Mi-e dor sa pescuiesc pe rauri romanesti, asa cum le-am cunoscut prin anii ’70 – ’80, cand faceam primii pasi cu o undita din trestie pe mal de ape, cautand porcusorii de vad, belditele, clenii marunti si naivi, ori o nesperata mreana mai mare de o palma. Dintre toate raurile care mi-au fost leagan al pasiunii nu prea a mai ramas insa astazi cine stie ce. Au ajuns un sir de gropi ciclopice sapate de balastiere interlope, gropi de gunoi prin care apa curge tulbure, iar  din padurile ce le umbreau malurile au mai ramas acum doar scaieti uscati in care se agata pungi de plastic adusi de vant. De curand, printr-o Ordonanta de Urgenta, reginele matriarhatului de Mediu, ministresele Varga si Plumb, au dat dreptul primarilor care pastoresc asezari pe marginea apelor sa exploateze gratuit pietrisul si nisipul din rauri, cica intre 1000 si 2000 de metri cubi pe an. Stand cu lanseta in mana pe marginea unui hau imens, mai jos de barajul de la Mihailesti, acolo unde lunca Argesului a fost carata basculanta cu basculanta, iti dai seama ca acesta este chiar sfarsitul. Toate aceste rauri se strang in Dunare si de acolo in Delta, la portile careia Mihai a inceput sa pescuiasca. Il las chiar pe el sa se prezinte.

“Salut, ma numesc Andreev Mihai, pescuiesc de la 3 ani si sunt din Tulcea. Bunicul meu m-a invatat tot ce stiu, cum ar fi monturi si anumite noduri. Prima mea captura a fost un caras de 1,5 kg. In acea zi am prins 3kg de caras iar bunicul meu a prins mai mult cu 2-3 kg decat mine, deoarece el e profesionistul. Am pescuit pana la varsta de 7 ani, apoi am plecat in Spania, unde am stat 4 ani si nu am pescuit deloc. In 2010 cand am venit in Romania, am inceput sa pescuiesc din nou si m-am simtit de parca n-am pescuit toata viata. In acea zi am plecat acasa cu un caras cat palma si 3 kg de babusca si rosioara. Am mai fost si la 7 Tevi in Tulcea si am pescuit la rapitor, cand am prins doar 2-3 avati pentru ca mi s-a incurcat lingurita si mi s-a rupt firul. De Paste am fost din nou la pescuit si am pescuit 4 kg de platica, caras, babusca si m-am distrat de minune. Inainte sa plec inapoi in Spania am mai fost la pescuit si am prins doar 5 platici mari. In Spania am fost la pescuit in aceasta vara pe raul Guadalquivir si am prins un ciortan, doi somni micuti si o anghila, deoarece raul este malos si miroase urat.”

L-am intalnit prima data pe Facebook. Imi punea intrebari de genul „Avatul se prinde la lingurita rotativa?”. Am raspuns. Nu toti ne nastem invatati. Apoi aparea in fiecare zi cu cate o intrebare legata de pescuitul cu naluci. Si de fiecare data imi spunea ca m-a vazut la PVTV on line prinzand stiuci prin Delta, intrebandu-ma daca ma mai duc acolo sa filmez, unde si cand va fi asta. Recunosc ca nu am intrat niciodata in detalii, raspundeam si atat. Apoi m-a intrebat daca am pescuit la 7 Tevi. Evident ca nu. E un detaliu Tulcean, care scapa bucuresteanului venit in graba prin Delta, in goana dupa adrenalina pescareasca. Si atunci mi-a spus asa: „Ce mult as vrea sa pescuiesc in Romania!”. Lucrul acesta mi-a atras atentia și am aflat ca e plecat cu parintii in Spania.

Da Mihai, dorul tau de pescuit acasa este de admirat. Numai ca  „acasa” apele si pestii sufera si nu stiu daca vor mai fi aici, asa cum le-ai cunoscut tu in copilarie, cand te vei intoarce. Nu as vrea sa te deiluzionez Mihai, dar in tara in care ai vazut pentru prima data soarele, cerul, norii, Dunarea, tara in care ai simtit pentru prima data gustul picaturilor de ploaie, raceala fulgilor de zapada, tara in care ai rostit primele cuvinte, ei bine, in tara asta lucrurile nu stau deloc bine. Puternicii zilei, politicienii care ar fi trebuit sa-i asigure pe cei de varsta ta ca apele, pamanturile, padurile, dealurile si muntii va raman voua, ca mostenire a acestui neam, le parjolesc, le distrug pentru cativa arginti murdari. Spania amară e o certitudine. Dulcea Romanie devine pe zi ce trece o amintire.

The post Peștii de acasă appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.

Vorbeam zilele trecute cu Gabi Udila, rod builder ce a cam inceput sa incarunteasca in lumea asta a pescuitului la rapitor de la noi (ca noi toti astia, mai umblati pe ape), si imi povestea cum s-a schimbat cererea de lansete in ultimii 6 – 7 ani. Prin 2005 asistam la ofensiva jiggingului, stil de pescuit promovat in primul in rand prin intermediul revistei la care scriam pe vremea aceea – Aventuri la pescuit, odihneasca-se in pace… – ajutat deopotriva de maretia de atunci a Sarulestiului si mai tarziu de debutul in tromba al Turneului de spinning ce avea sa devina CN. Mirajul pescuitului cu jiguri si naluci suple la salau, considerat un apanaj tehnic al elitelor pescaresti din spinning, a facut ca cererea de lansete specializate in acest gen de pescuit, Ultra Fast si cu gramaje nu foarte mari, avand in vedere lacurile de ses in care se isi gasea exprimarea, sa creasca exponential. Cei mai pretentiosi si ambitiosi nu concepeau atunci (ca si acum) decat pescuitul cu o “scula” in care componentele erau alese cu grija pentru a obtine calitatea maxima. In fine, trecand peste muntele de detalii tehnice si privind cu mintea pescarului cea de pe urma, lacurile care aveau salau in jurul Bucurestiului nu erau foarte multe, dar erau destule pentru a mentine vie flacara jiggingului.

In aceeasi perioada despre care vorbesc, cu mici exceptii, cererea de lansete destinate nalucilor de reactie din pescuitul stiucii (oscilante, voblere) era practic inexistenta in comparatie cu lansetele de salau. Asta pentru ca stiuca era disparuta din lacurile semi-urbanizate ale Baraganului, iar in Romania profunda – acolo unde mai fojgaia prin ape cate o stiuca uitata de braconieri – specializarea lansetelor in functie de naluca folosita era un orizont indepartat. Prin Delta, e drept, stiucile nu erau exterminate iar fita cu incintele – cu exceptia mirajului Holbinei intesate de capturi capitale – inca nu facea valuri. In Campionatul National de Spinning, dupa o incercare timida cu Cormoranul, stiuca a iesit de pe lista de specii – tinta a etapelor. Asta doar in cateva cuvinte, pentru a intelege fenomenul. Intre timp, una dupa alta, baltile de salau au decazut. Treaba asta s-a intamplat intr-un ritm atat de alert incat astazi salaul pare la fel de batut de soarta in amenajarile piscicole ca linul sau caracuda. Sa nu uitam, vorbim despre ape, iazuri, lacuri si helesteie unde alta data salaul si stiuca erau un procentaj obligatoriu din structura pe specii stabilita de pisicicultura, aia de stat, comunista cum era ea.

Ajungand spre zilele noastre, prabusirea turismului din Delta Dunarii datorata dezastrului piscicol manageriat de ARBDD si ANPA i-a obligat pe cei implicati in aceasta afacere sa improvizeze. Asa a aparut antonimia incinta – natural. Pentru cei ce nu sunt foarte familiarizati cu aceasta abordare trebuie spus ca neantul piscicol din ghioluri si canale (natural) a putut fi oprit pe alocuri la baza digurilor care imprejmuiesc amenajarile pisicicole din Delta (incinte). Una dintre ele este Cormoranul. A doua este Periprava (Ultima Frontiera). A treia a fost La Ardelean (golita in acesta primavara). A patra – Statia 11. A cincea (exclusivista) a fost Holbina, care acum a iesit din circuit devenind privata din toate punctele de vedere. Pentru mine adevaratul inteles al acestor incinte este dezastrul la care am ajuns: sa gasim in Delta ape limpezi si salbatice in care prospera bibanul si stiuca doar in fostele amenajari piscicole. Adica mici insule de Delta vie intr-un ocean de Delta moarta. Din punctul de vedere al rod buildingului, da. E mai bine, pentru ca pescarii au inceput sa investeasca in echipamentul de stiuca, folosind lansetele potrivite pentru diferite naluci, convinsi fiind ca apa pe care vor pescui nu a fost plasuita si “curentata”.

Mai zicea Gabi ca in ultimul timp sunt tot mai multi cei care vor lansete de jig cu puteri mari, destinate jiggingului la Dunare, in curent puternic si adancimi mari, locuri unde mai ai sansa sa prinzi salau, si nu orice salau, ci dintre cei capitali. E normal sa se intample asa, Dunarea este un sistem deschis iar pestii vin spre zona noastra dinspre unguri, austrieci si nemti, acolo unde nu sunt hoardele de braconieri romani si bulgari pastoriti de politiile de frontiera. Ca o paranteza: imi spunea un amic care si-a facut casa de vacanta undeva nu departe de Dunare, prin zona Giurgiu, ca a asistat intamplator la o partida de “pescuit” a acestor politisti de frontiera iesiti in exercitiul misiunii pentru a apara Europa de nenorocirile extracomunitare. Cu nava foarte puternica pe care o au in dotare se plasau motorul spre mal, la 10 – 15 m, astfel incat ambalarea sutelor de cai sa arunce pe pamantul patriei valuri de apa si pestii prinsi de acest uragan ivit din senin. Printre acesti pesti se afla frecvent salai capitali, somni, avati cat tarponul… Iata ca evolutia cererii in domeniul rod building poate fi si in Romania o oglinda a tendintelor din pescuit, mai exact a variantelor pe care le mai are pescuitul sportiv in Romania.

Big picture? Olt, Mures, Arges, Siret. Concesionari mai rai decat poluarea industriala, sate iesite la braconat, balastiere din kilometru in kilometru. Baltile? Patroni jepcari care nu au nicio legatura cu pisicicultura, multi semi-analfabeti. Cati dintre ei au angajat un inginer piscicol? Extrem de putini. Vorbeam chiar inainte sa scriu aceste randuri cu Vlad Pavlovici care a ajuns la concluzia ca apele in care se mai pot pescui  crapi over 10 Kg sunt din ce in ce mai putine. Dar noi, cei de la rapitori, ce sa spunem, cand acesti pesti sunt scosi din sistem pentru ca “mananca puii de crapi chinezesti”, fraza repetata la nesfarsit de cei care se chinuie sa obtina profit imediat din aceste ape? Ofensiva “chinezilor” este vizibila astazi cu ochiul liber. Distrugerea habitatelor acvatice incepe in acest caz cu distrugerea vegetatiei. Odata cu ea dispar speciile adaptate la aceste ecosisteme. Apele nu mai au limpezime, caci plantele au un rol de filtrare major. Totodata lanturile trofice sunt rupte. Dispar specii de pesti, de nevertebrate, de insecte. Biodiversitatea devine astfel pentru “patron” un termen imperialist si dusmanos. Apele devin tulburi, chioare, ca niste balti temporare formate de viituri. In plus toti fosfatii si nitratii din agricultura se scurg, ploaie dupa ploaie, in lacuri. Cu timpul apare eutrofizarea, acea supa verde care inseamna moartea unei ape, chit ca geme de cteno, de sanger, de novac. Ei bine, toata aceasta imagine trista a unei pisciculturi decrepite aflate in pragul colapsului biologic a fost finantata in perioada 2007 – 2013, prin programul pentru sustinerea acestei activitati cu fonduri europene, cu incredibila suma de 230 de milioane de euro!

Incet, incet pescuitul sportiv din Romania se scufunda in smarcurile fetide ale pescuitului la “bomba”, cu tambalul de lansete, cu sacosa, cu sacul. Pentru ca asta este chipul apelor de la noi. Tepelor date de “patroni” li se opun furturile cu portbagajul masinii din partea “clientilor” veniti la pescuit. Ciortanul si carasul sunt pestii pe care ii viseaza multi dintre acesti pescari numai si numai pentru a umple chiuvetele si – in cazuri fericite – cazile. Relatia de tip romanesc pescar – detinator de balta poate definita ca raportul dintre lipsa de educatie a cererii si tupeul interlop care pandeste in spatele ofertei. Si nu este numai faptul ca am ajuns sa avem pescarie cu fitofag si in parcul Herastrau, ci si faptul ca in toate parcurile care au lacuri ANPA a concesionat abuziv aceste luciuri de ape, multe aflate in plin Bucuresti. IOR este un exemplu, Carol al doilea, sunt si altele, insa Tineretului este un caz aparte. Pana nu demult lacul de aici plin de stiuca, astazi plin de somn pitic – acest terorist al pisciculturii. Distrugator si greu de eradicat. Ca si speciile asiatice, de import, de asta data american. Patronul este disperat pentru ca acest peste s-a inmultit atat de mult incat puteti sa observati bancuri compacte, de aproape un metru in diametru, un fel de baloane negre subacvatice, care isi schimba forma si se deplaseaza pe langa maluri. Sunt ca termitele, mananca puietul si icrele. Nu au dusman natural pentru ca au doi spini ce insotesc aripioarele ventrale, arme care il fac sa stea in gatul… oricarui rapitor. Sute de stiuci au fost gasite moarte cu acest pumnal infipt in gatlej. Somnul pitic – un fel de Kamikaze.

Solutia in cazul de fata este doar bass-ul. Pentru ca natura i-a crescut impreuna, de mici, la ei acasa, in USA. Bibanul american este singurul rapitor capabil sa inghita acest Ninja al pisciculturii. Introdus in lacul din Parcul Tineretului si-ar face cu spor treaba. Iar cum bass-ul este motorul industriei de pescuit sportiv din lume, vestea ar fi buna si pentru noi. Numai ca introducerea unei specii alogene este interzisa de lege. Ai nevoie de tot felul de aprobari. Puneti la socoteala birocratia si transportul, chit ca bassul nu e departe, e chiar la portile Romaniei, in Ungaria. Oricum, apele noastre sunt distruse de poluare, de disparitia biotopurilor specifice, de braconaj si de pescuit intensiv. In plus sunt invadate de speciile asiatice. Americanii au cheltuit miliarde de dolari sa elimine acest peste care – in ciuda tuturor previziunilor – se reproduce in raurile nord americane. Si la noi se reproduce, e oficial recunoscut de Institutul de Cercetari Delta Dunarii. Iar obsesia somnului african a umplut deja multe balti de la noi cu acest intrus.

Am fost o tara cu o bogatie piscicola de invidiat. Peste tot ape pline de peste. Si asta pana acum 30 – 40 de ani. Saptamanile trecute, fiind la o filmare langa Babadag, stand pe inaltimile de la Enisala si privind peste Razelm spre mare, ma intrebam cum oare, in atata apa sa fie atat de putin peste? Imi povestea un paznic de la lacul Babadag, nascut si crescut, aici ca pana prin anii ’70 – copil fiind – nu cutreiera paduri, dar pescuia la trestie bibani peste kilogram si salai “mascati”. Lacul era patria acestor pesti, si al crapului salbatic si stiucii si al celorlalte zeci de specii mai marunte si mai modeste care construiau Edenul pescaresc de la poalele cetatii Enisala. Apoi prin 70 si ceva a venit “partidu’” cu specialistii sai si a incercat sa sece lacul pentru a elimina rapitorii, in vederea culturii intensive de specii asiatice. Nu au putut pentru ca pe mijloc e o albie in care a ramas totusi ceva samanta de rapitor. Niciodata Babadagul nu a mai fost insa ce era inainte de aceasta interventie idioata. Chiar daca salaul s-a refacut prin anii ’80, continua exploatare in regim industrial si popularea exclusiva cu specii asiatice a facut ca astazi salaul sa se rareasca. Asadar, revenind la Tineretului, studiul nostru de caz, mai e loc si de bass? Eu zic ca in cenusa imperiului e loc de orice. Si de orci, si de rechini, de caracatite. De ce nu?

The post Prin cenusa imperiului piscicol appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.

Daca va mai faceati iluzii ca pescuitul este o activitate care va poate rupe de stresul cotidian, atunci sa stiti ca va inselati amarnic. Asta pentru ca pescuitul se manifesta intr-un context social, politic si cultural de care nu putem face abstractie nici macar atunci cand avem porniri marunte, de genul prostirii carasului cu rama rosie de balegar. De la cel mai ascuns carlig din trusa si pana in maruntaiele celui mai rebel oblete din balta, Romania palpita negresit cu toate cele pe drumul intortocheat dintre cauza si efect. Iata de pilda doua cazuri concrete: pe de o parte CN de crap de la Corbu, dupa o prima mansa anulata si cu regulamentele schimbate in timpul jocului, iar pe de alta parte examenul de capacitate la care a fost schimbat baremul de corectare chiar in timpul derularii examenului. Nu este neaparat o simetrie a imaginii votului din salile prafuite ale AGVPS-ului alaturata figurii tampe a ministrului educatiei, care azi zice ca baremul ramane neschimbat si maine il schimba. Nu. Dar este acea chimie a metrului negociabil, a cuvantului cu doua intelesuri si a permanentei senzatii de blat care nu-ti da voie in tara asta sa mai crezi in ceva. Priviti scandalul cu plagiatul lui Ponta, circoteca sinuciderii parnaiasului Nastase, ori tanguiala de baiat incuiat in casa a presedintelui Basescu. Nu vedeti in toate astea mizeria apelor de la noi? Nu credeti ca exista o legatura intrinseca intre braconierii care flutura sturionii la pod, la Giurgeni, sub nasul ticalosit al Politiei, si votarea de catre Parlament a redeschiderii vanatorii in Delta Dunarii? Priviti acuzele reciproce de hotie si tradare de tara ale partidelor dambovitene alternate la putere. Nu e cumva ceva din asta in galceava permanenta a pescuitul de competitie mioritic?

Ca roman, sa fugi de Romania, este ca si cum ai incerca sa scapi de propria umbra. Povesteam acum putin timp pe forum experienta pe care am avut-o pe un rau din America unde bassul facea casa buna cu crapul. Eu, ca pescar de rapitor am tot revenit la acel rau generos, pana cand intr-un an am constatat ca pescuitul este interzis cu desavarsire. Patronul magazinului local de scule de pescuit, pe care il frecventam de fiecare data cand eram in zona, m-a lamurit imediat: interdictia fusese introdusa de putin timp datorita plangerilor localnicilor. Raul, altfel cu maluri curate si pline de vegetatie, fusese luat cu asalt de pescari de crap, romani si sarbi. Prindeau mult, ceea ce nu era o problema – americanii nu vor acest peste in apele lor – dar curatau pestii pe mal, pentru a-i duce gata filetati acasa. Maruntaiele pestilor, la care s-au adaugat pungi, cutii goale de bere, sticle si hartii, au schimbat radical aspectul locului. In consecinta, dupa multe amenzi, incidente si reclamatii, oamenii legii au constatat ca est-europenii, in nemarginita lor dragoste pentru crap, sunt de nestavilit. Singura solutie a fost eliminarea totala a pescarilor de pe malurile raului. M-am dus sa ma conving la fata locului, am mers prin locurile cunoscute, unde am gasit multe pagini de ziar mototilite, folosite printre altele la impachetarea mamaligii. Erau pagini din ziarul Romania Libera, ziar care ajungea la diaspora romaneasca in fiecare joi, adus de cursele Tarom. Ca intr-un joc de-a v-ati ascunselea Romania ma gasise in ascunzatoare, o ascunzatoare pe care o credeam infailibila si de unde speram ca voi scapa, candva, turma.

The post Cine nu-i gata, ia crap cu lopata appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.

Întotdeauna am privit gerul, gheaţa şi viscolul ca pe un răgaz. Este reflexul meu de pescar care simte nevoia venirii unui nou început de sezon, în fapt doar un reper convenţional care ne dă prin discontinuitate confortul ciclicităţii, al tradiţiei. Dincolo de excepţii, aşa cum sunt “libelula” vioaie, degerătura şi obletele congelat într-un spasm etern la două degete de izbăvirea copcii, se recompun marile aşteptări. Sub nămeţi încolţesc firele de iarbă. Sub firele de iarbă este nebunia care cuprinde pământul în fiecare primăvară. Acea vibraţie surdă care înverzeşte stuful şi ascute colţii şalăului, acea energie care scoate broasca din neantul mâlului şi crapii din postul negru. Însă până la momentul de graţie eu cred că ar fi bine să înţelegem spaţiul în care pasiunea aceasta încearcă să-şi trăiască visele. Reperul nostru, ruperea de monopolul AGVPS şi de comerţul socialist de stat, este deja la o distanţă de 22 de ani. O viaţă de pescar, o viaţă în care ar fi trebuit să se întâmple multe.

Să nu uităm că cei care nu aveam relaţii pe la IDMS – lanţul de magazine Auto, Moto, Camping şi Sport în care se vindeau pe sub mână mulinete DAM şi lansete Tokoz – am plecat de la scule second hand cumpărate prin Obor. Multe dintre ele contra-făcute, ca şi firele de pescuit sau cârligele. Revistele de pescuit aduse de afară, în special La Peche sau Blinker, erau răsfoite şi date mai departe de mii, poate zeci de mii de confraţi într-un circuit rivalizat în România socialistă doar de cel al casetelor VHS porno. Ştiu pescari serioşi care păstrau intacte nu numai mulinetele după ani de folosinţă, dar şi cutiile, pentru că la fiecare Crăciun le puneau frumos ambalate sub brad. Nu numai televizorul color, playerul video sau Dacia erau cumpărate pe viaţă, ci şi sculele de pescuit. Cine punea mâna pe o lansetă Shakespeare Ugly Stick sau o mulinetă Penn, dacă nu era bişniţar, se liniştea. O lansetă Pezon&Michel costa cât un salariu minim, o mulinetă Mitchell 900 valora pe piaţa neagră cât un salariu mediu. Erau achiziţii majore, care trebuiau să te ţină, în accepţiunea acelor vremuri, probabil 20 – 30 de ani. Şi pentru că pescuitul nu este ca filatelia, toată nebunia avea nevoie (ca şi acum) de o finalitate. Pe malul apei. Fie ea baltă, Deltă sau râu.

Proiecţia tuturor revistelor de pescuit şi a sculelor cumpărate cu atâtea sacrificii era drillul cu un peşte, doi, dar asta numai după ce îţi vizai permisul la o asociaţie a AGVPS-ului, că altceva nu era. Se prindeau cleni de 2 kilograme şi mrene de 5 kilograme pe Argeş, la Mihăileşti. Ştiuci de 10 kile la Mogoşoaia, Mostiştea sau la Căldăruşani. Şalăi cât câinele ciobănesc pe Olt, somni cât barca pe Dunărea Veche, în faţa satului Mila 23, păstrăvi de 10 de kilograme în Vidraru. Odată cu mijirea zorilor capitalişti am zis că democraţia şi economia de piaţă vor spulbera iobăgia pescarilor români legaţi de glia agevepesistă, că vom avea în sfârşit acces la echipamentele de pescuit de ultimă generaţia şi – mai ales – la informaţie. S-au întâmplat toate acestea, numai că realitatea perfidă a demonstrat că, atunci când pui mâna pe peştişorul de aur, trebuie să te gândeşti bine şi ce dorinţă îţi pui. Pentru că e foarte probabil să se împlinească. Săptămâna viitoare vom pătrunde mecanismele prin care libertatea de asociere a pescarilor, importul liber de echipamente de pescuit şi privatizarea serviciilor dedicate pescuitului sportiv se bizuie astăzi pe mai puţin de 10% din potenţialul piscicol pe care România îl avea pe vremea lui nea Nicu.

The post Undiţa şi revoluţia (I) appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.