Fantastic pikes and where to find them

I. DE LA PESCAR LA ȘTIUCĂ. ÎN JURUL ȘTIUCII

Printre lucrurile pe care mi le-am achiziționat eu în primul an după ce m-am înscris la academia de spinning  a fost și o verde și gonflabilă barcă, dotată cu vâsle.

         Încântat peste măsură fiind de achiziția mea, am hotărât a o și proba, curios să văd cum se comportă dumneaei în timpul orelor de serviciu. Ce tabieturi are, precum și ce calități sau defecte o caracterizează.

         După efectuarea botezului, adică după lansarea ambarcațiunii la apă într-una dintre multele bălți ale Siretului, și după împroprietărirea acesteia cu toate cele de care credeam eu că aș avea nevoie la o partidă de pescuit (probabil la știucă, căci eu la așa ceva speram), am lăsat plin de speranță malul în urmă și am purces a călca apele în cel mai fudul mod cu putință.

         Despre pescuit… ca despre pescuit.

 Eu… crud în ale spining-ului, peștii… acoperiți cu apă…, iar faptul că totuși în acea zi am prins o mică reprezentantă a neamului Lucius m-a surprins și pe mine.

         Mai mult însă am avut de-a face cu vâslele.

         Deoarece atunci a fost pentru prima dată în a mea întreagă viață când am făcut cunoștință cu dumnealor, am avut oarece (mai mult chiar) de furcă în ceea ce privește mânuirea corectă a acestora, iar dacă de multe ori în loc să înaintez rectiliniu pe apă eu mai mult executam unele rotiri în jurul propriei axe este (sau, mă rog: a fost) oarecum scuzabil.

         Ca o concluzie a acelei zile, pot spune cu siguranță faptul că atunci m-am simțit aidoma unui nevinovat prunc ce învăța a merge (atât cu braca, dar și care abia se dumirea, ușor-ușor, a pescui pești răpitori cu năluci artificiale) și sunt convins că multe dintre rotirile și învârtiturile mele de atunci le-am executat nu numai în jurul propriei mele persoane și axe, dar și în jurul multora dintre știucile respectivei bălți (la propriu).

         Se zice prin lume că nimeni nu s-a născut învățat, lucru care este perfect valabil și în cazul meu, căci și eu sunt un „om de lume“, nu de alta. (Dar asta o spun doar așa, pentru propria-mi consolare).

Însă, ceea ce este sigur, este faptul că de atunci gândurile, visurile și pescuielile mele au orbitat de multe și nenumărate ori în jurul știucii. Și încă vor mai orbita și de acum înainte. Mult și bine chiar.

II. DUPĂ DOUĂZECI DE ȘTIUCI

Bătuse un vânt perpetuu și herculean în toată ziua aceea de mijloc de Răpciune. Prinseserăm și pești (morunași), ce-i drept, dar la feeder. Pe vântoasa aceea nici nu se prea putea pescui altfel.

Seara ne-a găsit osteniți, fripți de soare, zvântați până aproape la deshidratare de austru și roșii la tegument, de ziceai că suntem frați cu Winnetou, dar destul de mulțumiți, bucuroși chiar, de realizările piscicole ale zilei.

Drumul până acasă urma să fie unul destul lung deoarece bătătoriserăm malul Siretului atunci tocmai pe la Liteni – Dolhasca, zonă deloc megieșă cu a noastră minunată așezare rurală, intitulată, încă din vechi vremuri, Gălănești.

Eram tot împreună cu al meu prieten M. și atunci. El se ocupa de navigația rutieră, atent volanul mașinii mânuind, iar eu mă ocupam de navigația prin lumea internetului, butonând plin de patos telefonul mobil.

Deodată, însă, mulțumirea și bucuria despre care am pomenit adineaori că mă probau din plin în acele momente s-au evaporat instant, iar zâmbetul, în cazul în care îl practicam cumva atunci, mi-a înghețat bocnă, ca tot Polul Nord și Polul Sud la un loc.

Cauza era reprezentată de o anumită postare pe care am descoperit-o pe o rețea de socializare, a unui nene pescar care ne era destul de familiar nouă, mai ales mie, și cu care pe vremuri fusesem chiar amic (sau cel puțin așa am crezut eu atunci). Postarea era din ziua precedentă și înfățișa oarece știuci mărețe pescuite prin locuri care se doreau a fi secrete, dar pe care eu le-am deslușit imediat, descifrând cu brio geografia locurilor acelora care apăreau, chiar și blurate, ca și elemente adiacente în jurul știucilor din pozele respective. Și unde mai pui că erau locuri mult mai apropiate geografic de căminele noastre dragi decât limanurile vizitate de noi în acea zi! În momentul în care i-am arătat fotografiile lui M., nici lui nu i-au picat prea bine, ci i-au cam stat în gât (ca să nu zic altfel).

Norocul nostru că urma (în înșiruirea firească a filelor din calendar) duminica, o zi liberă prin definiție. Noi ne-am ocupat-o însă din plin, chiar de cu noaptea în cap, mai ales că vântul prezenta grave simptome de slăbie trupească la acele ceasuri. Mai încerca el, ce-i drept, uneori, să o facă pe-a lupul cel de case de dărâmător, ca în poveste, dar nu mai avea nici pe departe forța și arțagul zilei de ieri.

Arțag am găsit noi însă prin ape. Arțag știucăresc.

Multe, mari, rele, flămânde. Exact ce trebuia. Exact ce căutam.

Am scris în titlu ceva legat de douăzeci de știuci. Da, cam pe acolo am ridicat noi ștacheta în ziua aceea. Aproximativ la acel număr, la douăzeci. De persoană.

Într-unul dintre momentele scurgerii timpului peste apele acelei zile l-am zărit, tangențial doar, și pe nenea cel despre care am pomenit ceva mai sus. Profesa și el. Dacă o făcea cu succes ori fără… nu vă pot spune. Noi nu am fost curioși. Nici a ști, nici a vedea. Din punctul nostru de vedere el își îndeplinise în totalitate misiunea în momentul în care a ales a face acea postare. Chiar dacă a voit ca aceasta să fie oarecum secretă și să nu dezvăluie locația, dânsul nu a ținut cont de mine și de anii mulți și lungi de când bântui eu, cu undița în mână, natura malurilor și a apelor, astfel încât dezlegarea unor enigme de localizare, oricât de complexe ar fi acestea, adică oricât de sumare ar fi indiciile, nu mai constituie nici un fel de problemă pentru mine.

Râul, ramul, chiar că mi-s prieteni mie…

III. VISUL UNEI ȘTIUCI DE VARĂ

Cireșarul era în plină pârguire, iar ziua era și ea bine de tot pârguită, atât de la soarele puternic, cât și din punct de vedere al timpului destul de înaintat, atunci când am reușit a-mi trimite nălucile spre amușinare piscicolă. Toată ziua visasem la acele ceasuri de hatâruri halieutice. Toată ziua modelasem în minte planuri de combat. Toată ziua mă gândisem la știuci. Treburi diverse însă îmi baraseră din plin calea, cu o plăcere morbidă parcă, plăcere care friza pe alocuri chiar cu meschinăria, dar până la urmă cu brio le-am dovedit eu pe toate, așa că iată-mă ajuns acum pe malul apei, la ceas de după amiază fierbinte de iunie, eliberându-mi în sălbăticie nălucile, cele care întreaga zi se zbătuseră cu turbare, mai să rupă lanțul, de dorul apelor și-al peștilor din ele.

Am lansat din mers, de-a latul peste covorul apei aceleia pe care aveam de gând prin vad să o trec. N-apucă bine să pice năluca, n-apuc piciorul să-l ud că deja de fir cineva mă înșfacă. Tresalt și eu și lanseta, și-n loc mă opresc. Vine prin ape ceva, da-i apatic, nu-i forța cea brută la care speram. O juvenilă colțată galeș la mine zâmbește din capăt de fir. E bun și-așa pocinogul! Să tot fie!

Și-au tot fost. Până să fugă Sorel cu nasul în perne de stele numai cu nevârstnice știuci am avut întâlniri. Părea că cele mature nu se treziseră încă după banchetele crâncene din serile trecute, atunci când doar ele prin unde-au jucat, doar ele s-au înfruptat din pocalul plin cu plăcerile de năluci oferite, doar ele au avut chef de senzații tari și ispite. Și doar le lăsasem pe toate la plecare cu bine, ușor pe-alocuri zdruncinate în suflet, în rest pline de zile și nerv. Ce-or fi făcând ele oare acuma!?

Răspunsul l-am aflat mai târziu, înspre seară, atunci când în marginea apei un caiet am zărit. Scria pe el că-i secret, că-i intim jurnal. Dar n-am rezistat și tot l-am citit, chiar gâdilat pe alocuri de unele sentimente de vină și oarece vagi remușcări. Era al uneia dintre tinerele știuci cu care tocmai socializasem. Pentru o mai bună și a voastră lămurire, fără a avea însă permisiunea proprietarei, pe șest și în grabă o să vă zic ce-am citit:

„Dragă Jurnalule!

Astăzi, împreună cu mai multe prietene de-ale mele punem la cale un mare complot de amor.

Am auzit, pe furiș ce-i drept, de la fetele mai mari, și chiar și pe mamele noastre le-a surprins șușotind, cum că în ultimele seri a fost pe malul apei un pescar de care ți-era mai mare dragul, un  pescar de la care parcă  nu-ți mai puteai dezlipi privirea. Un tip extraordinar, care știe exact ce și cum vor știucile, ce anume le place lor cel mai mult. Unul care știe cum să le ațâțe, cum să le facă să uite de tot și de toate și să devină dornice de aventură. Le-am văzut cu ochii noștri cum roșeau atunci când pomeneau despre dânsul și despre randevuurile lor din respectivele seri.

Așa că azi, când ele toate au simțit nevoia de a participa la o convenție despre „Controlul și Gestionarea Emoțiilor” tocmai datorită întâlnirilor din ultimul timp pe care le-au avut cu tipul respectiv, întâlniri care le-au marcat și zdruncinat sufletește din plin, eu și prietenele mele cele mai bune ne vom duce în locurile pe unde a fost pescarul acela în speranța că va veni și în seara aceasta și vrem a ne face din plin cu dânsul de cap. Așa că acum cred că înțelegi, Dragă Jurnalule, nerăbdarea asta care îmi frământă cu înfrigurare feciorelnicul meu trup și….‟

Vai! Dar, din păcate, mai departe nu pot să vă mai citesc și vouă deoarece lucrurile devin înfiorător de intime.

Și… vai… din nou, deoarece, nici nu știu exact din ce cauză anume, acum din somn deodat’ m-am trezit!

Interesantă visare!

Ale tinereții valuri!

Ale valurilor știuci!