UNDE-I ȘTIUCĂ, NU-I TOCMEALĂ

Cu pasiunile noastre e ca și cu apa și focul, e bine să le stăpânești și e rău ca ele să te stăpânească pe tine.

 Aesop

OCOLUL BĂLȚII ÎN OPTZECI DE ȘTIUCI

Am fost întrebat recent de către un amic nebotezat cu adevărat în religia lui Ebisu, cel puțin până acum, cum reușesc să scriu atât de mult despre pescuit. De unde mă inspir, căci, în opinia dânsului, din experiențele avute, la pescuit toate zilele sunt aproximativ la fel. Mergi la o apă, pescuiești, prinzi sau nu prinzi pești, apoi te reîntorci acasă. Atât. La asta se reduce pescuitul din punctul său de vedere. „Pesemne scrii multe scorneli deoarece, din câte am văzut eu, nu au cum să se petreacă lucruri atât de multe și de variate la o partidă de pescuit‟.

Nu au cum să se petreacă… probabil, privind doar teoretic chestiunea… însă, practic, e total incorect ce a spus. Da, dacă mergi la pescuit azi și mai mergi o dată în deceniul următor, clar că nu poți vedea și înțelege diferențele. Dar dacă mergi cu regularitate la pescuit atunci percepi în mod evident realitățile diferite pe care le întâlnești. De câte ori, atunci când am ieșit la pește, nu am trăit cu toții deziluzia pomului mult prea lăudat, de câte ori nu am avut surprize din cele mai neașteptate, de câte ori nu ne-a fost dat să vedem și să trăim tot felul de ciudățenii, de câte ori ceea ce știam ca fiind ceva sigur s-a dovedit a fi de un total insucces… sau invers, de câte ori…!

Tot în acest tipar, al întâmplărilor mai puțin comune pe care le-am trăit eu pe baltă, în căutarea știucii, se încadrează și prezenta foarte scurtă povestioară.

Cred că sunt de acum minim două ierni trecute peste lume după toamna la care fac aici referire. Eram tot cu amicul M., în legănare de barcă, destrăbălându-ne halieutic cu table, gume, voblere și știuci, într-una dintre multele și dragele bălți ale și mai dragului nostru râu.

Astea toate se întâmplau într-o zi de sâmbătă.

Duminică… clar că n-am găsit în noi tăria pentru a sta departe de baltă. Mai trebuia să trăim intensiv, mai trebuia să petrecem cu știuci, iar socoteala de-acasă s-a potrivit la fix cu cea de pe apă.

Și luni, și marți a fost la fel, chiar de-a trebuit concediu să-mi iau, însă miercuri am fost nevoit să las baltă balta și la muncă din nou să mă-ntorc, iar sâmbăta următoare știucile n-au mai venit la apel.

Nu faptul că în patru zile la rând am tot dat de populația flămândelor știuci e subiectul discuției mele. Nici faptul că apoi n-au mai tras. Nu.

Alta vreau eu a vă zice. Dacă sâmbătă le-am găsit pe un loc, duminică am dat de ele în o cu totul altă parte a bălții, pe sub alte stufuri, la o distanță destul de mare față de ziua precedentă. Luni și marți a fost tot așa Le-am găsit de fiecare dată, dar mereu în altă parte. Nu au fost două zile în care să vâneze pe aceleași meleaguri ca în vreo altă zi. Asta a fost, cel puțin din punctul meu de vedere, ciudățenia acelor pescuieli.

Că am prins atuncea fix optzeci de știuci, că am prins mai multe sau mai puține, nu mai știu exact, că n-am numărat, și chiar nu mai contează, însă sigur este faptul că, umblând constant în căutarea lor, în acele zile noi am dat ocol bălții întregi. Și nu doar o dată. Asta știu clar! 

ȘTIUCĂ ÎN DOUĂ ACTE

(Teatru pescăresc)

ACTUL 1

Personaje:

Pescarul unu și Pescarul doi

Cortina se ridică în aplauzele frenetice ale publicului.

Scena îi prezintă pe cei doi pescari stând alături, în aceeași barcă, având lansetele în mâni și pescuind.

Pescarul unu (după un oarecare timp de tăcere): – Ai auzit?

Pescarul doi: – Ce să aud?

Pescarul unu: – Știuca sărind.

Pescarul doi: – N-am auzit nimic.

Pescarul unu (ironic) – Aha, asta înseamnă c-am auzit-o doar eu!

Pescarul unu (după un nou timp de tăcere): -Ai văzut?

Pescarul doi: – Ce să văd?

Pescarul unu: – Sărind știuca.

Pescarul doi: – N-am văzut nimic.

Pescarul unu (și mai ironic) – Aha, asta înseamnă c-am văzut-o doar eu!

Pescarul unu (după un timp și mai lung de tăcere): – Ai prins?

Pescarul doi: – Ce să prind?

Pescarul unu: – Știuca.

Pescarul doi: – N-am prins nimic.

Pescarul unu (foarte ironic) – Aha, asta înseamnă c-am prins-o doar eu!

Pescarul unu face o mișcare bruscă din lansetă, iar dinspre apă se aude un plescăit, semn că pescarul a  înțepat un pește.

Pescarul unu începe îndârjit să mulineze, dar, la un moment dat, după mai multe momente de dril, lanseta sa încovoiată se destinde brusc, iar firul acesteia începe să atârne moale pe deasupra apei. Pescarul a scăpat peștele din undiță.

Pescarul doi (extrem de ironic): – Aha, asta înseamnă că n-ai mai prins-o nici tu!

Cortina cade (de data aceasta aplauzele publicului fiind îndoielnice).

Din păcate, dragi spectatori (a se citi: cititori) trebuie să vă anunțăm că piesa noastră de teatru se suspendă aici, actul doi nemaiputând fi jucat din lipsă de actori. Pescarul unu, profund dezamăgit de ratarea știucii din actul întâi, s-a apucat de băut, corupându-l și pe Pescarul doi, iar acum, ambii pescari, fiind în stare avansată de ebrietate, au adormit în legănarea bărcii.

P.S.:

Ehei, dragilor, câte evenimente de acest gen s-au petrecut, se petrec și încă se vor mai petrece de acum înainte în imediata proximitate a apelor lumii, în marea familie a pescarilor de pe mapamond, nimeni nu știe și nici nu va ști niciodată! Cazul de față nefiind, așadar, nici pe departe, un caz izolat.

Dar sunt sigur că unii (mulți chiar) dintre dumneavoastră știți cum stă treaba asta.. din experiență.

Oare mă înșel? Nu cred!  Căci și eu sunt pescar. Stați liniștiți!

Noroc întins!

Hâc!

PE ȘTIUCĂ REPAUS!

Nu pot să închei relatările despre aventurile mele în căutarea știucilor cu colți de argint fără a reaminti pe scurt și despre clipele de amărăciune, de deznădejde și de profunde neîmpliniri cu care, ocazional, m-am înfrățit pe diversele ape în care am tot pescuit după ele.

*

Era o zi de început de vară ca-n basme. O mână măiastră brodase, neînchipuit de iscusit, iile pajiștilor care îmbrăcau dealurile adunate-n jurul bălții cu flori care de care mai frumoase, care de care mai minunat colorate. Adierea vântului purta până deasupra undelor beția aceea de parfumuri divine ce se ridica de peste tot roată, amețindu-ne efectiv de încântare. 

Cucii cântau repezit de prin plopi, pupezele le țineau periodic isonul, pescărușii săgetau aleatoriu lumea de lângă noi, iar știucile nu doreau deloc din năluci să se-nfrupte.

Doar săreau. Săreau de nebune prin balta lor cea verde, plină de acvatice ierburi.

Primăvara zgârcită nu zămislise ploi îndeajuns peste lume pentru a face apele să se umfle, să vină nervoase, să spele albiile, să primenească habitatele lacustre.

Cu oricâtă grijă pescuiam, cu greu buruiana puteam ocoli, iar știuci să prindem nici pomeneală.

Făceam tot ceea ce știam noi, dar totul degeaba.

Era atunci a lor menire să sară, era atunci menirea noastră doar să privim.

Măcar lumea din jur era minunată, cu boltă senină și soare, cu dragoste năvalnică-n cuci, cu curcubeie de floare pe deal. Și, peste astea toate, cu-amețitoare miresme-n eter.

Trăiască-n veci natura!

Și noi pe lângă ea!

*

Pare că-mi face cu ochiul, pare că mă cheamă încontinuu la dânsa.

Sare de nebună pe vad după pradă. Vai de sărmanii mici peștișori! Vor deveni cu toții personaje-n pomelnic cu cruce.

În piept inima îmi sare de emoție, iar în mână lanseta-mi vibrează de nerăbdare.

Lansez cu grăbire peste apă. Râul nu-i lat, da-i iute-nspumat. Atacă. E-acolo. E-a mea. Lanseta acum vibrează de dril. Îmi pare că-i mare, o simt că e grea. Prin șuvoi nu mă-ncumet spre mine s-o trag. O să trec eu apa pe vad. Dar unde-o fi vadul, că-n locul lui în gropan nimeresc!? Pe unde știam că-i apa până la brâu, deodată de fund nu-i mai dau. E-adâncă tare groapa aceea și-i lungă destul. Curentul mă trage la vale nervos, m-apuc să înot, n-am alta ce face, iar lanseta din mână o scap.

Eu ies cu bine la mal. Lanseta mea nu. A devenit suvenir pentru știucă, e jertfă a apei de-acum.

Sunt ud cu totul și nu mă dumiresc prea bine cum de s-a petrecut toată pozna aceea de neînțeles. Mă uit cu mirare tot roată. Escavatorul mustăcește hâtru pe mal. Acum încep a pricepe. Puțin mai încolo diriguiește crud natura o nemernică de balastieră.

Ja draq care!!! (har zâce unii)

Și-așa să fie, dară, c-așa zic și eu de data aceasta! Și-o zic pentru toate balastierele lumii. Și chiar și-așa simt că-s prea blând!

*

Și eu tot o chem, o tot îmbii… și vântul tot suflă, iar ea refuză mereu.

Cu adevărat friguroasă e ziua aceasta, de zici că-i cadou de la poli. Pomii, dezveliți de frunze și dezgoliți de păsări, se smucesc a rupere sub vântul nebun.

Din prea multă visare de știuci, din prea plin dor pescăresc, din pre multă minte rătăcită pe val, de aceea mă aflu probabil pe mal, căci omul cu mintea întreagă acas-ar fi stat. Dar ăsta-i blestemul!

Și, parcă pentru a întregi cu totul ”comedia‟ aceea, mâlul limanului e lipicios și-i adânc, astfel că murdar sunt cu totul. Și stuful uscat nu-mi dă pace, pe-obrazu-mi amprente lăsând. Mâna mi-e gheață, tremur constant, iar știuca nu vine.

‟Ce neam de știucă poți tu fi,

Când eu te chem și tu nu vii?

Ce neam de știucă ești și tu,

Cândeu te-mbii și tu-mi spui nu?‟

Deodată se pornește a bate din bice, placidă, și ploaia, și-atunci judecata-mi revine subit.

Ucide din fașă orice gând de-a mai sta eu la apă și înăbușă-n valuri de sânge toate dorințele-mi necugetate de mult prea temerar, poate, pescar. Nu mă pot eu pune acuma cu dânsa, căci judecata mea e calculată cu totul și-i rece. Mai rece ca vremea de-afară e chiar. Și-i exactă. Știe precis ce-i musai să fac. O ascult, că-mi vrea bine. O ascult că trebuie și la mine să țin. Măcar câteodată.

În gând, cu profundă milă și pe îndelete, spre mine însumi privesc.

Cât de nebun am ajuns?

Cât de disperat pot să fiu?

Câte sunt în stare să-ndur pentru știucă?

Sunt cu totul ud leoarcă, tremur profund, pe obraz roșul stigmat de la stufuri mă frige, haine și cizme mândru glod poartă pe ele, iar din ochi lacrime confuze îmi curg.

Nu merită știuca pentru ea să-mi stric sănătatea!

Nu merită pentru ea să mă chinui așa!

P.S.:

Dar nu-i mare baiul, căci știu c-o să-mi treacă!

Deci, știucă dragă, păzea, că revin!

Sunt sigur de asta!