Cu pasiunile noastre e ca și cu apa și focul, e bine să le stăpânești și e rău ca ele să te stăpânească pe tine.

 Aesop

OCOLUL BĂLȚII ÎN OPTZECI DE ȘTIUCI

Am fost întrebat recent de către un amic nebotezat cu adevărat în religia lui Ebisu, cel puțin până acum, cum reușesc să scriu atât de mult despre pescuit. De unde mă inspir, căci, în opinia dânsului, din experiențele avute, la pescuit toate zilele sunt aproximativ la fel. Mergi la o apă, pescuiești, prinzi sau nu prinzi pești, apoi te reîntorci acasă. Atât. La asta se reduce pescuitul din punctul său de vedere. „Pesemne scrii multe scorneli deoarece, din câte am văzut eu, nu au cum să se petreacă lucruri atât de multe și de variate la o partidă de pescuit‟.

Nu au cum să se petreacă… probabil, privind doar teoretic chestiunea… însă, practic, e total incorect ce a spus. Da, dacă mergi la pescuit azi și mai mergi o dată în deceniul următor, clar că nu poți vedea și înțelege diferențele. Dar dacă mergi cu regularitate la pescuit atunci percepi în mod evident realitățile diferite pe care le întâlnești. De câte ori, atunci când am ieșit la pește, nu am trăit cu toții deziluzia pomului mult prea lăudat, de câte ori nu am avut surprize din cele mai neașteptate, de câte ori nu ne-a fost dat să vedem și să trăim tot felul de ciudățenii, de câte ori ceea ce știam ca fiind ceva sigur s-a dovedit a fi de un total insucces… sau invers, de câte ori…!

Tot în acest tipar, al întâmplărilor mai puțin comune pe care le-am trăit eu pe baltă, în căutarea știucii, se încadrează și prezenta foarte scurtă povestioară.

Cred că sunt de acum minim două ierni trecute peste lume după toamna la care fac aici referire. Eram tot cu amicul M., în legănare de barcă, destrăbălându-ne halieutic cu table, gume, voblere și știuci, într-una dintre multele și dragele bălți ale și mai dragului nostru râu.

Astea toate se întâmplau într-o zi de sâmbătă.

Duminică… clar că n-am găsit în noi tăria pentru a sta departe de baltă. Mai trebuia să trăim intensiv, mai trebuia să petrecem cu știuci, iar socoteala de-acasă s-a potrivit la fix cu cea de pe apă.

Și luni, și marți a fost la fel, chiar de-a trebuit concediu să-mi iau, însă miercuri am fost nevoit să las baltă balta și la muncă din nou să mă-ntorc, iar sâmbăta următoare știucile n-au mai venit la apel.

Nu faptul că în patru zile la rând am tot dat de populația flămândelor știuci e subiectul discuției mele. Nici faptul că apoi n-au mai tras. Nu.

Alta vreau eu a vă zice. Dacă sâmbătă le-am găsit pe un loc, duminică am dat de ele în o cu totul altă parte a bălții, pe sub alte stufuri, la o distanță destul de mare față de ziua precedentă. Luni și marți a fost tot așa Le-am găsit de fiecare dată, dar mereu în altă parte. Nu au fost două zile în care să vâneze pe aceleași meleaguri ca în vreo altă zi. Asta a fost, cel puțin din punctul meu de vedere, ciudățenia acelor pescuieli.

Că am prins atuncea fix optzeci de știuci, că am prins mai multe sau mai puține, nu mai știu exact, că n-am numărat, și chiar nu mai contează, însă sigur este faptul că, umblând constant în căutarea lor, în acele zile noi am dat ocol bălții întregi. Și nu doar o dată. Asta știu clar! 

ȘTIUCĂ ÎN DOUĂ ACTE

(Teatru pescăresc)

ACTUL 1

Personaje:

Pescarul unu și Pescarul doi

Cortina se ridică în aplauzele frenetice ale publicului.

Scena îi prezintă pe cei doi pescari stând alături, în aceeași barcă, având lansetele în mâni și pescuind.

Pescarul unu (după un oarecare timp de tăcere): – Ai auzit?

Pescarul doi: – Ce să aud?

Pescarul unu: – Știuca sărind.

Pescarul doi: – N-am auzit nimic.

Pescarul unu (ironic) – Aha, asta înseamnă c-am auzit-o doar eu!

Pescarul unu (după un nou timp de tăcere): -Ai văzut?

Pescarul doi: – Ce să văd?

Pescarul unu: – Sărind știuca.

Pescarul doi: – N-am văzut nimic.

Pescarul unu (și mai ironic) – Aha, asta înseamnă c-am văzut-o doar eu!

Pescarul unu (după un timp și mai lung de tăcere): – Ai prins?

Pescarul doi: – Ce să prind?

Pescarul unu: – Știuca.

Pescarul doi: – N-am prins nimic.

Pescarul unu (foarte ironic) – Aha, asta înseamnă c-am prins-o doar eu!

Pescarul unu face o mișcare bruscă din lansetă, iar dinspre apă se aude un plescăit, semn că pescarul a  înțepat un pește.

Pescarul unu începe îndârjit să mulineze, dar, la un moment dat, după mai multe momente de dril, lanseta sa încovoiată se destinde brusc, iar firul acesteia începe să atârne moale pe deasupra apei. Pescarul a scăpat peștele din undiță.

Pescarul doi (extrem de ironic): – Aha, asta înseamnă că n-ai mai prins-o nici tu!

Cortina cade (de data aceasta aplauzele publicului fiind îndoielnice).

Din păcate, dragi spectatori (a se citi: cititori) trebuie să vă anunțăm că piesa noastră de teatru se suspendă aici, actul doi nemaiputând fi jucat din lipsă de actori. Pescarul unu, profund dezamăgit de ratarea știucii din actul întâi, s-a apucat de băut, corupându-l și pe Pescarul doi, iar acum, ambii pescari, fiind în stare avansată de ebrietate, au adormit în legănarea bărcii.

P.S.:

Ehei, dragilor, câte evenimente de acest gen s-au petrecut, se petrec și încă se vor mai petrece de acum înainte în imediata proximitate a apelor lumii, în marea familie a pescarilor de pe mapamond, nimeni nu știe și nici nu va ști niciodată! Cazul de față nefiind, așadar, nici pe departe, un caz izolat.

Dar sunt sigur că unii (mulți chiar) dintre dumneavoastră știți cum stă treaba asta.. din experiență.

Oare mă înșel? Nu cred!  Căci și eu sunt pescar. Stați liniștiți!

Noroc întins!

Hâc!

PE ȘTIUCĂ REPAUS!

Nu pot să închei relatările despre aventurile mele în căutarea știucilor cu colți de argint fără a reaminti pe scurt și despre clipele de amărăciune, de deznădejde și de profunde neîmpliniri cu care, ocazional, m-am înfrățit pe diversele ape în care am tot pescuit după ele.

*

Era o zi de început de vară ca-n basme. O mână măiastră brodase, neînchipuit de iscusit, iile pajiștilor care îmbrăcau dealurile adunate-n jurul bălții cu flori care de care mai frumoase, care de care mai minunat colorate. Adierea vântului purta până deasupra undelor beția aceea de parfumuri divine ce se ridica de peste tot roată, amețindu-ne efectiv de încântare. 

Cucii cântau repezit de prin plopi, pupezele le țineau periodic isonul, pescărușii săgetau aleatoriu lumea de lângă noi, iar știucile nu doreau deloc din năluci să se-nfrupte.

Doar săreau. Săreau de nebune prin balta lor cea verde, plină de acvatice ierburi.

Primăvara zgârcită nu zămislise ploi îndeajuns peste lume pentru a face apele să se umfle, să vină nervoase, să spele albiile, să primenească habitatele lacustre.

Cu oricâtă grijă pescuiam, cu greu buruiana puteam ocoli, iar știuci să prindem nici pomeneală.

Făceam tot ceea ce știam noi, dar totul degeaba.

Era atunci a lor menire să sară, era atunci menirea noastră doar să privim.

Măcar lumea din jur era minunată, cu boltă senină și soare, cu dragoste năvalnică-n cuci, cu curcubeie de floare pe deal. Și, peste astea toate, cu-amețitoare miresme-n eter.

Trăiască-n veci natura!

Și noi pe lângă ea!

*

Pare că-mi face cu ochiul, pare că mă cheamă încontinuu la dânsa.

Sare de nebună pe vad după pradă. Vai de sărmanii mici peștișori! Vor deveni cu toții personaje-n pomelnic cu cruce.

În piept inima îmi sare de emoție, iar în mână lanseta-mi vibrează de nerăbdare.

Lansez cu grăbire peste apă. Râul nu-i lat, da-i iute-nspumat. Atacă. E-acolo. E-a mea. Lanseta acum vibrează de dril. Îmi pare că-i mare, o simt că e grea. Prin șuvoi nu mă-ncumet spre mine s-o trag. O să trec eu apa pe vad. Dar unde-o fi vadul, că-n locul lui în gropan nimeresc!? Pe unde știam că-i apa până la brâu, deodată de fund nu-i mai dau. E-adâncă tare groapa aceea și-i lungă destul. Curentul mă trage la vale nervos, m-apuc să înot, n-am alta ce face, iar lanseta din mână o scap.

Eu ies cu bine la mal. Lanseta mea nu. A devenit suvenir pentru știucă, e jertfă a apei de-acum.

Sunt ud cu totul și nu mă dumiresc prea bine cum de s-a petrecut toată pozna aceea de neînțeles. Mă uit cu mirare tot roată. Escavatorul mustăcește hâtru pe mal. Acum încep a pricepe. Puțin mai încolo diriguiește crud natura o nemernică de balastieră.

Ja draq care!!! (har zâce unii)

Și-așa să fie, dară, c-așa zic și eu de data aceasta! Și-o zic pentru toate balastierele lumii. Și chiar și-așa simt că-s prea blând!

*

Și eu tot o chem, o tot îmbii… și vântul tot suflă, iar ea refuză mereu.

Cu adevărat friguroasă e ziua aceasta, de zici că-i cadou de la poli. Pomii, dezveliți de frunze și dezgoliți de păsări, se smucesc a rupere sub vântul nebun.

Din prea multă visare de știuci, din prea plin dor pescăresc, din pre multă minte rătăcită pe val, de aceea mă aflu probabil pe mal, căci omul cu mintea întreagă acas-ar fi stat. Dar ăsta-i blestemul!

Și, parcă pentru a întregi cu totul ”comedia‟ aceea, mâlul limanului e lipicios și-i adânc, astfel că murdar sunt cu totul. Și stuful uscat nu-mi dă pace, pe-obrazu-mi amprente lăsând. Mâna mi-e gheață, tremur constant, iar știuca nu vine.

‟Ce neam de știucă poți tu fi,

Când eu te chem și tu nu vii?

Ce neam de știucă ești și tu,

Cândeu te-mbii și tu-mi spui nu?‟

Deodată se pornește a bate din bice, placidă, și ploaia, și-atunci judecata-mi revine subit.

Ucide din fașă orice gând de-a mai sta eu la apă și înăbușă-n valuri de sânge toate dorințele-mi necugetate de mult prea temerar, poate, pescar. Nu mă pot eu pune acuma cu dânsa, căci judecata mea e calculată cu totul și-i rece. Mai rece ca vremea de-afară e chiar. Și-i exactă. Știe precis ce-i musai să fac. O ascult, că-mi vrea bine. O ascult că trebuie și la mine să țin. Măcar câteodată.

În gând, cu profundă milă și pe îndelete, spre mine însumi privesc.

Cât de nebun am ajuns?

Cât de disperat pot să fiu?

Câte sunt în stare să-ndur pentru știucă?

Sunt cu totul ud leoarcă, tremur profund, pe obraz roșul stigmat de la stufuri mă frige, haine și cizme mândru glod poartă pe ele, iar din ochi lacrime confuze îmi curg.

Nu merită știuca pentru ea să-mi stric sănătatea!

Nu merită pentru ea să mă chinui așa!

P.S.:

Dar nu-i mare baiul, căci știu c-o să-mi treacă!

Deci, știucă dragă, păzea, că revin!

Sunt sigur de asta!

The post UNDE-I ȘTIUCĂ, NU-I TOCMEALĂ appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.

Despre știuci, despre amici

Dar și despre cormorani.

Nu din ceia ce-au aripi,

Ci din cei ce par umani

LA RĂSCRUCE DE ȘTIUCI

Așa după cum am amintit în mai multe scrieri anterioare, o vreme destul de lungă din măreața mea viață de și mai măreț pescar l-am avut alături pe malurile apelor pe un anumit domn P.

June foarte eram atunci când am început a mesteca mâlul malurilor și a călca iarba și pietrele prundului dimpreună cu dânsul.

Multe zile și multe nopți am tot undit noi împreună.

Trebuie să recunosc, aș fi un infam ingrat dacă n-aș face-o, că multe, spre foarte multe chiar, dintre cunoștințele mele din domeniul pescuitului cu pluta pe râu le-am dobândit și acumulat de la dumnealui.

Era, și încă mai este, unul dintre cei mai împătimiți pescari de bologneză pe care i-am cunoscut eu vreodată.

Dar, așa după cum ne spunea Domnul Mihai în poezia sa: Glossă:

”Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi și nouă toate“

așa s-a întâmplat și în viața noastră reală.

         Vremea a trecut, iar eu am fost tamponat destul de serios de locomotiva trenului denumit SPINNING. Impactul acela violent a lăsat urme adânci în viața subsemnatului, făcând ca multe dintre cele vechi activități, pentru mine, din domeniul pescuitului să devină nouă toate.

         Goana cu năluci, după știuci și alți lacuștri răpitori, pe care am început-o eu, a dus la o inevitabilă răscruce în viețile noastre de pescari tovarăși.

De atunci, drumurile noastre riverane, ale mele și ale domnului P., au început tot mai mult a nu mai coincide. Uneori, însă foarte, foarte rar, se întâmplă să mai pescuim și acum împreună, dar acest lucru se petrece mai mult din pură întâmplare doar, și nu din voința noastră comună.

O ȘTIUCĂ FURTUNOASĂ

         Dacă adineaori am evocat un vechi tovarăș de lansete, ar fi cazul acum să vă povestesc despre un amic de-al meu de dată ceva mai recentă. Este vorba despre domnul Dublu M. (a nu se confunda cu amicul M., cel atât de des amintit și de mine povestit).

         Dublu M. este un crăpar convins.

         Scuze! Am greșit! A fost un crăpar convins. Acum el se zbate în crisalidă, traversând, începând de anul trecut, o metamorfoză profundă.

         Din varii motive și prin diverse concursuri de împrejurări, Dublu M. a ajuns să guste din pocalul spinning-ului. Aroma nemaipomenită a elixirului din respectivul pocal l-a amețit pe loc. De atunci a tot gustat și iar gustat, începând a prezenta vizibile urme de concretă adicție pentru dânsul.

         A început cu bibanii, continuând apoi cu strapazanii și chiar și cu somoteii.

         Toate aceste pescuieli i-au adâncit în mod constant dependența, dar nici una dintre speciile de răpitori enumerate anterior nu a avut asupra sa efectul pe care l-a avut Cumătra Știucă.

         Una singură, doar atât a reușit el până acum să prindă, în toamna trecută, și nici aceea prea mare, dar a fost o știucă unică, fermecată.

         O știucă pe care nu o va uita niciodată. O știucă ce i-a muncit nu doar lanseta, ci și sufletul. O știucă ce și-a făcut loc pentru totdeauna în inima și în patima sa lacustră. O știucă ce a stârnit o furtună cumplită a sentimentelor sale de pescar în (re)devenire.

         De acum înainte sunt sigur că le va acorda mai multă atenție. De acum înainte se va apleca mult mai mult timp asupra pescuitului reginei colțoase a bălții. Deja investițiile sale financiare în domeniu (echipament, năluci, etc.) au început, așadar concluzia e cât se poate de clară:

         Dublu M. a fost înhățat, fără putință de scăpare, de știuca cea furtunoasă! Va face ce va vrea ea cu dânsul de-acum (ca și cu noi toți, de altfel).

         Fie-ți firul întins, amice, că nervii garantat că-ți vor fi!

ȘTIUCA TRECE, BRACONIERII RĂMÂN

Ploaia cădea cu îndărătnică plăcere de zile întregi deja. Forfota urbană era aproape inexistentă la acel ceas matinal, doar ici-colo se zăreau în răstimpuri, pășind cu grăbire, căteva umbrele rătăcite. Dacă nu aveai ceva cu adevărat stringent de rezolvat pe afară era mai nimerit să stai la adăpost. La adăpost de ploaie și la adăpost de frig, căci nici temperatura din termometre nu era una prea îmbietoare. Peste oraș țopăia o primăvară ciudată, o primăvară mult prea bacoviană.

Însă, în parcarea de lângă piața agroalimentară, se petrecea ceva oarecum ciudat, ceva ce făcea notă discordantă cu tot restul peisajului dezolant și lipsit parcă de viață al acelei zile reci.

În jurul unei mașini care era parcată acolo se îmbulzeau mai multe persoane. La început nu am înțeles exact ce se întâmplă, dar, în momentul în care am văzut mai bine mașina, am recunoscut-o numaidecât și astfel m-am dumerit ce-i cu oamenii aceia care înfruntau vremea urâtă de-afară.

Mai văzusem acea mașină, și nu doar o dată. Chiar discutasem cândva cu proprietarul acesteia, cel care era, din păcate, un  mult prea cunoscut braconier piscicol.

Îl știau și autoritățile, dar… cum se apropiau cu grăbire Floriile și lumea dorea să pună un pește proaspăt pe masă… mai închideau și ele ochii. Dar asta este o cu totul altă discuție, mult prea anevoioasă, discuție pe care chiar nu vreau să o abordez în vreun fel acum.

Îmi aduc aminte și azi destul de precis despre ceea ce am vorbit cândva eu cu personajul acela sinistru. Era în unul din anii trecuți, tot în vremea prohibiției, tot înaintea unei dezlegări la pește din postul Paștelui.

• Nu-i păcat să strici peștii acuma?
• Dar ce-i acuma?
• .. ce-i? E prohibiție
• A…! Că de asta nu mai pot eu! De prohibiție…! Dar de ce zici totuși că fi păcat?
• Păi… sunt plini cu icre…
• .. și? Care-i problema? Asta chiar le crește puțin valoarea.
• Bine, bine…, dar nu se mai reproduc.
• Păi treaba lor nu e să se reproducă, ci să producă. Bani, nu altceva.
• Că tot ai zis de bani.., cât e kilul?
• De care vrei?
• Știucă…, să zicem.
• Dacă e cu: ”să zicem‟, înseamnă că nu vrei să cumperi, numai întrebi.
• .., cam așa e, doar întreb.
• .. nu-ți spun. Prețul se negociază numai cu cei care vor să cumpere cu adevărat, nu cu cei ca tine, doar curioși. Clar?
• Clar să fie. Totuși…
• Totuși, ce?
• Nu-s cam mici?
• Cine să fie?
• Știucile pe care le vinzi.
• Nu contează, bani să iasă!
• Să iasă, să iasă… dar dacă le distrugeți așa, sistematic…, și mici, și mari… laolaltă, și fără oprire… ce o să se întâmple în viitor? Vor mai fi știuci în apă?
• N-o să fie știuci… n-o să fie…! Or să fie ei alți pești. Nu-ți mai bate tu capul și gura de pomană! Nu murim noi de foame… Stai liniștit! Și, dacă tot nu cumperi nimic, fă umbră în altă parte, nu-mi mai umbri mie afacerile cu întrebările tale idioate! Ciao!

E rece și-i ploaie și-n sufletele oamenilor… nu doar pe afară!

„Așa e de greu să-i faci să înțeleagă (pe oameni, – n.a) că nu trebuie să tindă înapoi la vidră și la cormoran“. spunea, încă de cu mult timp în urmă, maestrul Sadoveanu.

Triste vremuri trăim!

The post Come on, let’s PIKE again! appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.

Să stau de știuci să povestesc

Timpu-ntreg s-ar termina.

Așa, mai bine pescuiesc

Și las povestea-n seama ta!

POVESTEA UNEI ȘTIUCI LENEȘE

Ehei, dragii mei, și-amu cică era odată un rumân care trudea într-o baltă plină de stuf și lebede. Se căznea sărmanul omul acela, de se dădea de ceasul morții, a se întâlni cu Verde-Împăratul apelor, cu Știuca cea Nemiloasă, dar toată cazna lui era în zadar.

Ehei, dragilor, și rumânul acela eram eu, și balta aceea era megieșă cu apa Siretului, și știuca aceea (oricare ar fi fost ea) era de negăsit. Și aiestea, cu toatele, s-au nimerit a se petrece într-una din zilele care aparțin numaidecât trecutului, și în nici un caz viitorului, (însă nefiind pe de-a-ntregul imposibil a se repeta daravela cu pricina și de azi înainte, cândva, vreodată). Exact când anume s-a întâmplat întâmplarea nu îmi mai amintesc, dar nici nu cred că mai contează de-acuma prea mult.

Ideea în sine este că toată arta și măiestria pescărească muriseră din mine la acele ceasuri, făcându-mă astfel să-mi înmoi cam fără rost nălucile prin apa destul de caldă a bălții respective.

După multe ceasuri de încercări zadarnice, după multă trudă și chin, după multe sudalme îndelung ruminate în gând și nu numai, iată că dintr-un cotlon al bălții, acolo unde apa era ceva mai mică și extrem de limpede, numai ce zăresc, lucind parcă, pitulată printre ierburi, făptura unei trupeșe știuci. Exista, așadar, măcar o cumătră prin zonă.

Nădejdea din mine s-a reaprins ca bricheta, cu toate că prezentase grave simptome de spulberare în vânt chiar cu câteva minuțele mai devreme, iar lanseta mea s-a și grăbit a-și trimite năluca pe care o subordona pe atuncea direct înspre botul bestiei aceleia pe care taman ce-o zărisem pândind lacomă (speram eu) din împletitura aceea de ierburi și ape.

                Dar știuca aceea… o… , dar știuca aceea… știuca aceea nu părea a fi știucă deloc!

                Chiar și astăzi, după atâția mulți ani de când s-au petrecut cele ce tocmai vă dezvălui și dumneavoastră acuma (chiar dacă nu îmi amintesc exact data, știu cu siguranță că faptele s-au petrecut acum mulți ani) atunci când mă gândesc la știuca respectivă îmi tot vine în minte un pasaj din povestea aceea despre omul cel leneș a inegalabilului nostru DOMN Ion Creangă.

„— Oameni buni! Se vede că omul cel din car e bolnav, sărmanul, și-l duceți la vro doftoroaie undeva, să se caute.

— Ba nu, cucoană, răspunse unul dintre țărani; să ierte cinstită față dumneavoastră, dar aista e un leneș care nu credem să fi mai având păreche în lume, și-l ducem la spânzurătoare, ca să curățim satul de-un trândav.‟

         Exact așa era și răpitoarea aceea, care era răpitoare numa’ cu numele, căci, în realitate, ea era de o lenevie greu de imaginat, de nu cred că mai avea „păreche‟ în baltă.

         Am ispitit-o eu și cu una, și cu alta, și cu cealaltă… dar tot degeaba. Efectiv pot spune că o gâdilau pe la bot nălucile mele, dar dumneaei era mult prea leneșă pentru a deschide măcar gura și a se înfrupta din ele atunci când îi treceau prin fața ochilor.

Și, vorba aia, muiați bine de tot erau posmagii cu care o îmbiam.

Până la urmă, un foarte corpolent biban s-a aventurat și i-a furat plin de tupeu știucii mâncarea (năluca) de sub nas.

Nici măcar atunci n-a schițat cumătra vreun gest.

„— Bunătatea dumneavoastră, milostivă cucoană, dar degeaba mai voiți a strica orzul pe gâște. Vedeți bine că nu-l ducem noi la spânzurătoare numai așa, de flori de cuc, să-i luăm năravul. Cum chitiți? Un sat întreg n-ar fi pus oare mână de la mână ca să poată face dintr-însul ceva? Dar ai pe cine ajuta? Doar lenea-i împărăteasă mare, ce-ți bați capul!‟

         Nu-mi bat.

ȘTIUCA BABEI ȘI ȘTIUCA MOȘNEAGULUI

Era în anul acela… de acum mulți ani în urmă, în vremea aceea în care pe malurile râului cel drag încă mai umbla după știuci și mătușa. Mătușa… așa cum o fi chemând-o pe dânsa, căci eu unul nu mai rețin care-i era numele.

V-am mai povestit eu despre dumneaei, cu ceva timp în urmă, atunci când am numi-o simplu: ”Știucăreasa‟. Așa o sa-i spun și acuma.

Vara, cu grăbire, începuse a se travesti în toamnă, scurtând zilele, răcorind nopțile, răcind apele, turnând ofilire prin păpurișuri și trestii, tivind, așadar, încetul cu încetul, cămașa bălții cu un tiv galben-cenușiu.

         Soarele orbecăia încă dincolo de linia trezirii lumii din vise, dar noi deja orbecăiam în mijlocul visurilor noastre cele mai dulci, în mijloc de baltă, la nici doi pași de botul flămândelor știuci.

         Liniștea care ne învelea în acele momente era exagerat de profundă, amintind de-un lințoliu.

         Nici pescărușul din ceruri nu țipa atuncea spre ape, nici rața din stufuri măcăit nu ridica înspre slăvi. Doar prin noi urla întruna speranța.

         Dar, deodată… mișcare-auzim.

         Prin ape a prins ceva a se zbate.

         Fârtatul din barcă aprinde lanterna. Lumina ei lunecă o vreme pe luciu, apoi se suie pe mal. Acolo, vertical se izbește de dreapta și groasă draperie din stuf. Amicul mută-n cătare lumina în stânga și-n dreapta. La un moment dat se zărește o gaură-n trestii și-o umbră negrie pe mal. Am recunoscut-o îndată. Este ea: ”Știucăreasa‟, ce taman c-o știucă se luptă.

         Peștele se zbate cu forță, mătușa se forțează și ea, iar lupta se gată cu știuca pe mal. Pescărița o bagă cu grabă în straiță și apoi începe a-și strânge-agărlâcul.

• Neața bună, mătușă! Dar gata-i pe azi? cutez a-ntreba.
• Pe astăzi e gata. Mulțumesc dumitale!
• De când ești pe baltă?
• Sunt ceasuri vreo trei.
• Și asta e prima ce-ai prins-o?
• Prima-i, copile!
• Și-atunci de ce pleci?
• Că mi-i căzut omu’ în boală grea și șade la pat. A poftit încă de-aseară, sărmanul, știucă proaspătă, așa c-am venit încă de cu noaptea aicea ca să-i prind una. Am pescuit-o pe-aiasta acuma și fuga mă duc s-o prăjesc. Poate că asta i-o fi pofta lui cea de pe urmă! Cine știe, băiete! Cum o vrea Domnul!

Atât a mai spus bătrâna și apoi a dispărut în noapte și-n stuf.

Iată că, de data aceea, știuca babei s-a dovedit a fi de fapt știuca moșneagului.

Ape line să aibă în ceruri! –  că acum, acolo, amândoi pescuiesc!

ȘTIUCA BĂTRÂNĂ FACE LUPTA BUNĂ

Un soare sticlos mă privește stingher de pe cer. Aș putea să zic că-i prea sincer, dar nu e. E numai lumină și-n rest îi minciună. Amăgirea deșartă a doritei călduri.

         Barca se joacă în legăn pe valuri, iar năluca se leagănă-n joc pe sub ele.

Apare deodată și știuca. Atacă nebun, dorind să-mi fure lanseta.

Ripostez vehement.

Duelul începe.

Eu trag… și ea trage. Firul e șiș ce șuieră aspru, lanseta-i parabolă ce geme cu greu.

Frumos de tot e acuma. Spectacol nebun e în apele ei și-n sufletul meu.

Cu greu o aduc înspre mine. Minciogul așteaptă tăcut.

Răsare deodată din umed și pe val se răstoarnă. Inima-mi o ia razna, că-i imensă colțata.

Dar deodată totul se rupe. Și firul… și visul. Tresar speriat. E încă noapte afară, iar pe frunte simt sudorile reci.

Las somnul în urmă și din cort cu sfială eu ies.

Stau singur pe mal, privesc și ascult.

Încet cu încetul lumea se târăște din catran ca să iasă, iar glasu-i pornește prin păsări să cânte.

Când văd că flutură geana de  ziuă în zare, pun mâna pe barcă și spre știuci mă pornesc.

Deodată apare cumătra. Atac furibund.

Se zbate-n putere, se-agită cu nerv.

O văd cum se naște din umbre și unde. E mare, e bătrână și-i grea.

Exact ca-n vis și visare.

Ne-ncingem mai crâncen în luptă, căci simte pericol. Și pleacă, și vine…, iar minciogul tot stă.

Deodată se duce nebună, se duce taifun. Nu pot din drum s-o opresc, nu pot spre barcă din nou s-o întorc.

E vicleană zăluda și scutură aprig din cap. Golănește-mi scuipă năluca și-apoi se topește în apele gri.

Atâta a fost!

Așa ca-n vis și visare.

Doar rigla de-un metru ușurat răsuflă din barcă. A scăpat de-o rușine.

The post POVE(știuci) appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.