BIBAN (file din povești) – PARTEA A DOUA

„Morala poveștii este că nu-ți amintești ce s-a întâmplat. Ceea ce-ți amintești devine ce s-a întâmplat.“

John Green

I – LA OMUL POSAC NICI BIBANII NU TRAG

Era o zi dintr-o toamnă șuie rău de tot. Frigul, ceața și bura se zbenguiau în voie, jucând leapșa, pe deasupra luciului nu tocmai limpede care împroprietărea albia râului cel drag, adică Siret (în ucraineană Серет, în maghiară Szeret, în traducere „Dragul“).

Eram pe malul smiorcăit de noroire al apei încă de cum începuse a face tumbe alba prin lume, cu undița în mână, însă recunosc că mai mult îmi țineam mâinile prin buzunare, pentru a le mai încălzi nițel, dar și cu visarea în suflet (ca să mă exprim și poetic, măcar din când în când). Eram însoțit doar mine însumi, văduvit fiind în acele momente de prezența oricărui amic de pescuit, undind după dungați. Numai o caricatură de mâță, aciuată cine știe cum pe acolo, puțin mai mare decât un breloc, dar care mieuna feroce, de foame probabil, mă acompania, certându-mă grozav pentru non-talentul meu pescăresc, talent care mă chinuia, plin de inspirație, atunci. Talentul bun, talentul de pescar sadea, a început a prinde firav formă și contur odată cu lansarea către glie a unor raze ceva mai pline în grade, cu plus, de către domnul Sorel, cel care era presupus a profesa în acele momente undeva pe deasupra plăpumii groase de ceață pe care o aruncaseră duhurile cele rele peste noi, căci de văzut nu se vedea, de nici o formă sau strălucire.

Legătura concretă dintre încălzirea globală (a zilei și a apei respective, nu a planetei) și deșteptarea simțurilor gumivore ale bibanilor a dus în mod inevitabil la punerea mai rapidă în circulație a sângelui prin tunelele venelor și arterelor mele, inclusiv la încălzirea mâinilor proprietate personală, astfel că destul de repede, atent și animat fiind doar de activitatea întreprinsă, am și uitat care mai era rostul buzunarelor pe lume. Mi-am amintit însă care era rolul juvelnicului. Asta după ce, în prealabil, l-am umflat, până aproape la refuz, hrănindu-l din belșug cu pește, pe ghemul acela mieunător și dotat cu coadă, mustăți și picioare, fix patru la număr (de au început a luneca la vale puricii de pe mâță, la cât de bombată devenise).

Văzând ciorchinii de bibani care se tot atașau cu mare drag de gumele mele, după principiul: „(bi)ban la (bi)ban trage“, am decis a-i și număra puțin pe dungați, pentru oarece statistici personale, nu pentru altceva. Apropos de dungați, erau ei mulți, dar numai ca și număr de guri ce trebuiau hrănite, nu și ca număr de dungi pe corp de individ solzos, adică erau destul de zgârciți cu centimetrii, în lungime, pe care îi înfățișau și îi prezentau ei lumii pe atunci. Dar, vorba veche: „Mici, dar mulți“, așa că am ales a-i caza vremelnic în juvelnic, transformându-i în veritabili centurioni. De cum se împlinea suta, căci doar este cunoscut de toată lumea faptul că: „(bi)ban cu (bi)ban se face suta“ (sută strict și corect numărată de către Mister Clicker) îi și trimiteam din nou la luptă în lacustrele câmpuri de bătaie, la fel de vii și de zbenguitori, tot așa după fuseseră ei și atunci când ne întâlniserăm pentru prima dată în acea zi.

Între timp, se aciuase pe acele meleaguri, nu departe de mine, și un alt nene presupus a fi bibănar, dar care poftea la aceștia, la bibani, nu prin intermediul artificialelor, ci prin intermediul unor mici și vii peștișori despre care nu știu cu exactitate de care specii erau aparținători. Posibil să fi fost boișteni, posibil să fi fost mici obleți, beldițe și porcușori. Ori poate că erau puiuți de cleni, scobari, mrenuțe sau de alte neamuri de pești. Nu știu. Dar cu siguranță știu că respectivii peștiuci nu erau  defel pe pacul bibanilor din respectiva zonă de apă unde ne munceam noi în vremurile acelea reci.

La început, fiind din plin sub influența drilurilor, nu am prea fost atent la domnul meu coleg de conjunctură și la activitățile, mai mult statice, ale acestuia, dar, la un moment dat, moment situat fix la jumătatea celei de a doua sute (de bibani, nu de grame, deoarece renunțasem încă de pe atunci, de ceva vreme chiar, la practicarea sporturilor care implică ridicate “grade de tărie”) mă pomenesc interpelat de către respectivul:

• Auzi, domnu’! Da’ de ce la tine vrea și la mine nu?
• Dar cine vrea la mine și nu vrea la dumneata? i-am răspuns eu tot cu o întrebare, mai mult decât nedumerit fiind.
• Cum… cine? Bibanii. Cu ce naiba dai?
• În nici un caz nu dau cu naiba, asta e clar. Dau cu gume.
• Cu gume, zici? Dă și mie una, că mă apucă infarctul la inimă când te văd că tu tot prinzi, la rând, și la mine nu trage nici unul măcar, de leac.
• Poftim! Alege din trusă! Ia și un jig! Care dorești dumneata! l-am servit eu, traversat de cele mai bune și creștinești intenții, pe respectivul pescar, întinzându-i trusa cu năluci pe care o aveam la mine.

           Nici nu m-am uitat ce anume a luat. Treaba lui! Treaba mea era să driluiesc.

           Nu știu cât de priceput era respectivul pescar în arta unditului cu năluci suple, dar din prima aruncare a agățat iremediabil cârligul, păgubind guma. A urmat o altă aprovizionare din cutia mea, apoi o altă cioată. Și așa a fost și a treia oară, chiar dacă pare greu de crezut. Cu a patra nălucă a fost mult mai norocos. Pe aceea nu a mai păgubit-o prin cioatele din apă. Nu, deoarece, în momentul aruncării, a agățat-o, involuntar desigur, într-o creangă care era parte integrantă a unui copac aflat în spatele său. Surescitat peste măsură fiind de totalele rateuri halieutice pe care le etala din plin universului, omul a începu a smuci brutal din lansetă, dorind a rupe creanga respectivă și a elibera astfel năluca. Acțiunile sale au avut și efect, căci aproape imediat s-a auzit un pârâit scurt, urmat apoi de un pocnet destul de sonor. Se rupsese, așadar. Lanseta, nu creanga.

         Pomenind încontinuu de cele sfinte, dar nu cu sfinte gânduri,  omul a strâns nervos ce mai avea de strâns din echipament, a aruncat peștișorii săi cei fără de folos în apa marea a râului și apoi a plecat posac, mai posac chiar decât vremea care ne înconjura, fără a mă mai învrednici cu vreo privire măcar, darămite cu vreo vorbă ceva (de rămas bun) de parcă eu aș fi fost vinovat de nepriceperile și neputințele sale.

         “C’est la vie! C’est comme ça les pêcheurs !”

II – ECCE PERCA!

         „Ecce Homo!“ a exclama Ponțiu Pilat, conform Evangheliei după Ioan, lângă fortăreața Antonia – din Ierusalim, atunci când l-a prezentat mulțimii pe Mântuitorul purtând coroana de spini pe cap.

         „Ecce Perca!“ am exclamat eu într-o zi de toamnă murdară, rece și tristă, aflat fiind pe malul aceluiași, atât de pescuit, Siret.

         Era cu ceva ani în urmă. Pe la începuturile fructuoasei mele cariere de foarte priceput pescar cu năluci artificiale. (Acum se cade a-i da o friptură gurii care m-a lăudat atât de frumos. Poftă mie, așadar!) Posibil să fi fost chiar în primul an de după marea schismă apărută în viața mea pescărească, atunci când ruptu-m-am efectiv în două, o parte din mine continuând a pescui cu bologneza, ori de câte ori avea ocazia, iar o alta alergând cu lanseta de spinning în mână pe malurile apelor (nu aveam încă barcă pe atunci) mult mai des decât o făcea cealaltă parte a mea.

         Dacă am amintit deja faptul că nu aveam barcă, ei bine, așa după cum am recunoscut și cu alte ocazii, în alte înșiruiri de amintiri halieutice personale, nici cu gumele nu făcusem eu cunoștință în acele străvechi vremuri, vremuri de mult dispărute în catacombele timpului. Jigging-ul fiind pe atunci un subiect tabu pentru mine.

         Mă concentram doar pe ce știam și pe ce aveam. Pe reactive. Oscilante, rotative, voblere. Norocul lor, al nălucilor anterior amintite, a fost acela că au rodit așa cum trebuie încă de la început și că nu am dat degeaba banii pe ele, căci altfel s-ar fi făcut de râs. Și scumpe, și nepricepute. Vai de capul lor! Sincer să fiu, nu știu ce s-ar fi întâmplat dacă nu aș fi dat dovadă de bune capturi încă de la începuturi. Probabil că aș fi renunțat, ab-initio, la spinning, dar posibil totuși să nu fi renunțat. Chiar nu știu, și asta nici nu mai contează acum. Ceea ce importă cu adevărat este doar că fapta s-a înfăptuit, că întâmplarea s-a întâmplat, că nălucile au nălucit, năucite adesea fiind de năucele atacuri ale răpitorilor, că peștii s-au pescuit și că eu neliniștea cu greu de-atunci mi-am mai liniștit-o.

         Revenind pe malul apei din povestirea mea, în ziua aceea tomnatică, mă regăsesc rupând oarece perdele de stuf, pentru a-mi croi cărare către apă și visare, cu dificultate mare prin mâluri înaintând.

         Ochiul de apă cu care m-am conectat în cele din urmă era extrem de mic și cu apa relativ liniștită, vântul strecurându-e și el cu mare greutate până la dânsul prin acele groase perdele de stuf care îl înconjurau din toate părțile.

         Cu unele mici-mari eforturi am reușit totuși a-mi lansa voblerul (sută la sută nipon prin născare), cu o aruncare pe sub mână, în lungul malului (sută la sută românesc prin poziționare geografică), recuperându-l apoi prin fața văluritei perdele a păpurișului.

         La un moment dat, după câțiva bibani, mai mult decât cumsecade, pe care reușisem să-i pescuiesc, amăgindu-i cu al meu vobler, m-am simțit efectiv înhățat de mânecă. Atunci eu am înțepat prompt, iar el s-a opus și mai prompt. Ca un foarte îndărătnic și nărăvaș cal.

După care, o vreme, ne-am tot tachinat și chinuit unul pe celălalt. Mă temeam cel mai mult ca să nu-l scap pe iabrașul meu căluț în câmpul cu verdeață al stufului. Nu l-am scăpat. Până la urmă am reușit a-l îmblânzi și a pune șaua (a se citi: mâna) pe dânsul. Chiar și ruleta. Primul meu biban care se prezenta lumii cu toți cei patruzeci și încă vreo doi de centimetri ai săi.

„Ecce Perca!“