POVE(știuci)

Să stau de știuci să povestesc

Timpu-ntreg s-ar termina.

Așa, mai bine pescuiesc

Și las povestea-n seama ta!

 

POVESTEA UNEI ȘTIUCI LENEȘE

Ehei, dragii mei, și-amu cică era odată un rumân care trudea într-o baltă plină de stuf și lebede. Se căznea sărmanul omul acela, de se dădea de ceasul morții, a se întâlni cu Verde-Împăratul apelor, cu Știuca cea Nemiloasă, dar toată cazna lui era în zadar.

Ehei, dragilor, și rumânul acela eram eu, și balta aceea era megieșă cu apa Siretului, și știuca aceea (oricare ar fi fost ea) era de negăsit. Și aiestea, cu toatele, s-au nimerit a se petrece într-una din zilele care aparțin numaidecât trecutului, și în nici un caz viitorului, (însă nefiind pe de-a-ntregul imposibil a se repeta daravela cu pricina și de azi înainte, cândva, vreodată). Exact când anume s-a întâmplat întâmplarea nu îmi mai amintesc, dar nici nu cred că mai contează de-acuma prea mult.

Ideea în sine este că toată arta și măiestria pescărească muriseră din mine la acele ceasuri, făcându-mă astfel să-mi înmoi cam fără rost nălucile prin apa destul de caldă a bălții respective.

După multe ceasuri de încercări zadarnice, după multă trudă și chin, după multe sudalme îndelung ruminate în gând și nu numai, iată că dintr-un cotlon al bălții, acolo unde apa era ceva mai mică și extrem de limpede, numai ce zăresc, lucind parcă, pitulată printre ierburi, făptura unei trupeșe știuci. Exista, așadar, măcar o cumătră prin zonă.

Nădejdea din mine s-a reaprins ca bricheta, cu toate că prezentase grave simptome de spulberare în vânt chiar cu câteva minuțele mai devreme, iar lanseta mea s-a și grăbit a-și trimite năluca pe care o subordona pe atuncea direct înspre botul bestiei aceleia pe care taman ce-o zărisem pândind lacomă (speram eu) din împletitura aceea de ierburi și ape.

                Dar știuca aceea… o… , dar știuca aceea… știuca aceea nu părea a fi știucă deloc!

                Chiar și astăzi, după atâția mulți ani de când s-au petrecut cele ce tocmai vă dezvălui și dumneavoastră acuma (chiar dacă nu îmi amintesc exact data, știu cu siguranță că faptele s-au petrecut acum mulți ani) atunci când mă gândesc la știuca respectivă îmi tot vine în minte un pasaj din povestea aceea despre omul cel leneș a inegalabilului nostru DOMN Ion Creangă.

„— Oameni buni! Se vede că omul cel din car e bolnav, sărmanul, și-l duceți la vro doftoroaie undeva, să se caute.

— Ba nu, cucoană, răspunse unul dintre țărani; să ierte cinstită față dumneavoastră, dar aista e un leneș care nu credem să fi mai având păreche în lume, și-l ducem la spânzurătoare, ca să curățim satul de-un trândav.‟

         Exact așa era și răpitoarea aceea, care era răpitoare numa’ cu numele, căci, în realitate, ea era de o lenevie greu de imaginat, de nu cred că mai avea „păreche‟ în baltă.

         Am ispitit-o eu și cu una, și cu alta, și cu cealaltă… dar tot degeaba. Efectiv pot spune că o gâdilau pe la bot nălucile mele, dar dumneaei era mult prea leneșă pentru a deschide măcar gura și a se înfrupta din ele atunci când îi treceau prin fața ochilor.

Și, vorba aia, muiați bine de tot erau posmagii cu care o îmbiam.

Până la urmă, un foarte corpolent biban s-a aventurat și i-a furat plin de tupeu știucii mâncarea (năluca) de sub nas.

Nici măcar atunci n-a schițat cumătra vreun gest.

„— Bunătatea dumneavoastră, milostivă cucoană, dar degeaba mai voiți a strica orzul pe gâște. Vedeți bine că nu-l ducem noi la spânzurătoare numai așa, de flori de cuc, să-i luăm năravul. Cum chitiți? Un sat întreg n-ar fi pus oare mână de la mână ca să poată face dintr-însul ceva? Dar ai pe cine ajuta? Doar lenea-i împărăteasă mare, ce-ți bați capul!‟

         Nu-mi bat.

ȘTIUCA BABEI ȘI ȘTIUCA MOȘNEAGULUI

Era în anul acela… de acum mulți ani în urmă, în vremea aceea în care pe malurile râului cel drag încă mai umbla după știuci și mătușa. Mătușa… așa cum o fi chemând-o pe dânsa, căci eu unul nu mai rețin care-i era numele.

V-am mai povestit eu despre dumneaei, cu ceva timp în urmă, atunci când am numi-o simplu: ”Știucăreasa‟. Așa o sa-i spun și acuma.

Vara, cu grăbire, începuse a se travesti în toamnă, scurtând zilele, răcorind nopțile, răcind apele, turnând ofilire prin păpurișuri și trestii, tivind, așadar, încetul cu încetul, cămașa bălții cu un tiv galben-cenușiu.

         Soarele orbecăia încă dincolo de linia trezirii lumii din vise, dar noi deja orbecăiam în mijlocul visurilor noastre cele mai dulci, în mijloc de baltă, la nici doi pași de botul flămândelor știuci.

         Liniștea care ne învelea în acele momente era exagerat de profundă, amintind de-un lințoliu.

         Nici pescărușul din ceruri nu țipa atuncea spre ape, nici rața din stufuri măcăit nu ridica înspre slăvi. Doar prin noi urla întruna speranța.

         Dar, deodată… mișcare-auzim.

         Prin ape a prins ceva a se zbate.

         Fârtatul din barcă aprinde lanterna. Lumina ei lunecă o vreme pe luciu, apoi se suie pe mal. Acolo, vertical se izbește de dreapta și groasă draperie din stuf. Amicul mută-n cătare lumina în stânga și-n dreapta. La un moment dat se zărește o gaură-n trestii și-o umbră negrie pe mal. Am recunoscut-o îndată. Este ea: ”Știucăreasa‟, ce taman c-o știucă se luptă.

         Peștele se zbate cu forță, mătușa se forțează și ea, iar lupta se gată cu știuca pe mal. Pescărița o bagă cu grabă în straiță și apoi începe a-și strânge-agărlâcul.

• Neața bună, mătușă! Dar gata-i pe azi? cutez a-ntreba.
• Pe astăzi e gata. Mulțumesc dumitale!
• De când ești pe baltă?
• Sunt ceasuri vreo trei.
• Și asta e prima ce-ai prins-o?
• Prima-i, copile!
• Și-atunci de ce pleci?
• Că mi-i căzut omu’ în boală grea și șade la pat. A poftit încă de-aseară, sărmanul, știucă proaspătă, așa c-am venit încă de cu noaptea aicea ca să-i prind una. Am pescuit-o pe-aiasta acuma și fuga mă duc s-o prăjesc. Poate că asta i-o fi pofta lui cea de pe urmă! Cine știe, băiete! Cum o vrea Domnul!

Atât a mai spus bătrâna și apoi a dispărut în noapte și-n stuf.

Iată că, de data aceea, știuca babei s-a dovedit a fi de fapt știuca moșneagului.

Ape line să aibă în ceruri! –  că acum, acolo, amândoi pescuiesc!

ȘTIUCA BĂTRÂNĂ FACE LUPTA BUNĂ

Un soare sticlos mă privește stingher de pe cer. Aș putea să zic că-i prea sincer, dar nu e. E numai lumină și-n rest îi minciună. Amăgirea deșartă a doritei călduri.

         Barca se joacă în legăn pe valuri, iar năluca se leagănă-n joc pe sub ele.

Apare deodată și știuca. Atacă nebun, dorind să-mi fure lanseta.

Ripostez vehement.

Duelul începe.

Eu trag… și ea trage. Firul e șiș ce șuieră aspru, lanseta-i parabolă ce geme cu greu.

Frumos de tot e acuma. Spectacol nebun e în apele ei și-n sufletul meu.

Cu greu o aduc înspre mine. Minciogul așteaptă tăcut.

Răsare deodată din umed și pe val se răstoarnă. Inima-mi o ia razna, că-i imensă colțata.

Dar deodată totul se rupe. Și firul… și visul. Tresar speriat. E încă noapte afară, iar pe frunte simt sudorile reci.

Las somnul în urmă și din cort cu sfială eu ies.

Stau singur pe mal, privesc și ascult.

Încet cu încetul lumea se târăște din catran ca să iasă, iar glasu-i pornește prin păsări să cânte.

Când văd că flutură geana de  ziuă în zare, pun mâna pe barcă și spre știuci mă pornesc.

Deodată apare cumătra. Atac furibund.

Se zbate-n putere, se-agită cu nerv.

O văd cum se naște din umbre și unde. E mare, e bătrână și-i grea.

Exact ca-n vis și visare.

Ne-ncingem mai crâncen în luptă, căci simte pericol. Și pleacă, și vine…, iar minciogul tot stă.

Deodată se duce nebună, se duce taifun. Nu pot din drum s-o opresc, nu pot spre barcă din nou s-o întorc.

E vicleană zăluda și scutură aprig din cap. Golănește-mi scuipă năluca și-apoi se topește în apele gri.

Atâta a fost!

Așa ca-n vis și visare.

Doar rigla de-un metru ușurat răsuflă din barcă. A scăpat de-o rușine.