Viata in alb si negru

„Este foarte periculos să trăiești. Cine trăiește, moare.” – Stanislaw Jerzy Lec

Venise vremea. Ceva neobişnuit se petrecea. Un glas care îi era cu totul străin răsuna în întreaga sa fiinţă, chemând-o. Chiar dacă nu îl cunoştea, simţea că trebuie să îl urmeze. Ştia că trebuie să îl urmeze. Nu i se putea opune, dar nici nu dorea acest lucru. Poate la început şovăise puţin, dar acum îi era clar ce trebuie să facă. Se trase în marginea bălţii lângă firele de stuf şi cu mişcări încete dar ferme începu a se căţăra pe un pai uscat de trestie. Ajunsă la suprafaţa apei se zări pe sine în peliculă, preţ de o clipă, în reflexie. Se văzu răsturnată şi căţărată pe un pai ce creştea frânt de sus în jos. Când ieşi din apă se opri. Soarele o inundă din toate părţile cu lumina sa strălucitoare şi cu căldura-i puternică. Lucruri noi pentru ea. Biata făptură era ameţită. Strânse cu putere paiul uscat cu picioruşele-i mici şi închise ochii. Trăise doar în apă până atunci. Acolo vânase, acolo mâncase, acolo se odihnise. Dar acum chemarea o scosese afară. Ameţeala era cruntă. Respira greu. Foarte greu. Reuşi după mari cazne să mai înainteze câţiva paşi mici pe paiul uscat apoi se opri. Puterile o părăsiseră. Lumina şi căldura o zăpăceau. Şi aerul, aerul acela cald şi uşor umed era ceva nou pentru ea.

Apoi începu transformarea. Cu toate că abia respira ea îşi umflă cu putere pieptul. Învelişul care o acoperea crăpă pe spate. Durerile erau groaznice dar schimbarea trebuia să continue. Acolo, în marginea bălţii, pe acel pai uscat de trestie avea loc un fel de naştere. O naştere chinuitoare, care va avea ca rezultat apariţia unei insecte minunate. Sub învelişul protector al nimfei aveau loc prefaceri intime minunate. Mai întâi apăru îngheboşat pieptul şi apoi se ivi şi capul viitoarei fiinţe. Încet, cu picioarele mici strânse ghem, cu aripile abia conturate se ivi pe jumătate trupul noii vietăţi. Zbuciumul era mare, era uriaş. Se îndoia înainte, se îndoia îndărăt, apoi iar înainte, în încercării titanice de a se descătuşa, de a se elibera din învelişul rigid care încă o ţinea pe jumătate prizonieră. Era în transă. Pe de o parte viaţa cea nouă o trăgea să iasă cu totul din acel înveliş devenit acum ca o carceră, pe de altă parte viaţa cea veche încă o fereca. Trebuia să lupte pentru a se elibera, pentru a renaşte sub forma cea nouă. Durere şi chin, zbucium parcă fără de sfârşit. Trebuia să le trăiască, trebuia să le înfrunte. Asta era menirea sa. Era menirea neamului său. De mii şi mii de ani predecesoarele sale făcuseră la fel săpând şi mai adânc în codul genetic al speciei această fază a evoluţiei. Viaţa acvatică va deveni uitare. O nouă lume o aştepta. O lume dornică de a fi explorată. Va deveni o altă fiinţă. O fiinţă minunată. Dar până atunci trebuia să îndure. Trebuia să se zbată. Trebuia să iasă cu totul din înveliş. Sforţările continuau parcă la nesfârşit. Când crezu că o părăsiseră şi ultimele puteri deodată se simţi liberă. Nimic nu o mai încătuşa. Nimic nu o mai fereca. Un freamăt puternic îi făcea trupul firav, cu picioare încă moi, să pulseze ritmic. Învelişul rămăsese undeva în spatele său, ţeapăn, prins de paiul de trestie. Aerul parcă era de foc. Cu greu îl putea respira. Stătea firavă pe pai sub căldura ocrotitoare care o îmbăia. Treptat convulsiile încetară. Aerul deveni plăcut şi uşor de respirat. Pe spate, aşa cum din muguri se nasc frunzele, aripile apărute începură a creşte uşor. Erau alburii, tulburii, dar pe măsură ce creşteau deveneau transparente. Curând creşterea lor se termină. Fiinţa aceea care urcase de sub ape nu mai semăna deloc cu minunata făptură înaripată ce se scălda acum în soarele amiezii. Fiinţa aceea dispăruse pentru totdeauna. Îi luase locul o nouă vieţuitoare. Libelula.

O pală uşoară de vânt îi zbârli aripile, iar o alta o îndemnă să-şi ia zborul. Ezitant şi stângaci la început, zborul său se perfecţiona cu fiecare clipă. Pe măsură ce se înălţa devenea tot mai sigură, mai plină de puteri. Uită repede de chinurile prin care trecuse nu de mult. Privi în jos cu ochii ei cei noi şi mari. Vedea lumea pentru întâia oară. Nu cunoştea lucrurile dar avea să le înveţe repede. Apa scânteia magnific sub bătaia soarelui. Vântul domol o răcorea. Se simţea minunat. Simţea că trăieşte cu adevărat.

Curând înţelese multe din lucrurile şi rânduielile lumii. Nu peste mult timp, după o luptă năprasnică cu un mascul de libelulă bătrân el deveni împăratul înaripat al acelei zone de lac. Nu avea rivali. Cu toţi se lua la harţă. Pe toţi îi biruia. Nici fluturii nu scăpau de atacurile sale. Iute ca o săgeată sclipitoare de oţel el străbătea împărăţia pe care o stăpânea verificând-o, apărând-o. Îşi apăra atât teritoriul dar şi femelele. Prin ele îşi trimitea mai departe, generaţiilor următoare toate instinctele şi trăsăturile minunate pe care le poseda.

Zilele treceau.  Acum era în deplinătatea puterilor. Devenise un prădător feroce. Vedea prada şi asemenea unui vultur se repezea spre ea. Semăna teroare printre hoardele de gâze. Rareori scăpa cineva de fălcile sale zdravene. Uneori le pândea din zbor survolând  zona, alteori sta de-a curmezişul pe ierburile din marginea apei şi privea roată, iscoditor aidoma uliilor. Devenise un maestru al zborului, un maestru al atacurilor. Încredea de sine era covârşitoare. Simţea că doar el contează pe această lume.

La acel ceas de vară târzie atenţia îi fu atrasă de gâza de pe frunza cea mai de jos a unei trestii. Era o gâză mare, păroasă şi neagră, cu aripi lucitoare. Stătea nepăsătoare pe frunza de trestie şi îşi freca capul cu picioruşele din faţă. Era o pradă pe cinste. O masă copioasă. Se afla ce-i drept cam prea aproape de luciul apei, un loc cam periculos, dar lui, un as al zborului, un as al ambuscadelor, al atacurilor neaşteptate nu i se putea întâmpla nimic. Se ridică în aer uşor de pe vârful lancei de stuf pe care stătuse la pândă, făcu un mic rotocol în jurul acestuia apoi se repezi ucigător, sclipind ca mărgăritarul în bătaia soarelui, cu trupu-i subţire vibrând aşa cum vibrează săgeata atunci când despică cu forţă aerul, spre musca ce încă nu bănuia nimic. O atacă fulgerător. O prinse în încleştarea de oţel a fălcilor şi dădu să se ridice din nou la fel de fulgerător după cum atacase. Dar prada era grea. Nu reuşi să se înalţe aşa de repede după cum ar fi vrut. Atunci, lângă tulpina trestiei apărură doi ochi bulbucaţi. Într-o fracţiune de secundă se produse un zvâcnet, apa se învolbură uşor, iar zborul îi fu frânt. Împăratul înaripat al acelor locuri dispăru ameţitor de repede în gura uriaşă a batracianului, tras de limba lungă şi lipicioasă a acestuia. Domnia sa luase sfârşit. Balta îşi va alege un nou împărat care să domnească peste acele locuri. Totul are un început dar şi un sfârşit.

*

Ziua era pe terminate. Soarele privea trist de la orizont, aruncând săgeţi roşiatice spre baltă. Apa devenise de sânge sub atingerea lor. Păsări mari treceau cu zbor greoi spre cuiburi.

Lângă trestii broasca încă mai pândea atentă la tot ce mişcă, la tot ce zboară. Era un broscoi mare, verzui pe spate şi alb murdar pe pântecele rotund. După ce mai prinse o gâză mică, maronie, abandonă vânătoarea. Fusese o zi bună. Era sătul. Atunci îi veni chef de cântec. Îşi umflă bojocii şi slobozi câteva octave grave, ca de trombon. Alţi confraţi îl urmară. Fiecare cu glasul şi tonalitatea sa. El dăduse tonul. Curând balta de umplu de cântare. De peste tot răsuna glasul broscărimii. Aceasta era muzica bălţii.

După ce se plictisi de cântat broscoiul îşi părăsi locul de lângă trestii şi se afundă în apa limpede şi răcoroasă a înserării. Înotă o vreme pe deasupra covorului neregulat al fundului bălţii, pe deasupra cioatelor, pe deasupra brădişului. Trecu cu nepăsare pe lângă un rac cenuşiu, apoi privi alene spre un cârd de mici roşioare care înotau prin preajmă. Ajuns într-un anumit loc se lăsă pe fundul apei şi se înfundă în mâl. Acolo stătu nemişcat făcându-şi siesta.

Între timp luna răsărise frumos pe boltă şi scălda valea cu o lumină de aur topit. Apa scânteia minunat. Broscoiul privi în sus. Lumina de deasupra îl fascină. Îşi părăsi ascunzătoarea şi porni încet, cu mişcări regulate, spre suprafaţă atras de razele luminoase care se reflectau atât de frumos în oglinda lacului.

Nu avu timp să înţeleagă ce s-a întâmplat. Reuşise doar să distingă o lucire ca de metal apoi totul se încheie. Văzuse sclipirea rece a morţii lucind în dinţii ca de iatagan ai peştelui care îl atacase. Simţise o durere groaznică atunci când aceştia se înfipseră adânc în trupul său molatic apoi totul dispăru. Gura mare, tapisată de dinţi îl strivi imediat. Oasele firave ale broscoiului trosniră scurt, iar în clipa următoare acesta lunecă diform pe gâtlejul nesăţios al prădătorului. În umbra neagră a nopţii avusese loc o crimă.

Balta va avea nevoie de un alt conducător de cor, de altcineva care să dea tonul broscărimii la începutul cântărilor. Viaţa-i o luptă permanentă şi din care însă nu ai cum să scapi, căci moartea face şi ea parte dintre legile care guvernează această lume.

*

Suprafaţa lacului era perfect netedă. Pe fundul acestuia însă alternau zonele de prundiş golaş cu cele acoperite de vegetaţie. Verdele, cenuşiul şi negrul erau culorile predominante. Vietăţi diferite înotau prin apa limpede sau se târau pe fundul acesteia. Ştiuca înota încet iscodind cu ochii săi de oţel împrejurimile. După ce prinsese broscoiul mai săvârşise câteva omoruri. Câţiva obleţi îşi încheiaseră socotelile cu viaţa. Cu toţii se odihneau acum neînsufleţiţi în stomacul parcă fără fund al ucigaşului de sub ape. De cum o zăreau peştii fugeau speriaţi din calea ei. Dar vai de cei neatenţi! Din gura nemilosului prădător nimeni nu îi mai putea salva. O dată înfipţi colţii ascuţiţi în trupurile lor, nimeni şi nimic nu le mai putea oferi acestora ajutor.

După un timp peştele se opri. Privi în jur o vreme, înotând încet în cerc, apoi se trase într-un loc mai ferit, printre nişte buruieni contopindu-se cu acestea. Părea o statuie vie. Nu mişca deloc. Doar uneori dădea încet din coadă. Stătea la pândă. Straiul său în aceleaşi nuanţe cu al mediului în care trăia îi permiteau să se ascundă meşteşugit.

Până să treacă luna hotarul lumii şi soarele să se întoarcă din nou să preia întreaga fire sub stăpânirea sa, din ascunzişul său, ştiuca atacase în câteva rânduri, curmând viaţa unui frate cărăşel şi a câtorva cumetre roşioare.

Din ascunzişul său ea pornea glonţ spre prada imprudentă. După ce o prindea şi o înghiţea se reîntorcea la locul său reluând pânda.

Covorul neregulat al fundului apei prinse a se întrezări. Soarele dimineţii timpurii pătrundea timid prin straturile de apă luminându-le, încălzindu-le. Umbrele şi luminile se intersectau iscând culori fantastice ce fermecau privirea. Lumea acvatică părea cuprinsă de mister. Şi în acest mister plin de umbre şi culori un lucru deosebit îi atrase atenţia peştelui aflat la pândă. Dinspre pelicula apei ceva, ca un bulgăre de lumină schimbătoare cobora încet, ca într-un dans fantastic, cu unduiri feerice, cu luciri nemaivăzute ce-şi schimbau culorile, nuanţele şi tonalităţile în fiecare clipă. Cobora dislocând încet apa pe care o străbătea. Acea coborâre lină, acel curcubeu misterios de culori nemaicunoscut, nemaivăzut, acea unduire fantastică fascinară ochiul prădătorului. Privea spre ea hipnotizat. Aripa de pe spate i se zbârli. Trupul îi fremăta. Părea aidoma unei feline gata să se arunce asupra prăzii pe care o urmărea în încordare. Acel ceva se apropia din ce în ce. Acum era galben, acum era de argint, apoi parcă de aramă…. Şi strălucea atât de frumos sub atingerea razelor de lumină împrăştiind în jur luciri unice încât ucigaşul cu sânge rece al lacului nu mai rezistă.

Din covorul nemişcat al fundului apei, un petic se desprinse cu repeziciune. Ştiuca pornise la atac. Atac surprinzător, atac ucigaş. Ca un fulger porni spre acel bulgăre de lumină neputându-şi dezlipi privirea de la el nici o clipă. În câteva fracţiuni de secundă îl ajunse. Cu botul larg desfăcut peştele atacă nebuneşte.

Surpriza de care avu parte îl luă însă pe nepregătite pe ucigaş. Învăţată cu carnea moale a victimelor ştiuca nu pricepu ce se întâmplase. Dinţii săi întâmpinară rezistenţă. Prada sa cea nouă nu era moale, ci tare. Foarte tare. Instinctual dori să o scuipe dar atunci simţi o durere cruntă în fălci şi observă că oricât de tare ar fi scuturat din cap acel obiect lucitor pe care îl atacase rămânea agăţat de gura sa. Apoi peştele simţi o forţă necunoscută care începu să-l tragă în sus dorind parcă să îl scoată din mediul său natural. Opuse rezistenţă. Scuturând năvalnic din cap porni vijelios spre nişte crengi aflate sub apă dorind să se ascundă acolo. O vreme înaintă în voie, dar la un moment dat un şoc puternic, o smucitură teribilă pe care o resimţi în bot opriră ştiuca pe loc. Apoi reapăru acea forţă care o trăgea în sus. Se lăsă pentru scurt timp purtată de aceasta dar adunându-şi puterile porni nervos în partea opusă celei în care înotase prima dată. La fel se petrecură lucrurile şi acum. Un timp înaintă fără probleme, apoi iar smucitura în bot şi iarăşi forţa care o trăgea în sus. Acum hotărî să se scufunde aşa că de data asta porni vijelios în jos, fix spre fundul apei. Nu atinse bine ierburile acvatice că iar simţi şocul în bot. Acest lucru era dureros şi o sleia cel mai tare de puteri. Văzând că  nu putea să fugă în nici o parte şi nici în jos ştiuca se aruncă precum o coardă de oţel în sus. Străpunse stratul de apă cu uşurinţă şi ieşi la suprafaţă. Din inerţie corpul său încordat la maxim descrise o săritură fantastică în aer. Scutura în acelaşi timp capul cu putere dar tot nu reuşi să se elibereze. Recăzu istovită înapoi în apă. Mai încercă apoi de câteva ori să fugă: ba într-o parte, ba în alta, ba în sus, ba în jos, dar totul era zadarnic. Oboseala o cuprindea din ce în ce. Încercările de evadare deveniră mai rare, mai scurte şi mai lipsite de energie. Până la urmă se lăsă tractată de acea forţă care nu-i dăduse drumul încă de la început. Mergea docilă, sleită de puteri în direcţia în care era trasă. Când străpunse pelicula fină a apei, aerul de la suprafaţă o ameţi. După o vreme simţi instinctiv că apa parcă se sfârşeşte şi făcu o ultimă încercare de eliberare. Sări în sus, proptindu-se parcă în coadă pe suprafaţa apei în timp ce scutura zadarnic din cap. Atunci oboseala o răpuse pentru totdeauna. Abandonă lupta.

Pescarul o privea mulţumit. Se uită o vreme la ea în tăcere, apoi îi scoase tripla oscilantei din bot, o puse în juvelnic şi făcu o nouă lansare. Viaţa merge mai departe.

*

Pescarul pescui în continuare toată ziua.

Astăzi a fost pe malul apei dar mâine va avea de rezolvat cine ştie ce probleme. Paşii îl vor duce mereu în alte locuri. Viaţa îl va purta de colo- colo aşa cum apa mării poartă un fir de nisip. Îl va purta pe ape calme, pe ape înspumate, pe soare şi pe furtuni. Îl va izbi de stânci, îl va spăla şi mângâia pe plaje, îl va purta însă necontenit, fără odihnă, iar timpul va trece. Cu el va trece şi viata pescarului.

El vă rămâne cu amintirea acelei zile. Îşi va aminti de acea ştiucă prinsă, dar el nu va şti niciodată câte drame înşiruite s-au produs până să ajungă acel peşte în plasa sa. Câte naşteri şi câte morţi au fost necesare pentru ca el să poată avea bucuria vremelnică a capturii aduse la mal, al drilului încheiat cu succes, al peştelui scos din minciog.

Tot ce se naşte va muri. În natură mereu se produc drame la scară mai mare sau mai mică. Aceasta e legea firii. Pentru a trăi unii trebuie să moară alţii.

Mor plantele, mor insectele, animalele, peştii, şi desigur mor şi oamenii.

„Pregăteşte-te pentru moarte înainte de moarte!” sună un proverb arab. Acesta este drumul pe care-l urmăm cu toţii încă din clipa naşterii. Este un drum ireversibil care se încheie într-un singur fel. Indiferent de forma sub care se manifestă, indiferent de momentul când se manifestă, rezultatul este mereu acelaşi. Existenţa telurică ia sfârşit, „trupul se corupe şi se descompune în elementele din care este alcătuit” (aşa după cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul). Ce rămâne? Evident, toate religiile vorbesc despre nemurirea sufletului. Dar referindu-ne doar la ceea ce ştim cu adevărat, cu siguranţă în urmă rămân faptele noastre. Amintirea a ceea ce am fost şi a ceea ce am făcut. Fapte bune sau rele. Căci : „ Inima oamenilor nu e decât un câmp în care se luptă Dumnezeu cu diavolul” după cum spunea Feodor Dostoievski.

Să nu uităm aşadar cine suntem şi ce fapte facem, căci după fapte vom fi judecaţi, atât de divinitate cât  şi de posterioritate.

Viaţa nu mai este un dar veşnic, el a devenit un dar vremelnic din momentul comiterii păcatului originar de către Adam (“De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, și prin păcat a intrat moartea, și astfel moartea a trecut asupra tuturor …” – Epistola lui Pavel către Romani 5:12 )

Acesta este de atunci menirea noastră. O viaţă zbuciumată, o viaţă în care vor alterna momentele bune cu cele rele, o înşiruire continuă de alb şi negru, o viaţă însă limitată.

„În sudoarea fetei tale îţi vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care eşti luat; căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce” (Facerea (Geneza): Capitolul 3)