BIBAN (file din povești)

„Morala poveștii este că nu-ți amintești ce s-a întâmplat. Ceea ce-ți amintești devine ce s-a întâmplat.“

 John Green

PARTEA ÎNTÂI

Am destul de multe și de plăcute amintiri legate de banalul, pentru multă lume, biban, chiar dacă am descoperit destul de târziu, în caleidoscopul trăirilor mele de hoinar – undițar, bucuria autentică pe care ți-o oferă pescuitul, să-l denumesc ‟științific”, la acest reprezentant atât de vorace al neamului Perca.

I – BIBANII VECHI ȘI NOI – pescarii

Înainte de a mă apuca temeinic a deșuruba din soclurile lor (adică din amintirile mele) minunatele și multele întâmplări pe care le-am trăit de-a lungul timpului în tovărășia dungaților răpitori, mă gândesc că ar trebui, pentru început, să ne dumerim cât mai exact cu putință, dacă se poate, cu cine anume avem noi de-a face în propoziție (de fapt: în propoziții, deoarece vor fi mai multe, nu doar una), adică cine sunt (și ce hram, prin ape, poartă) dumnealor – BIBANII.

Însă nu voi descrie eu, cu cuvintele mele, această specie de pești răpitori, ci voi apela la specialiști.

Iată ce spunea naturalistul I. Simionescu despre biban:

„E și el, ca și șalăul, un mare hoț al apelor noastre. Îi plac apele limpezi și se ține aproape de față, la 1 m jumătate.

E mult mai turtit, mai îngheboșat, decât știuca, dar tot așa de vioi și cu ochii în patru. La el coloarea solzilor e frumoasă. Ca alama pe spate, verzui pe lături, mai albicios pe pântec, când se mișcă prin apa limpede, străbătută de soare, parcă are o zale pe el, dar nu e atât numai. De pe spate coboară șase-șapte vărgături mai închise. E ca tigrul.‟

         Iar despre unditul său, același I Simionescu amintea:

„… aduce mare bucurie pescarilor. Se prinde lesne, repezindu-se la nadă, mai ales dacă este tânăr, neexperimentat.

 Ca orice răpitor, este ager și la minte. Nu are lenevia crapului, ci se mișcă repede, ca săgeata, și știe să se ascundă de minune, să stea la pândă.‟

Consultând Wikipedia, despre bibani aflăm următoarele:

Bibanul (lat. Perca fluviatilis), popular: costrăș, bondroș, ghiban este numele dat speciilor din genul Perca, grup de pești gregari răpitori de apă dulce, răspândiți nativ în Europa (exceptând Spania, Italia, Grecia) și Asia. 

Percidele (Percidae) sunt o familie de pești teleosteeni răpitori, frumoși, sprinteni și buni înotători, răspândiți în apele dulci și salmastre ale emisferei nordice. Se hrănesc mai ales cu pești, dar și cu viermi și cu artropode.

Pești teleosteenii (Teleostei) (din greaca teleios = complet; osteon = os) este o infraclasă de pești osoși actuali.

Tot cercetând diverse surse am aflat și faptul că durata medie de viață a bibanilor este de cca. 20 de ani. Coroborând acest lucru cu rata destul de crescută a reproducerii lor, putem astfel explica numărul încă destul de mare de bibani care viețuiesc în apele contemporane.

Sunt deci niște răpitori sadea care în decursul generațiilor și-au perfecționat în mod continu tehnicile de vânătoare dictate de instinctele lor ancestrale de pești prădători.

Pescarii i-au căutat mereu, din cele mai vechi timpuri, atât pentru carnea lor gustoasă, cât și pentru bucuria pescuitului în sine.

Bibanii se pot pescui cu succes utilizând momeli naturale (râme, viermi, peștișori, lipitori, broscuțe, etc) dar și momelile artificiale (mici oscilante și rotative, gume, voblere, chatterbait-uri, etc).

 Fiind gregari și foarte nervoși în dril, bibanii reprezintă partenerii ideali ai oricărui pescar, mai ales dacă acesta folosește echipamente de pescuit dintre cele mai fine.

Putem spune acum că avem o imagine cât de cât clară a fratelui mai mic al șalăului, mult prea curiosul și foarte lacomul BIBAN.

Să trecem, așadar, la povești și povestit!

II – TOMA NEBIBĂNOSUL

„- Bibanul nu e pește.“ mai zic unii, câteodată, dar, „Iartă-i, Doamne!‟, pentru că habar n-au ce zic.

         Posed pe inventar un amic (D.J.) care de vreo patru-cinci ani s-a apucat, pe lângă pescuitul cu bologneza, și de lingurit, nu îl pot numi spinning deoarece doar linguri folosește omul, căutând știuca.

De mine, adică de noi, (de mine și de domnul M. este vorba, domnul M. fiind bunul meu prieten și coleg de suferințe, dar și de izbânzi halieutice) nu prididea a râde ori de câte ori ne vedea pescuind la biban.

Dar cum vremurile se tot schimbă, iar roata se învârte mereu și ținând cont și de faptul că în ultimul timp s-a ajuns ca până și umbra lui tanti Esox să fie destul de rară, să nu mai vorbim deci de tanti în sine, respectivul amic s-a văzut nevoit a încerca să mai și prindă altceva în afară de agățători, oboseală și eventual și câte o răceală sau două. Ori vreo colecție impresionantă de mușcături de țânțari, de junghiuri și de cârcei, căci știuci… maxim câte un ‟pix”… și acela așa… din când în când.

Așadar, de astă toamnă, amicul cu pricina (lingurarul) a probat a da și cu gume, după bibani. Nu vreau acum să mă laud că eu am fost cel care l-a învățat ce și cum, cu ce anume și unde anume să dea, dar, dacă așa a fost, nu am cum să spun că a fost altfel. Logic, nu?

Ideea este că, așa cum se întâmplă uneori, de multe ori chiar, a avut succes încă din prima. „… (pescar) să fii, noroc să ai!‟ Parcă așa se zice în popor. Și cu iertare să-mi fie, căci nu eu am inventat vorba și daravela aista.

Se pare că dumnealui a picat destul de adânc de atunci în boala jigging-ului, iar lingurile sale încep a cam prinde rugină. A uitat a mai râde de bibănari, fraternizând între timp cu aceștia.

Acum mă tot bâzâie la cap să dăm împreună fel de fel de comenzi de gume, de jiguri sau de alte accesorii folosite în pescuitul bibanului.

Căci așa este unii… ei nu crede până nu vede (a se citi: până nu trăiesc pe viu experiența).

III – BIBANIC VALS

         Nu rareori mi s-a întâmplat a mă duela, plin de ardoare și de netăgăduită bucurie, cu bancuri, ciopoare, cârduri, colectivități sau chiar popoare întregi de bibani flămânzi și zănatici în peregrinările mele perpetui pe malurile apelor sau în legănarea bărcii. Nu de puține ori am apelat chiar la domnul Clicker pentru a mă ajuta a număra mai ușor valurile de Perca Fluviatilis care năvăleau sălbatice peste mine. Dar ceea ce am pățit vara trecută (pe final de iulie) va rămâne veșnic consemnat la loc de cinste în catastiful cu dulci amintiri pescărești ale subsemnatului.

         Lăsaserăm în urmă confortul domestic încă de la ceasurile cele mai mici ale zilei, eu și al meu coleg, domnul M., înfățișându-ne la locul ales pentru săvârșirea faptelor pescărești (loc pe care l-am găsit încă învăluit în negriul său capot de noapte), porniți fiind a ne răfui cu unele bande de bibani despre care aveam informații concrete (extrase din pescuielile zilelor trecute) că preferă să acționeze doar la baza anumitor verzi stufuri, atacându-și feroce victimele, semănând astfel cumplită teroare printre pașnicii băștinași ai zonelor respective.

         Îmi aduc aminte de faptul că lanseta mea s-a curbat încă de la prima aruncare, semn mai mult decât dătător de speranță. Numai că… doar că… însă… nici nu știu cum să mă exprim mai bine pentru a reflecta cât mai exact decepția oferită de următoarele aproximativ două ore în care am avut prilejul nedorit de a admira, până la saturație chiar, rectiliniaritatea perfectă  a lansetelor noastre. Nici un atac, nici o urmărire, doar decepții cumplite și dese exclamații cu conotații mai mult sau mai puțin carnale.

         Plictisiți fiind de a tot ocărî și de a blestema bibanii în lipsă, am dezlegat caii din pripoane, mânându-i spre alte meleaguri, cât mai depărtate.

         Mergeam cu barca încet de tot, la ralanti, undind, atunci când brutalul a intervenit cu mare brutalitate în joc, metamorfozat din plin prin atacul resimțit în fir. Colegul a tras imediat cu hotărâre maximă de hățuri, oprind pe loc atelajul nostru lacustru, iar eu am început a trage maxim de lansetă, driluind sirepul acela de bibănoi.

         Nimeriserăm în plin zaiafet. Din zece lanseuri efectuate, la cel puțin nouă dintre ele aveam atac, aducând la barcă minimum opt pești. Nu era prima (și nu a fost nici ultima) dată când ne puneau bibanii în situații din astea, greu de uitat, dar a fost una dintre puținele ocazii în care am avut de-a face doar cu bibani de la treizeci de ținte în sus, unii dintre ei având înclinații serioase chiar înspre patruzeci (poate și peste). Așadar, niște bibani foarte, foarte bine crescuți. Și de o forță rarisimă. Herculeeni. Atât în atacuri, cât și în driluri. Și unde mai pui și faptul că îi pescuiam dintr-o apă cu o adâncime deloc de neglijat, lucru care sporea și mai grav nivelul de adversitate al luptelor.

Minciogul gâfâia, lansetele uitau a se mai îndrepta, mulinetele fumegau, iar noi trăiam cu adevărat. Trăiam minunea. Minunea frumoasă a unui pescuit fabulos. 

         Pescuiam ca vrăjiți, lăsându-ne purtați pe aripile fericirii, tot așa după cum un minunat dans te poartă pe aripile ritmurilor sale.

Da, așa era! Exact ca într-un dans. Un dans în doi. Pe perechi. Noi și bibanii. Un vals. Cel mai minunat vals pe care l-am valsat noi vreodată.

Bibanic vals.