POVESTEA SOLDATELULUI

„Viitorul aparține celor care cred în frumusețea viselor lor.” Eleanor Roosevelt

I

Zarea se descătuşase în cele din urmă după ce în ultimele zile cerul atârnase greu, cernând peste firea zgribulită făină albă de omăt proaspăt. Acesta se aşternuse frumos acoperind culorile lumii, unind totul într-un alb parcă neîntrerupt. Vântul cel şui se luase la harţă cu fulgii ce cădeau neîntrerupt, fugărindu-i, rotindu-i, ridicându-i, troienindu-i, dar plecase şi el mai departe, urmând norii, lăsând în urma sa o linişte odihnitoare.

          Dinspre culmea gârbovă a dealului din marginea satului se auzea însă zarvă mare: râsete, chiuituri, strigăte. Erau copiii călare pe săniile lor bătătorind pârtia aşa cum o bătătoriseră ani de-a rândul generaţii şi generaţii de alţi copii, acum trecuţi de vârsta jocului, unii maturi, alţii bătrâni, alţii rămaşi doar ca amintire, sau poate nici măcar atât, căci dealul fusese acolo dintotdeauna, satul avusese copii dintotdeauna iar omătul căzuse în toate iernile.

          Spre după-amiază forfota prinse a se potoli uşor-uşor, până ce dealul rămase singur, cu faţa răscolită de urme de hârjoană. Îl străjuia doar omul cel alb, de omăt, cu tingire pe post de căciulă, şi morcov roş pe post de nas, morcov spre care deja pândea cu ochi lacomi un urecheat pârdalnic ce stătea ascuns după un mal de omăt ceva mai deoparte.

Seara cobora uşor dinspre munţi învăluind întreaga vale în mister. Dinspre sat începu să răzbată dulce şi melodios viers de sărbătoare. Oamenii prinseră a împleti mândre cununi de colinde, cununi pe care le ridicau cu bucurie smerelnică spre cer vestind astfel întregii lumi minunea care tocmai se petrecuse in ieslea din Viflaim.

II

Copilul privea pe fereastră. De acolo se vedea derdeluşul, se vedea şi omul de zăpadă care stătea calm şi parcă indiferent la toate. Îl aştepta pe Moş Crăciun, dar acesta întârzia. Copilul se simţea obosit. Fusese la săniuş, apoi fusese cu colindul. Şi tocmai când, la ceas de taină, dinspre nordul cel mereu îngheţat, pe cerul ce privea de sus lumea prin ochii reci a milioane de stele îşi făcu apariţia Moş Crăciun în sania sa fermecată, pleoapele nu-l mai ascultară şi băiatul adormi cu fruntea sprijinită de sticla rece a geamului.

          Nu se trezi decât atunci când simţi că cineva îl trage de mânecă. Deschise cu greu ochii şi-l văzu pe Omul de Zăpadă.

• Hai sus, pui de om! Trezeşte-te că nu mai avem timp. E târziu.
• Dar unde mergem? întrebă bolborosit copilul.
• Hai că ne aşteaptă! Îţi zic pe drum. Grăbeşte-te!

Porniră la drum pe poteca mărginaşă călăuziţi de luna ce strălucea ca un ban uriaş de argint, sau cel puţin aşa i se părea băiatului că arăta luna în acea seară.

• Deci,…. unde ai zis că mergem? bâigui el din nou.
• Mergem la petrecerea de Crăciun, cum unde?
• Aha… răspunse mai mult decât nedumerit băiatul.
• Îndată ajungem! anunţă omul omătului.

Poiana se desena frumos în adâncul pădurii de paltini. În mijlocul său se înălţa falnic bradul împodobit. Stelele de pe cer coborâseră şi străluceau pe ramurile sale, iar mândrul luceafăr îi împodobea fruntea. Veveriţele aduseseră conuri meşterit colorate cu care făcuseră ornamente frumoase.

          Păsările cântau cântece de sărbătoare, iar căprioarele ofereau celor ce soseau cununiţe de cetini.

          Bucuria era în toi. Iepurii erau neobosiţi. Ei serveau biscuiţi şi ceai cald tuturor. Fluturi multicolori zburau în roiuri mari de colo-colo iar aerul era înmiresmat de parfumul unor flori incredibil de frumoase care creşteau în marginea poienii.

          Băiatului i se păru la început ciudat să vadă flori înflorite în miez de iarnă, sau fluturi zburând la ceas atât de rece, sau… câte toate se petreceau acolo, dar înţelese curând că totul aşa trebuie să fie şi de aceea când Omul de Zăpadă îi făcu cunoştinţă cu un grup de peşti lui i se păru absolut normal ca aceştia să poată respira ca oricare altă vieţuitoare şi să nu aibă nevoie de apă pentru a trăi.

          Petrecerea dură destul de mult, până aproape spre dimineaţă. Voia bună umplea poiana iar inima copilului era şi ea plină de o bucurie fără margini. Se împrietenise rapid cu un peştişor şi toată noaptea o petrecuse în compania acestuia. Îşi povestiseră o grămadă de lucruri şi-şi dădură seama că se asemănau dintr-o grămadă de puncte de vedere.

          Înainte de plecare cu toţii făcură schimb de mici cadouri simbolice. El îi dădu peştişorului o jucărioară pe care o avea în buzunar, un soldăţel care să-l apere pe acesta la nevoie, iar peştişorul îi dărui unul din solzişorii săi, spre amintirea eternă a acelei nopţi de basm.

III

          Se făcuse dimineaţă. Era a doua zi de Crăciun, dar un Crăciun aflat la mulţi ani distanţă faţă de noaptea aceea fermecată din copilărie.

          Copilul crescuse devenind om matur dar sania sa cobora şi urca şi acum derdeluşul, mânată de copiii săi.

          Chiar daca cerul se chinuise să trimită zăpadă pe pământ, soarele fusese harnic şi topise stratul firav de omăt. Doar pe ogoare, printre brazdele mai înalte, sau pe la dosuri se mai puteau vedea petice de nea ce împestriţau lumea.

Începuse deja pescuitul când soarele prinse a se arăta de după orizont, scăldându-şi faţa în apa molcomă a râului rece.

Era plăcut, vântul nu tulbura firea iar gerul obosit nu avea putere să muşte din lume.

Apa curgea liniştit, aşa cum o făcuse dintotdeauna, iar pescarii se aflau îngrămădiţi pe malurile străvechiului râu, în aşteptarea capturilor, iar dacă acestea nu vor veni, măcar pentru a se bucura de aer liber, de natură şi linişte.

Pluta înainta cuminte pe firul apei. Ochiuri vremelnice se desenau pe suprafaţa acestei făcute de peştii ce se aventurau spre peliculă.

IV

          Primul peşte veni destul de repede. Era un clean din cel viclean. Poftise la râma roşie care-l ispitise sub undă. Îl urmară apoi doi confraţi mai mititei. Era destul de bine pentru o zi din coada calendarului.

          Apoi o vreme nu se mai întâmplă nimic. Lanseurile erau în van. Pluta străbătea apa nestingherită.

          Pe maluri deja se făcuse aglomeraţie. Şcoşi din case de vremea bună a sfârşitului de an, pescarii luaseră apa cu asalt. O armată de lansete biciuia neîntrerupt firul veşnic curgător.

          Apoi, după un tremur uşor pluta lunecă-n abis. Înţepă ferm. Simţi mişcare la celălalt capăt al firului. Trase încet spre mal, iar după câteva secunde de încercări de evadare peştele reuşi să scape. Insuccesul face şi el parte din joc. Nu avea ce să facă. Resemnat puse o râmă nouă şi lansă iar. Ajunsă fix în acelaşi loc pluta nu se abţinu şi se mai scufundă o dată. De data aceasta zbaterea a fost mai mică, dar peştele a ajuns pe mal. Un scobărel. Un mic maţe-negre. Îl eliberă de îndată. Nu lua peşte acasă. Nici nu avea juvelnicul la el. Nu-l lua decât arareori. Pentru el pescuitul nu avea ca scop final cantitate de peşte din plasă. Pentru el important era să se simtă bine acolo pe malul apei, iar peştii pe care-i prindea îi considera ca fiind nişte cadouri primite din partea apei şi de aceea îi elibera.

          Imediat din adâncul rece-curgător îl vizită un moruaş frumuşel iar mai apoi urmă din nou o perioadă de pauză.

Timpul trecuse, ziua mirosea a amiază. Cerul prinse a se înnora iar mai apoi, lacrimi mici de bură, prinseră a ciupi mărunt obrazul râului.

Era vremea să termine ziua de pescuit. Să termine anul de pescuit. Mai erau câteva zile şi treceau în noul an. Spera să fie mai bun, spera să facă şi mai multe pescuieli decât făcuse în cel ce tocmai se termina, spera să aibă parte de capturi mai multe şi mai mari, să aibă driluri intense şi multe spre a astâmpăra pofta pescarului dintr-însul. Mai aruncă o dată. Ultima dată. Trăsătura a fost fină, drilul nu a fost lung şi nici prea intens dar totuşi peştele era unul frumos. Îl culese cu mare grijă din marginea apei şi-l privi atent. Era mulţumit. Ultima aruncare-ultimul peşte. Un lucru mărunt îi atrase privirea. Platoşa oţelită cu care era îmbrăcat peştele avea un mic defect. Peştelui îi lipsea un solz. Zâmbi, iar în minte îi reveni acea seară de Ajun al Craciunului. Îşi aminti de cadoul simbolic primit de el de la peştişorul cu care se împrietenise, un solz care să-i amintească mereu de acea noapte, de acel vis minunat. „ Poate o fi chiar acel peştişor” îşi zise glumind în sinea sa apoi aşeză cu mare grijă peştele în apă. Îl urmări cum se depărtează încet de mal până ce se contopi cu umbrele adâncurilor. Se simţea bine, se simţea minunat, ca de fiecare dată când elibera peştii prinşi.

Devenise el însuşi acel mic soldat pe care-l dăruise peştişorului drept protecţie. Prin orice captură eliberată el îl proteja pe acel peştişor. Îi proteja neamul, îi proteja dăinuirea.

Privi spre ceilalţi pescari.

Dacă ar fi şi ei cu toţii soldaţi, ce bine ar fi!