fost trasă o linie pe care nu dorea să o treacă. De fiecare dată când ajungea la o anumită distanţă de mal, făcea în mod fulgerător cale întoarsă. Aşa s-a scurs timpul, încet, cu tensiune maximă. Deja mă resemnasem cu faptul că mai mult nu pot să fac. Încercam să o apropii tot mai mult de mal, încercam să o obosesc dar fără succes. La un moment dat am observat că firul îmi intrase pe sub tamburul de la mulinetă. Până aici mi-a fost. Asta era tot. Am deschis pick-up-ul mulinetei şi am scos tamburul. Am desfăcut firul înfăşurat în jurul axului şi am pus tamburul înapoi. În aceste câteva zeci de secunde nu mai avusesem nici un control asupra ştiucii. Eram convins că scăpase. Dar totuşi nu. Ea era acolo. Parcă mă aşteptase să termin cu rezolvarea problemelor tehnice cu care mă confruntam pentru a reîncepe lupta, aidoma unui sportiv plin de fair-play. Nu m-am lăsat rugat a doua oară şi am pornit din nou munca aceea sisifică. E drept că semicercurile în care ştiuca venea spre mal deveneau tot mai mici, e drept că evadările parcă nu erau la fel de energice, dar asta nu conta. Tot nu puteam să o aduc spre mal mai mult decât înainte. Ea trăgea în direcţiile dorite, eu tot încercam să o opresc şi să o trag unde îmi convenea mie. Mereu şi mereu. Un fel de plictiseală ciudată mă cuprinse. Eram tentat să forţez scoaterea peştelui din apă şi să pun astfel capăt într-un fel sau altul acestui joc devenit absurd parcă prin lungimea, încordarea şi monotonia sa. Şi iarăşi acea voce lăuntrică răsună din nou în mine sfătuindu-mă să fiu calm şi să am răbdare. Şi iarăşi i-am dat ascultare. Am continuat drilul confuz cu acel peşte care nu se lăsa prins şi asupra căruia nu-mi permiteam să pun presiune prea mare. Mă gândeam ce o să le povestesc celorlalţi despre ştiucă, despre mărimea ei, despre dril, şi despre faptul cum după o luptă destul de lungă am scăpat-o. Oare mă vor crede? Nici mie dacă mi-ar povesti cineva asemenea lucruri nu l-aş prea crede. De aceea am decis să nu pomenesc nimic la nimeni despre acest peşte. Atât eram de convins că nu voi reuşi vreodată să îl scot din apă. Un lucru petrecut însă la un moment dat îmi alimentă fărâma de speranţă pe care o mai aveam în suflet. Chiar dacă tot nu reuşeam să o fac să accepte apropierea de mal, totuşi am observat că mă pot apropia din ce în ce mai mult eu de ea fără să o sperii prea tare. La un moment dat chiar am atins-o uşor pe spate cu mâna stângă. A sărit instantaneu făcându-mi un duş gratuit. Atunci mi-a venit în minte o idee. Am renunţat la a o mai trage spre mal. Încercam să mă apropii eu mereu şi mereu de ea. Vedeam că la apă mai adâncă stătea mai liniştită, nu se zbătea aşa de tare. Aşadar nu am mai forţat să o scot de acolo. În schimb m-am apropiat de ea uşor chiar pe teritoriul care îi convenea ei. Înota încet în jurul meu. Eu mă învârteam în acelaşi timp cu ea nedorind să las firul să se înfăşoare în jurul meu. Eram tot mai aproape unul de altul. Abia acum simţeam că obosise şi peştele. Era şi cazul. Drilul dura de destul de mult timp. Am reuşit până la urmă să fac ce mi-am propus. Să o apropii de mine. Am pus mâna stângă pe ea. Am început să o mângâi uşor iar cu dreapta o trăgeam încet dar constant. Aproape că m-a atins cu botul. S-a speriat puţin dar nu a fugit. S-a sucit doar uşor. Am tras-o până s-a lipit de mine. Eram în apă până aproape la piept iar ea înota istovită la suprafaţă. Nu mi-a fost aşadar prea greu să o strâng uşor cu mâna stângă la piept fără ca ea să se zbată. Ȋn momentul ȋn care am simţit că am prins-o îndeajuns de bine am pornit ȋnceţişor spre mal. Când am scos-o din apă a ameţit dar şi-a revenit destul de repede. A început să se zbată cu putere. Dar deja era prea târziu pentru ea. O priveam admirativ printre vălătucii albăstrii ai fumului de ţigară pe care o aprinsesem ȋntre timp. Zbaterea sa era acum în van. O scosesem pe mal. Ieşisem aşadar învingător. Ea tremura şi se zbătea pentru viaţă, eu tremuram de emoţie. Lupta surdă se terminase. Încă o dată omul biruise natura.

Ȋi fusese dat să o prind eu. Aşa îi era scris. Aşa se explică vocea lăuntrică care mă făcuse să ies la pescuit în acea zi, care mă făcuse să încerc să pescuiesc şi în acel loc cu toate că iniţial nu dorisem, care mă făcuse să fiu calm şi răbdător în timpul drilului şi să rezist tentaţiei de a-l scurta. Aşa se explică pierderea acelui clean care a evadat cu tot cu rotativa mea. Dacă nu se întâmpla acel eveniment nu aş fi schimbat rotativa, şi chiar dacă ştiuca ar fi atacat şi cealaltă nălucă, dacă nu ar fi rupt el firul într-o zonă uzată mai tare, acesta nu ar fi rezistat în dril. După cum spuneam: toate se întâmplă cu o cauză. Evenimentele se leagă între ele. Nimic nu este la voia întâmplării. Aşa a trebuit să fie. A trebuit ca eu să fiu acolo, în acel moment.

Cam asta am avut de povestit despre acea zi de pescuit, o zi care va îmi va rămâne vie în memorie pentru foarte mult timp.

Peştele nu a fost totuşi vreun monstru, nici pe departe: 83 cm şi 4,26 kg, dar condiţiile în care a fost prins au făcut din el pentru mine cea mai iubită captură pe care am avut-o în viaţa mea.

Aşa e în viaţă. Niciodată nu se ştie ce va fi, ce surprize ni se vor pregăti. Important este să fim mereu pregătiţi, important este să ne păstrăm mereu sângele rece de care avem nevoie pentru a ieşi biruitori din orice încercare.

Viaţa va avea mereu răbdare cu noi dacă şi noi vom avea răbdare cu ea.