ZBORURI

„Nu ne aducem aminte zilele; ne amintim momentele.” – Cesare Pavese

Scăldaţi de lumina rece a ȋnserării pomii ȋşi plâng ultimile frunze. Roşii, galbene, portocalii, verzui, de toate culorile, lacrimile lor curg ȋncet pe glia umedă şi rece a toamnei târzii. Cerul şade ursuz şi opac, gri-cenuşiu, brodat doar spre apus de o dantelă vineţie de lumină. Soarele trece, la adăpostul norilor, graniţele lumii. Ȋnserarea pluteşte ȋn univers accentuând parcă şi mai mult sentimentul de tristeţe ce domină firea.

A mai trecut o vară.

Ȋn minte ȋmi revin toamnele din copilarie, cu ale lor culori şi miresme unice, irepetabile. 

Mă şi revăd la poale de codru culegând bureţii ȋngrămădiţi pe cioatele vechi. Liniştea dimineţii e deplină, odihnitoare. Deodată aceasta se preface ȋn ţăndări. De undeva, din negrul muntelui, a răsunat  glasul baritonal al cerbului. Ȋl ascult  ȋnfiorat. Este cerbul ce stăpâneşte munţii pe aici de mai mulţi ani. L-am şi văzut de câteva ori. E un cerb mare, cu coarne uriaşe, cu un trup masiv dar totuşi delicat, suplu, plin de energie, mereu ȋn alertă, mereu ȋn cătare şi adulmecare, mereu ȋn fremătare. Mi-l şi ȋnchipui ȋn mijlocul poienii pufnind şi mugind, boncănindu-şi dragostea ce-l chinuie şi-l consumă totodată, iar din nările-i largi parcă văd cum ţâşnesc trombe de brumă ce se ȋmprăştie ȋn aerul rece al poienii. Stă turbat de furie, cu capul plecat,  cu ochii roşii, zvâcnind din toate ȋncheieturile, din toţi nervii, cu tendoanele ȋntinse la maxim aşteptându-şi rivalii fără de şansă pentru ca să-i mai doboare ȋncă o dată ȋn luptă, aşa cum o face an de an, ca să-şi poată  conduce turma de ciute ȋn continuare, şi să transmită generaţiilor ce vin nobleţea, puterea şi maiestuozitatea sa. Ȋn inima mea de copil mereu mi s-a părut că este magic şi l-am asemuit cu un prinţ. Prinţul pădurii, prinţul muntelui.

Tot magic mi se părea atunci şi omul ce stăpânea pădurea pe acele locuri. Mereu ȋmbrăcat ȋn hainele sale verzi, mereu pierzându-se pe cărările ciripitoare ale codrului, mereu zâmbind. Veneam ori de câte ori puteam la el. Stăteam la cantonul său de pe dealul ce ȋngenuchea parcă ȋn faţa muntelui pe care-l străjuia.

Era un om blând care rareori se mânia pe ceva. Ȋşi făcea mereu timp pentru toţi şi pentru toate. Acorda atenţie chiar şi celor mai mici probleme şi lucruri.

Era un bun vânător dar deasemenea era şi un bun pescar. Atunci ȋn mintea mea eram ferm convins că-şi manifesta magia ori de câte ori cerceta unda, căci prea se ȋnghesuiau peştii la cârligul său. O fi avut vreo vorbă cu dânşii, ori poate pur şi simplu ȋi vrăjea căci nu puteam  altfel să ȋnţeleg cum reuşea să prindă atât de mult peşte.

Dar timpul a trecut de atunci, pădurarul a devenit pensionar, pensionarul a devenit la un moment dat văduv, iar apoi la foarte scurt timp văduvul a lăsat şi el deoparte cele lumeşti, făcând pace cu sine şi cu Domnul. Din el a rămas doar amintirea, la fel cum tot doar amintirea a rămas şi din pârâul unde pescuiam ȋmpreună.

*

Timpul curge uşor alunecând prin lume, alunecând prin oameni. E ceas de toamnă, e ceas de visare. Pe cer spânzură triste ţipete de cocoare iar totul pare pierdut ȋn grea ȋntristare.

Pescarul din mine tânjeşte să iasă pe balta cea rece, de frig amorţită, pe balta uitării de sine, a uitării de lume.

Vâslele frământă apa ȋncet, sacadat, iar barca ȋnaintează  pe luciu uşor spre ȋnainte. Firea doarme adânc, zgribulită, iar malul sclipeşte, mort sub bruma de cald netopită. Un nor rătăcit pe bolta ȋnaltă şi clară priveşte din slavă-n oglinda uşor tremurată. O pasăre tristă ȋşi face loc printre unde apoi se ȋnlţă şi se preface albastră.

Nu-i mare golful din mijloc de trestii, şi nici prea adânc dar e plin de speranţe. Acela-i tărâmul făgăduinţei pentru năluci. Acela-i  izvorul din care vrea să se-adape pescarul din mine. Acolo adevărul şi visul se-mpletesc, acolo speranţa prinde contur când zgârie-n creier vibrarea din fir sau se preface ȋn fum şi cenuşă, ȋn ceaţă frivolă mânată de vânt, când mintea ȋncă refuză să creadă iar ochii privesc ȋn gol spre adânc zadarnic catând să vadă prada ce tocmai s-a dus, sau atunci când zădărnicia te ia ȋn primire şi totul ȋncepe să tindă spre nul, când lanseta devine din nou compozit, iar năluca nu-i alta decât un metal sau plastic banal, atunci când priceperea moare, experienţa te lasă stingher, iar judecata e făr’ de valoare.

*

Cu lacrimi reci ȋmi ȋntâmpină luciul năluca ce-i strică vremelnic cleştarul perfect, uşor ȋmbulzindu-l ȋn cercuri mărunte. Ea cade  ȋncet spre străfunduri ducând cu ea şi nădejdile mele. O las o vreme să cadă apoi o opresc. De-aici intră-n joc şi hazardul. Ȋn scurt smuces firul apoi ȋncep din nou să-l adun. Vibrează ȋn mine speranţa, iar sub unde năluca vibrează şi ea. O simt cum se mişcă, semănând amăgire ȋntr-o lume străină şi rece cu jocul ei straniu ce poartă ȋn sine esenţa ce poate să facă ca viaţa să piară-n neant. Totu-i tăcere, iar inima-mi bate normal-regulat, când de-odată se-aprinde-o scânteie ce-o face s-alerge ȋn ritm sacadat. Năluca lovită mă face să-nţep, lanseta curbată se-apleacă spre unde iar firul ȋntins se ȋneacă ȋn şuier.

Aceste momente te fac să trăieşti. Cu nimic alta nu se pot compara. Pentru ele laşi totul şi-n val cercetezi. Cu fiece dril pescarul se schimbă, devine mai bun, mai dibaci, mai profund. Ele sunt treptele pe care urci tinzând spre perfect, spre artă născută din pasiune pură. Pe de o parte e el, cel din adânc, ce trage spre viaţă, ce trage să scape iar pe de altă parte eşti tu cu acea parte din tine, ce nu are hodină şi pace decât ȋn momente de dril. Trupul ȋţi fierbe, pulsul e mare, iar pescarul din tine abia acum e deplin mulţumit.

*

Lanseta uşoară, cu vârful subţire şi firav la prima vedere, lucrează frumos- minunat iar firul cuminte-mi transmite ȋn braţ orice vibraţie, orice atac ori oprire.

Vremea e blândă, uşor somnolentă şi-un aer călduţ mă-nvăluie drag.

Din reci străfunduri de undă, docili, locuitorii dungaţi ȋmi ascultă chemarea. E ziua dezmăţului la bibani, căci alta nu ştiu a face decât să se-ncingă ȋn jocul pe care-l propun. Aproape nu este lansare făcută ȋn van. Năluca ȋşi face meşterit datoria. Ea cade, tresare, saltă , vibrează, cu dansu-i letal semănând iluzii deşarte, deşteptând instinctul primar.

Ȋn tivul de trestii zăresc trecător, ca ȋntr-un vis graţios, trecând efemer lebede albe ce ȋnoată stingher. Un pescăruş plin de şotii se-agită ştrengar şi râde a cântec, a viaţă, a zbor planetar. De sus, de departe, planând ȋn rotiri repetate, un uliu priveşte spre lume cu ochiu-i de gheaţă ce anunţă doar moarte. 

Bibanii sunt ȋnsă tot mai atenţi, vânând cu cruntă şi crudă-ndârjire năluca ce-apare ȋn ritm repetat. Ei o privesc hipnotic atacând nebuneşte, precum oştenii ce-şi apără lumea de orice intrus uitând a se mai apăra şi pe sine.

Ȋn plin desfăţ culinar bibănesc apare deodată, venind din neantul tăcut de sub ape, atacul electric al ştiucii. Braţul resimte intens lovitura, lanseta năucă se-neacă  ȋn val iar firul subţire devine tăios. O las să se ducă, să facă ce vrea. Ȋnoată, se zbate, amăgind disperarea. Acum e-n străfunduri acum e săgeată ce aer despică. Sar stropii ȋn lături udându-mă rece iar ea oţelit ȋşi arată-ndârjirea. Nu are timp de odihnă, se-agaţă de viaţă luptând exemplar. Frumos este jocul, plăcută-ncordarea, tensiunea mă face să simt că trăiesc integral. Ȋn plasa neutră ȋşi  frânge nădejdea iar firea reȋntră ȋn pace şi calm. O salt dintre ape privind-o monarh. Tresare-n juvelnic buimacă şi grea.

 Inima mi-e plină de caldă lumină, pescarul din mine-i de-acum împlinit. Privesc cerul senin, e mult mai ȋnlat şi parcă dispare albastru ȋn clar.

*

Se-aşterne uitarea ce e de timp peste oameni trimisă, dar totuşi sunt lucruri ce-n minte rămân. Sunt clipe ce nu pot fi uitate nicicum. Din ani de demult mi-au rămas amintire cerbul acela şi-acel pădurar, acei munţi şi- acea copilărie plină de frumos şi magie, ani pe care-i percep acum ca pe-un dar.

E trecut de amiază ȋn viaţa-mi ce fuge uitând de odihnă şi vremi de popas. E toamnă târzie afară, ȋn mine e ceas de taifas. Din pomii clipelor ce-au ȋnsemnat prezentul cândva se desprinde o păsăre minunată cu aripi de aur ȋmpletit cu poveste ce are menirea de a mă -ncânta. Ea  trece cu zboru-i măiastru prin mine, pornind mai apoi spre ceruri senine ducând povestea cu sine cu marea grijă de nu o uita.

Şi magia cea veche a pescarului ce odinioară păduri stăpânea uneori şi pe mine m-atinge născând nemurire-n memoria mea.

In memoriam Fădor Ştefan