Undiţa şi revoluţia (I)

Întotdeauna am privit gerul, gheaţa şi viscolul ca pe un răgaz. Este reflexul meu de pescar care simte nevoia venirii unui nou început de sezon, în fapt doar un reper convenţional care ne dă prin discontinuitate confortul ciclicităţii, al tradiţiei. Dincolo de excepţii, aşa cum sunt “libelula” vioaie, degerătura şi obletele congelat într-un spasm etern la două degete de izbăvirea copcii, se recompun marile aşteptări. Sub nămeţi încolţesc firele de iarbă. Sub firele de iarbă este nebunia care cuprinde pământul în fiecare primăvară. Acea vibraţie surdă care înverzeşte stuful şi ascute colţii şalăului, acea energie care scoate broasca din neantul mâlului şi crapii din postul negru. Însă până la momentul de graţie eu cred că ar fi bine să înţelegem spaţiul în care pasiunea aceasta încearcă să-şi trăiască visele. Reperul nostru, ruperea de monopolul AGVPS şi de comerţul socialist de stat, este deja la o distanţă de 22 de ani. O viaţă de pescar, o viaţă în care ar fi trebuit să se întâmple multe.

Să nu uităm că cei care nu aveam relaţii pe la IDMS – lanţul de magazine Auto, Moto, Camping şi Sport în care se vindeau pe sub mână mulinete DAM şi lansete Tokoz – am plecat de la scule second hand cumpărate prin Obor. Multe dintre ele contra-făcute, ca şi firele de pescuit sau cârligele. Revistele de pescuit aduse de afară, în special La Peche sau Blinker, erau răsfoite şi date mai departe de mii, poate zeci de mii de confraţi într-un circuit rivalizat în România socialistă doar de cel al casetelor VHS porno. Ştiu pescari serioşi care păstrau intacte nu numai mulinetele după ani de folosinţă, dar şi cutiile, pentru că la fiecare Crăciun le puneau frumos ambalate sub brad. Nu numai televizorul color, playerul video sau Dacia erau cumpărate pe viaţă, ci şi sculele de pescuit. Cine punea mâna pe o lansetă Shakespeare Ugly Stick sau o mulinetă Penn, dacă nu era bişniţar, se liniştea. O lansetă Pezon&Michel costa cât un salariu minim, o mulinetă Mitchell 900 valora pe piaţa neagră cât un salariu mediu. Erau achiziţii majore, care trebuiau să te ţină, în accepţiunea acelor vremuri, probabil 20 – 30 de ani. Şi pentru că pescuitul nu este ca filatelia, toată nebunia avea nevoie (ca şi acum) de o finalitate. Pe malul apei. Fie ea baltă, Deltă sau râu.

Proiecţia tuturor revistelor de pescuit şi a sculelor cumpărate cu atâtea sacrificii era drillul cu un peşte, doi, dar asta numai după ce îţi vizai permisul la o asociaţie a AGVPS-ului, că altceva nu era. Se prindeau cleni de 2 kilograme şi mrene de 5 kilograme pe Argeş, la Mihăileşti. Ştiuci de 10 kile la Mogoşoaia, Mostiştea sau la Căldăruşani. Şalăi cât câinele ciobănesc pe Olt, somni cât barca pe Dunărea Veche, în faţa satului Mila 23, păstrăvi de 10 de kilograme în Vidraru. Odată cu mijirea zorilor capitalişti am zis că democraţia şi economia de piaţă vor spulbera iobăgia pescarilor români legaţi de glia agevepesistă, că vom avea în sfârşit acces la echipamentele de pescuit de ultimă generaţia şi – mai ales – la informaţie. S-au întâmplat toate acestea, numai că realitatea perfidă a demonstrat că, atunci când pui mâna pe peştişorul de aur, trebuie să te gândeşti bine şi ce dorinţă îţi pui. Pentru că e foarte probabil să se împlinească. Săptămâna viitoare vom pătrunde mecanismele prin care libertatea de asociere a pescarilor, importul liber de echipamente de pescuit şi privatizarea serviciilor dedicate pescuitului sportiv se bizuie astăzi pe mai puţin de 10% din potenţialul piscicol pe care România îl avea pe vremea lui nea Nicu.