BIBAN (file din povești) – PARTEA A TREIA

„Morala poveștii este că nu-ți amintești ce s-a întâmplat. Ceea ce-ți amintești devine ce s-a întâmplat.“

John Green

PARTEA A TREIA

I – BALTA LUI BIBAN PAȘA

Fiecare dintre noi are, desigur, anumite locuri preferate de pescuit. Făcând și eu parte din genericul “noi”, este de la sine înțeles că și al meu suflet este legat ceva mai mult de unele locuri anume.

Excluzând de această dată din ecuație Prutul (cel care este, indiscutabil, numărul unu în topul preferințelor mele halieutice), dintre toate celelalte locuri în care am pescuit, cel mai mult s-a detașat (și de mine s-a atașat) o anumită baltă.

Balta respectivă își trăiește iluzoria eternitate ascunsă undeva printre celelalte nenumărate bălți ale Siretului, pitulată fiind cu deosebită grijă printre mările de stuf care o înconjoară, dezvelindu-și obrazul fin al apei doar cunoscuților.

Nu tocmai cu cea mai dezinvoltă căldură în ochi am privit-o eu atunci când am amerizat pentru prima dată pe ai săi coclauri, dar dezvoltarea ulterioară a celor câteva zeci, dacă nu chiar sute (căci cine a mai stat a le număra în decursul mulților ani de când ne cunoaștem noi doi, eu și balta respectivă) de pescuieli pe care le-am tot săvârșit acolo, m-au făcut a o place și a o îndrăgi nespus.

Parafrazându-l pe unicul și inegalabilul Domn Eminescu, a fost ceva de genul:

Din umbra falnicului stuf

Bibanul se îndreaptă

Spre locul unde, cu năduf,

Năluca mea așteaptă.

 

O-atacă azi, o-atacă mâini,

C-astfel i-e scrisă soarta;

Eu iar, undind de săptămâni,

Îmi cade dragă balta.

Balta aceasta este împroprietărită cu pești diverși, printre ei excelând însă în mod evident bibanii, atât ca număr, cât și ca mărime.

Și știuci mărețe, și lini grăsuni, și babuște robuste, și roșioare supraponderale, de toate acestea am prins eu în ea.

Însă atunci când vine vorba despre bibani… mai mare dragul! Sunt câteva locuri anume acolo care țin pe loc exemplare numeroase, exemplare maiestoase. Un canal, o insulă, vreo două platouri, câteva gropane, toate acestea s-au dovedit în timp a fi adevărate pașalâcuri ale percidaelor. Conform nemuritorului domn DEX, pașalâc (pașalâcuri) înseamnă și: „Țară, regiune etc. în care domnește despotismul; guvernare despotică“, căci cu adevărați despotici sunt bibanii de acolo. Crunte spectacole mi-a fost dat, nu o dată, să văd prin locurile acelea, spectacole oferite de bibanii ajunși la maturitatea vremii hrănitului. Ceva de genul: fiarbă apa-n baltă, spumege străfundul, tremure plevușca! (o altă scurtă parafrazare a Măriei Sale: Domnul Eminescu)

Așadar, pot spune, fără nici cea mai mică temă de-a da greși, că bibanul este  stăpânul de necontestat pe acolo căci este aspru, este crud și este nemilos. „Ca un pașă“. (tot de la domnu’ DEX citire și definiția asta).

II – AMINTIRI DIN BIBĂNĂRIE

Am participat în decursul anilor la destul de multe maratoane alături de neobosiții bibani vărgați. Cu adevărat frumoase, chiar dacă uneori obositoare, momente!

Într-una dintre toamnele deja răscoapte și în amintire, în vremurile acelea pe când încă eram un vasal destul de loial al bolognezei, parcă anume pentru a mă stârni și a mă atrage cât mai mult în lumea spinning-ului, pe un mal de Prut învelit în cețuri, la poalele unor stânci străvechi, dezamăgit fiind în acele momente de gradul avansat de necooperare a pașnicilor pești pe care îi tot căutam eu pe acolo, am cutezat a schimba foaia și a proba puțin și unditul după răpitori.

Desigur că mintea mea, cea care pe atunci abia începea, timid, a se modela oarecum concret din punct de vedere al spinning-ului, visa, plăsmuindu-mi-i în imaginație, la oarece neamuri celebre de șalăi năbădăioși și dornici de aventură, șalăi despre care auzisem eu, din terțe și diverse surse, cum că ar ființa pe meleagurile acelea.

Se vede treaba că norocul începătorului a funcționat din plin în ziua respectivă. Cel puțin pentru mine. Chiar și înfășurat aproape pe de-a-ntregul  în pelerina pescarului novice în pescuitul răpitorilor cu năluci artificiale, am avut totuși atunci din plin ocazia de a aduna o impresionantă colecție de driluri. De driluri forte.

Rar mi se întâmpla să nu am pește în lansetă, iar de multe ori hulpavul de la capătul liniei era însoțit, până aproape la mal, de către alți doi-trei confrați înfometați.

Și uite așa, atac după atac, dril după dril, spinning-ul mă absorbea din ce în ce mai mult.

Până și-a consuma soarele toată strălucirea acelei zile încețoșate, eu am tot dialogat pe viu, în mod constant, cu foarte mulți răpitori ai Prutului. Dar nu cu șalăii. Ci cu bibanii cei hiperactivi. Candrii chiar.

Părea că nimerisem în plină cultură de bibani. Într-o adevărată bibănarie.  Bibănăria fermecată.

III – MOARTEA DOMNULUI BIBĂNESCU

Multe alte întâmplări nemijlocit legate de pescuielile pe care le-am tot făcut eu la bibani în decursul anilor aș mai avea de povestit, dar, pentru că marea lor majoritate, a pescuielilor respective, s-au încheiat cu rezultate atât de bune pentru mine încât ar putea răni sentimente și poate chiar a și stârni invidii și deoarece eu doresc a nu-i supăra în nici un fel pe cei care au bunăvoința de a citi aceste rânduri, mă voi opri aici cu relatările mele.

De fapt, o să mai amintesc vreo două-trei, dar numai din cele în care norocul nu mi-a surâs, adică voi rememora foarte pe scurt unele dintre acele momente care nu sunt în nici un caz recomandate a fi împărtășite cu alții, mai ales cu alți undițari, dar eu unul, fiind mai mult decât onest, aidoma oricărui pescar ce se respectă, o s-o fac, fără a resimți nici cea mică urmă de vină sau rușine.

⁕

Balta amorțise cataleptic, scutită fiind în acele momente de orice răsuflu de vânt, prezentând pe alocuri chiar unele degerături (gheață la mal) cauzate de brumele matinale, din ce în ce mai mari, dar și de temperaturile, din ce în ce mai mici, din ultima vreme.

Soarele cel rotat abia se pornise la drum, zâmbind, pe bolta stearpă de nori, presărând lumină, căldură și speranță deasupra lumii încă zgribulite la acele ceasuri atât de matutine ale respectivei zile de noiembrie.

Barca își începuse și ea îmbăierea tomnatică, iar gumele se grăbiră a porni dansul lor lacustru. Nu dură mult și, țac-pac, bibanii au început a trage. Și nu o doar o dată sau de două ori, deoarece prin comportamentul lor, mult decât agresiv, ei își exprimau foarte clar intențiile de a hărțui, fără încetare, suplele noastre năluci.

Jocul cu bibanii aceia l-am întrerupt noi până urmă, nemulțumiți pe deplin fiind de alura atacatorilor de gume, așa că am ales a ne muta pe alte locuri care, în trecutul destul de recent, ne munciseră lansetele în moduri mai mult decât barbare prin vărgații pe care ni i-au propus atunci.

Plecare de pe acel loc avea să însemne și finalul răfuielilor noastre cu bibanii în ziua respectivă. De pescuit am pescuit noi până spre după-amiază, dar…. de prins… nu am mai avut nici un atac. Nici eu și nici amicul M.

Știți și voi, desigur, zicala aceea cu: cine pleacă la plimbare…

⁕

Tot cu M eram în barcă și în seara acelei sâmbete din finalul lui brumărel. Deja smoala de pe acoperișul cerului începuse a se prelinge din belșug peste ape, dar al meu coleg nu se grăbea defel a pleca acasă. Nici măcar nu se gândea la așa ceva. El se gândea doar la bibanii cu care se lupta de zor și care-i maltratau aspru lanseta. Mulți și răi, chiar dacă erau cu toții bine crescuți (d.p.d.v. al taliei, desigur). Eu eram ceva mai calm și oarecum predispus a încheia pescuitul deoarece aveam în plan să vin și a doua zi pentru a mă lupta cu belicoșii vărgați ai zonei. Domnul M., însă, din varii motive, nu putea veni și duminică la pește, așa că el dorea să profite din plin și de ultimele momente ele acelei zile.

Până la urmă înserarea cea rece ne-a alungat de pe apă, spre marea durere în suflet a amicului meu.

Noaptea a trecut plină cu vise frumoase, vise care aminteau de bibanii mari și grei din ziua precedentă.

Dimineața răcoroasă a toamnei m-a găsit alături de un alt amic: N., în barcă, pescuind pe aceleași locuri ca și în ajun.

Probabil că domnul N. și-a schimbat în acea zi radical părerea pe care o avea despre mine deoarece în locul mulților și marilor bibani cu care-l ademenisem a mă însoți noi nu am reușit a prinde atunci, în circa șapte ore de pescuit, decât o sumă minusculă de și mai minusculi bibănei.

La pomul lăudat….

Altă vorbă din bătrâni de care trebuie să țină cont pescarii.

⁕

Vântul sufla destul de îmbujorat pe largul apei, dar prin dosurile de stuf se putea pescui în voie.

Suplele noastre gume, ude fiind, dansau lasciv pentru a întărâta bibanii.

Dar aceștia nu erau dornici de aventură. În nici un fel.

Exasperat fiind deja de multele lanseuri făcute în van, m-am gândit eu că era posibil ca aceia toți, bibanii zonei respective, să fi depus jurământul celibatului, deoarece alt motiv cât de cât plauzibil nu găseam vis-a-vis de încăpățânarea lor de a refuza senzualele mișcări ale nălucilor noastre.

Timpul avea să dovedească faptul că mă înșelam în privința lor. Dar numai parțial,  deoarece ei au început la un moment dat totuși să atace, timid ce-i drept, gumele. Dar nu pe ale mele. Ci doar pe ale colegului meu, același aproape nelipsit de lângă mine domn. M. La ale mele gume au pornit însă a se aventura, de la o vreme, oarece neamuri de știuci, unele dintre ele fiind destul de mici, iar altele chiar și mai mici. Nici un biban. La colegul da, la mine ba. Foloseam aproximativ aceleași amăgiri în capătul liniilor noastre, undeam cam pe aceleași locuri. De ce atacau atât de selectiv peștii? Nu îmi pot explica nici acum. Și așa s-a scurs întreaga acea zi. Zero bibănei la mine, zero știuculițe la amicul meu.

Sunt, așadar, și unele zile în care bibanii au toanele lor. Chiar dacă știi sigur că sunt pe zonă, chiar dacă le propui, pentru a-i ademeni, năluci și tehnici care de care mai diferite, ei te ignoră în totalitate.

O fac pe-a mortul.

De ce? Nu știu și cred că nici nu contează deoarece și eșecul face parte din joc, adăugând un interesant dram de picanterie pescuitului.