ȘTIUCILE CU COLȚI DE ARGINT

PRIMA PARTE

„Atât timp cât unui om îi place plescăitul unei știuci în râu, e poet. Când a înțeles că acest plescăit nu reprezintă altceva decât urmărirea celui slab de către cel puternic, a devenit gânditor.‟

Anton Cehov

I. DESCRIPTIO ȘTIUCAE

Atunci când cutezăm a vorbi despre știuca cea hrăpăreață trebuie să ținem cont de faptul că aducem în discuție un neam celebru, dacă nu cumva chiar cel mai celebru, de pești răpitori din apele dulci ale patriei noastre dragi, neam de răpitori căruia musai se cuvine a-i acorda cinstea și respectul care i se cuvin de drept și pe care îl merită din plin.

Tocmai de aceea nu  mă consider eu a fi cel mai nimerit pentru a descrie cu ale mele cuvinte această minunată și perfectă creatură lacustră, croită special pentru vânătoare, așa că o să apelez din nou, pentru descriere, la specialiști (la un specialist, ca să fiu mai exact), și anume, la domnul I. Simionescu. 

„…Trupul ei e lungăreț, plin, prea puțin turtit lateral. Capul e ca de crocodil. Când s-au descris pentru întâia oară caimanii din India, cu botul retezat, li s-a dat numele Alligator Lucius, așa de mare asemănare aveau la cap cu știuca. Înotătoarea dorsală este lângă coadă, față în față cu cea de pe pântece. Iar trupul în dreptul lor este gâtuit. Înotătoarea de la coadă, lată, este împărțită în două, printr-o scobitură adâncă…‟

Iar despre modul cum vânează știucile, marele naturalist spunea, în lucrarea sa: „Fauna României‟, următoarele:

„…Cine n-a văzut mâța stînd la pîndă? Ochii îi sclipescc, trupul ei e întins, numai vârful cozii, ca un sfichi de bici, se mișcă într-o parte și alta. La fel e și știuca. Înotătoarea de pe spinare, așezată aproape de coadă, arată că animalul pîndește. Când a zărit prada, înotătoarea se ridică, se răsfiră cât poate ca un evantai. E semnul mulțumirii pentru animal. Se târăște lin, se ridică și mai lin; ca o săgeată se repede asupra peștelui ochit. Îl apucă de mijloc, înfingându-și în trup numeroșii dinți mai mari și mai încârligați de pe falca de jos, mai mărunți, întinși și pe cerul gurii ca o ragilă, la falca de sus. Ce a încăput în gura lui, largă, tăiată pînă la ochi, adevărată gură de crocodil, nu mai iese ca din gura de șarpe…‟

Tot din aceeași lucrare a lui I. Simionescu aflăm și faptul că, pentru a lua în greutate un kilogram, o știucă trebuie să consume nu mai puțin de 25 kg de pește. Știind la ce mărimi pot ajunge acești răpitori, ne putem închipui deci cam câte omoruri înfăptuiesc ei în lumea acvatică pentru a crește și a se dezvolta în mod corect.

Și tocmai această nevoie a lor, aproape continuă, de  hrană, tocmai această stare permanentă de alertă, de pândă și de vânătoare în care ele, știucile, se găsesc, le fac pe acestea a fi partenerii doriți de întrecere pentru pescari.

Dacă la acestea adăugăm și forța uneori năucitoare a atacurilor lor, precum și puterea extraordinară cu care ele se luptă în timpul drilurilor, știucile devin, fără doar și poate, partenerii de întrecere favoriți, cu precădere pentru pescarii care folosesc nălucile artificiale, deoarece, în mod indiscutabil, aceștia resimt toată această energie uriașă a știucilor mult mai intens decât cei care pescuiesc atentând și la viața altor locuitori ai apelor, adică decât cei care pescuiesc folosind peștișori (vii sau morți) pe post de momeală.

Acestea fiind deci spuse, cred eu a că venit vremea poveștilor, vremea povestirilor și a amintirilor!

II. ACOLO UNDE SE AVÂNTĂ ȘTIUCILE

Examinând informațiile deja cunoscute de mai toată lumea aflăm că:

„Știuca (Esox lucius) este un pește răpitor dulcicol sau salmastricol, din familia esocide (Esocidae), răspândit în apele stătătoare sau lin curgătoare, cu multă vegetație din zona temperată a Asiei, Europei și Americii de Nord.‟ (Wikipedia).

Legat de răspândirea știucii în România știm faptul că o putem găsi cam peste tot, în aproape toate apele curgătoare, pornind din Dunăre și urcând chiar până înspre zona mrenei, precum și în multe dintre lacurile, iazurile, bălțile și japșele de la noi din țară.

         Așadar, din punct de vedere strict obiectiv, științific, putem spune că deja am aflat locurile unde se avântă știucile și că astfel am încheiat cu brio acest capitol al scrierii.

Dar nu este nici pe departe așa!

Haideți să analizăm, vă rog, cu mare atenție, următoarele:

• Câte zile din viața noastră am petrecut noi pescuind după știucă?
• Câte zile din viața noastră am petrecut noi pregătindu-ne pentru pescuielile la știucă?
• Câte clipe din viața noastră am visat că (am dorit să) pescuim la știucă?
• Cât echipament pentru pescuitul la știucă ne-am procurat?
• Câți bani am investit până acum în acest echipament?
• Cât echipament pentru pescuitul la știucă dorim să ne mai procurăm de acum înainte?
• Câți bani vom investi de acum înainte pe echipamentele pe care le vom mai achiziționa?
• Câte clipe vom mai visa (dori) de acum înainte să pescuim la știucă?
• Câte zile vom petrece de acum înainte pregătindu-ne pentru pescuielile viitoare la știucă?
• Câte zile de acum înainte vom înfrunta ploile, vântul, căldura, frigul, țânțarii, etc., pescuind după știucă?

Abia în momentul în care vom putea găsi niște răspunsuri cât de cât exacte la toate aceste întrebări (și probabil la încă multe altele), abia atunci vom putea spune că am început a înțelege oarecum până unde se avântă cu adevărat știucile în fiecare dintre noi, în timpul nostru, în mințile, în inimile, în gândurile și în visările noastre.

Să nu mai pomenesc de portofele… !

III. ȘTIUCA DIN BALTA ADORMITĂ

Claude Monet, marele pictor impresionist, spunea la un moment dat că:

„Dorința mea e să trăiesc mereu așa, liniștit, într-un colț de natură.‟

Ca pescari, vrând-nevrând, dar mai mult vrând, noi chiar ne petrecem o mare parte a timpului în natură, trăindu-ne astfel o importantă perioadă a vieții noastre în mijlocul acesteia. Dacă suntem liniștiți sau mai puțin liniștiți, dacă suntem nervoși, crispați, încordați… sau mai știu eu cum… asta depinde doar de fiecare dintre noi în parte, precum și de comportamentul peștilor pe care-i undim (de gradul lor de colaborare), însă ceea ce este cel mai important este faptul că noi suntem acolo.

Și dacă tot am vorbit de liniște, îmi aduc aminte acum despre unul din aii nu de mult timp plecat dintre noi, mai precis de o zi din toamna acelui an, atunci când, din adăpostul bărcii, m-am duelat cu tot felul de pești răpitori, cu predilecție știuci, într-o baltă, înconjurat fiind de o liniște absolută, ca de raclă, a naturii, de o acalmie a vremii așa cum nu mi-a fost dat vreo altă dată să văd, nici până atunci, nici de atunci. Și deloc puține clipe am petrecut eu la viața mea pe maluri sau valuri.

Apa dădea impresia că-i de sticlă. Nici cea mai mică umbră de val nu cuteza a o șifona sau știrbi. Cu toate că sub pelicula sa era o activitate piscicolă destul de intensă, așa după cum îmi demonstra din plin lanseta cea pe care cu mare îndemânare și succes o mânuiam eu în ziua aceea, peștii nu se aventurau însă și spre suprafață, așa cum adesea o fac ei prin salturi diverse și repetate. Trăiau, se hrăneau, se jucau – ori ce alta mai făceau ei atuncea – doar la adăpatul umedului. Numai eu, în timpul drilurilor, semănam efemeră sămânță de mișcare prin baltă, ciobind trecător imobila oglindă a luciului acela de apă.

Stufurile palide, care începuseră binișor a bate înspre blondul uscăciunii, stăteau țepene, ca niște statui de ceară, iar printre ele nu mai săgetau nici măcar libelulele, ca să nu mai zic de păsări ori de alte necuvântătoare. Până și broaștele erau trecute pe lista cu jivine dispărute.

Chiar norii din cer mai mult pe loc au tot clocit atuncea.    

Și ziua aceea toată a fost exact așa cum v-am spus: adormită.

De dimineața devreme și până seara târziu, balta a zăcut într-o catalepsie totală.

Doar știucile atunci n-au dormit. Și bine-au făcut!

Chiar și-acum, în gând, le felicit!