Prin cenusa imperiului piscicol

Vorbeam zilele trecute cu Gabi Udila, rod builder ce a cam inceput sa incarunteasca in lumea asta a pescuitului la rapitor de la noi (ca noi toti astia, mai umblati pe ape), si imi povestea cum s-a schimbat cererea de lansete in ultimii 6 – 7 ani. Prin 2005 asistam la ofensiva jiggingului, stil de pescuit promovat in primul in rand prin intermediul revistei la care scriam pe vremea aceea – Aventuri la pescuit, odihneasca-se in pace… – ajutat deopotriva de maretia de atunci a Sarulestiului si mai tarziu de debutul in tromba al Turneului de spinning ce avea sa devina CN. Mirajul pescuitului cu jiguri si naluci suple la salau, considerat un apanaj tehnic al elitelor pescaresti din spinning, a facut ca cererea de lansete specializate in acest gen de pescuit, Ultra Fast si cu gramaje nu foarte mari, avand in vedere lacurile de ses in care se isi gasea exprimarea, sa creasca exponential. Cei mai pretentiosi si ambitiosi nu concepeau atunci (ca si acum) decat pescuitul cu o “scula” in care componentele erau alese cu grija pentru a obtine calitatea maxima. In fine, trecand peste muntele de detalii tehnice si privind cu mintea pescarului cea de pe urma, lacurile care aveau salau in jurul Bucurestiului nu erau foarte multe, dar erau destule pentru a mentine vie flacara jiggingului.

In aceeasi perioada despre care vorbesc, cu mici exceptii, cererea de lansete destinate nalucilor de reactie din pescuitul stiucii (oscilante, voblere) era practic inexistenta in comparatie cu lansetele de salau. Asta pentru ca stiuca era disparuta din lacurile semi-urbanizate ale Baraganului, iar in Romania profunda – acolo unde mai fojgaia prin ape cate o stiuca uitata de braconieri – specializarea lansetelor in functie de naluca folosita era un orizont indepartat. Prin Delta, e drept, stiucile nu erau exterminate iar fita cu incintele – cu exceptia mirajului Holbinei intesate de capturi capitale – inca nu facea valuri. In Campionatul National de Spinning, dupa o incercare timida cu Cormoranul, stiuca a iesit de pe lista de specii – tinta a etapelor. Asta doar in cateva cuvinte, pentru a intelege fenomenul. Intre timp, una dupa alta, baltile de salau au decazut. Treaba asta s-a intamplat intr-un ritm atat de alert incat astazi salaul pare la fel de batut de soarta in amenajarile piscicole ca linul sau caracuda. Sa nu uitam, vorbim despre ape, iazuri, lacuri si helesteie unde alta data salaul si stiuca erau un procentaj obligatoriu din structura pe specii stabilita de pisicicultura, aia de stat, comunista cum era ea.

Ajungand spre zilele noastre, prabusirea turismului din Delta Dunarii datorata dezastrului piscicol manageriat de ARBDD si ANPA i-a obligat pe cei implicati in aceasta afacere sa improvizeze. Asa a aparut antonimia incinta – natural. Pentru cei ce nu sunt foarte familiarizati cu aceasta abordare trebuie spus ca neantul piscicol din ghioluri si canale (natural) a putut fi oprit pe alocuri la baza digurilor care imprejmuiesc amenajarile pisicicole din Delta (incinte). Una dintre ele este Cormoranul. A doua este Periprava (Ultima Frontiera). A treia a fost La Ardelean (golita in acesta primavara). A patra – Statia 11. A cincea (exclusivista) a fost Holbina, care acum a iesit din circuit devenind privata din toate punctele de vedere. Pentru mine adevaratul inteles al acestor incinte este dezastrul la care am ajuns: sa gasim in Delta ape limpezi si salbatice in care prospera bibanul si stiuca doar in fostele amenajari piscicole. Adica mici insule de Delta vie intr-un ocean de Delta moarta. Din punctul de vedere al rod buildingului, da. E mai bine, pentru ca pescarii au inceput sa investeasca in echipamentul de stiuca, folosind lansetele potrivite pentru diferite naluci, convinsi fiind ca apa pe care vor pescui nu a fost plasuita si “curentata”.

Mai zicea Gabi ca in ultimul timp sunt tot mai multi cei care vor lansete de jig cu puteri mari, destinate jiggingului la Dunare, in curent puternic si adancimi mari, locuri unde mai ai sansa sa prinzi salau, si nu orice salau, ci dintre cei capitali. E normal sa se intample asa, Dunarea este un sistem deschis iar pestii vin spre zona noastra dinspre unguri, austrieci si nemti, acolo unde nu sunt hoardele de braconieri romani si bulgari pastoriti de politiile de frontiera. Ca o paranteza: imi spunea un amic care si-a facut casa de vacanta undeva nu departe de Dunare, prin zona Giurgiu, ca a asistat intamplator la o partida de “pescuit” a acestor politisti de frontiera iesiti in exercitiul misiunii pentru a apara Europa de nenorocirile extracomunitare. Cu nava foarte puternica pe care o au in dotare se plasau motorul spre mal, la 10 – 15 m, astfel incat ambalarea sutelor de cai sa arunce pe pamantul patriei valuri de apa si pestii prinsi de acest uragan ivit din senin. Printre acesti pesti se afla frecvent salai capitali, somni, avati cat tarponul… Iata ca evolutia cererii in domeniul rod building poate fi si in Romania o oglinda a tendintelor din pescuit, mai exact a variantelor pe care le mai are pescuitul sportiv in Romania.

Big picture? Olt, Mures, Arges, Siret. Concesionari mai rai decat poluarea industriala, sate iesite la braconat, balastiere din kilometru in kilometru. Baltile? Patroni jepcari care nu au nicio legatura cu pisicicultura, multi semi-analfabeti. Cati dintre ei au angajat un inginer piscicol? Extrem de putini. Vorbeam chiar inainte sa scriu aceste randuri cu Vlad Pavlovici care a ajuns la concluzia ca apele in care se mai pot pescui  crapi over 10 Kg sunt din ce in ce mai putine. Dar noi, cei de la rapitori, ce sa spunem, cand acesti pesti sunt scosi din sistem pentru ca “mananca puii de crapi chinezesti”, fraza repetata la nesfarsit de cei care se chinuie sa obtina profit imediat din aceste ape? Ofensiva “chinezilor” este vizibila astazi cu ochiul liber. Distrugerea habitatelor acvatice incepe in acest caz cu distrugerea vegetatiei. Odata cu ea dispar speciile adaptate la aceste ecosisteme. Apele nu mai au limpezime, caci plantele au un rol de filtrare major. Totodata lanturile trofice sunt rupte. Dispar specii de pesti, de nevertebrate, de insecte. Biodiversitatea devine astfel pentru “patron” un termen imperialist si dusmanos. Apele devin tulburi, chioare, ca niste balti temporare formate de viituri. In plus toti fosfatii si nitratii din agricultura se scurg, ploaie dupa ploaie, in lacuri. Cu timpul apare eutrofizarea, acea supa verde care inseamna moartea unei ape, chit ca geme de cteno, de sanger, de novac. Ei bine, toata aceasta imagine trista a unei pisciculturi decrepite aflate in pragul colapsului biologic a fost finantata in perioada 2007 – 2013, prin programul pentru sustinerea acestei activitati cu fonduri europene, cu incredibila suma de 230 de milioane de euro!

Incet, incet pescuitul sportiv din Romania se scufunda in smarcurile fetide ale pescuitului la “bomba”, cu tambalul de lansete, cu sacosa, cu sacul. Pentru ca asta este chipul apelor de la noi. Tepelor date de “patroni” li se opun furturile cu portbagajul masinii din partea “clientilor” veniti la pescuit. Ciortanul si carasul sunt pestii pe care ii viseaza multi dintre acesti pescari numai si numai pentru a umple chiuvetele si – in cazuri fericite – cazile. Relatia de tip romanesc pescar – detinator de balta poate definita ca raportul dintre lipsa de educatie a cererii si tupeul interlop care pandeste in spatele ofertei. Si nu este numai faptul ca am ajuns sa avem pescarie cu fitofag si in parcul Herastrau, ci si faptul ca in toate parcurile care au lacuri ANPA a concesionat abuziv aceste luciuri de ape, multe aflate in plin Bucuresti. IOR este un exemplu, Carol al doilea, sunt si altele, insa Tineretului este un caz aparte. Pana nu demult lacul de aici plin de stiuca, astazi plin de somn pitic – acest terorist al pisciculturii. Distrugator si greu de eradicat. Ca si speciile asiatice, de import, de asta data american. Patronul este disperat pentru ca acest peste s-a inmultit atat de mult incat puteti sa observati bancuri compacte, de aproape un metru in diametru, un fel de baloane negre subacvatice, care isi schimba forma si se deplaseaza pe langa maluri. Sunt ca termitele, mananca puietul si icrele. Nu au dusman natural pentru ca au doi spini ce insotesc aripioarele ventrale, arme care il fac sa stea in gatul… oricarui rapitor. Sute de stiuci au fost gasite moarte cu acest pumnal infipt in gatlej. Somnul pitic – un fel de Kamikaze.

Solutia in cazul de fata este doar bass-ul. Pentru ca natura i-a crescut impreuna, de mici, la ei acasa, in USA. Bibanul american este singurul rapitor capabil sa inghita acest Ninja al pisciculturii. Introdus in lacul din Parcul Tineretului si-ar face cu spor treaba. Iar cum bass-ul este motorul industriei de pescuit sportiv din lume, vestea ar fi buna si pentru noi. Numai ca introducerea unei specii alogene este interzisa de lege. Ai nevoie de tot felul de aprobari. Puneti la socoteala birocratia si transportul, chit ca bassul nu e departe, e chiar la portile Romaniei, in Ungaria. Oricum, apele noastre sunt distruse de poluare, de disparitia biotopurilor specifice, de braconaj si de pescuit intensiv. In plus sunt invadate de speciile asiatice. Americanii au cheltuit miliarde de dolari sa elimine acest peste care – in ciuda tuturor previziunilor – se reproduce in raurile nord americane. Si la noi se reproduce, e oficial recunoscut de Institutul de Cercetari Delta Dunarii. Iar obsesia somnului african a umplut deja multe balti de la noi cu acest intrus.

Am fost o tara cu o bogatie piscicola de invidiat. Peste tot ape pline de peste. Si asta pana acum 30 – 40 de ani. Saptamanile trecute, fiind la o filmare langa Babadag, stand pe inaltimile de la Enisala si privind peste Razelm spre mare, ma intrebam cum oare, in atata apa sa fie atat de putin peste? Imi povestea un paznic de la lacul Babadag, nascut si crescut, aici ca pana prin anii ’70 – copil fiind – nu cutreiera paduri, dar pescuia la trestie bibani peste kilogram si salai “mascati”. Lacul era patria acestor pesti, si al crapului salbatic si stiucii si al celorlalte zeci de specii mai marunte si mai modeste care construiau Edenul pescaresc de la poalele cetatii Enisala. Apoi prin 70 si ceva a venit “partidu’” cu specialistii sai si a incercat sa sece lacul pentru a elimina rapitorii, in vederea culturii intensive de specii asiatice. Nu au putut pentru ca pe mijloc e o albie in care a ramas totusi ceva samanta de rapitor. Niciodata Babadagul nu a mai fost insa ce era inainte de aceasta interventie idioata. Chiar daca salaul s-a refacut prin anii ’80, continua exploatare in regim industrial si popularea exclusiva cu specii asiatice a facut ca astazi salaul sa se rareasca. Asadar, revenind la Tineretului, studiul nostru de caz, mai e loc si de bass? Eu zic ca in cenusa imperiului e loc de orice. Si de orci, si de rechini, de caracatite. De ce nu?