CU TATA – prima parte

„Există doar două moșteniri durabile pe care sperăm să le oferim copiilor noștri. Una dintre acestea sunt rădăcinile, iar cealaltă, aripile.”

 Johann Wolfgang von Goethe

Poezia

Și dacă tocmai l-am citat pe ilustrul Goethe, tot el spunea cândva că pe ușa unei capele scria: „Dacă aveți necazuri, intrați! Intrați și dacă nu aveți necazuri, ca să ne spuneți cum reușiți”.

Eu unul vă rog doar să citiți cele ce urmează, chiar dacă aveți sau nu amintiri comune cu ale mele, cât despre necazuri sunt sigur că fiecare dintre noi plângem în sufletele noastre după cineva drag și cu toții deplângem în viața noastră câte ceva, căci nu-i nimeni din lume deasupra necazului pus, după cum nu-i nimeni din lume doar fericit.

Pe prundurile vechi plâng matinalele înrourate maluri, în bulboanele verzi plâng aspru și apele-n spume, iar în sufletele noastre plâng amintirile dragi alături de întreg timpul care-a trecut.

Eu îl port pururi în lacrimi pe tata, iar prundu-i păstrează urma în veci.

*

Până a primi eu marea binecuvântare de a putea singur pe prunduri să ies, adică până atunci când am împlinit o anumită vârstă – cât anume, însă, nu mai știu sigur – dar, oricum, nu a fost o vârstă prea mare, îmi amintesc și acum cu câtă râvnă îmi achitam sarcinile zilnice ce-mi reveneau – multe sau puține, atâtea câte or fi fost ele – numai pentru a trăi împreună cu al meu părinte bucuria câtorva – două, trei – ceasuri petrecute pe malul Sucevei cu bățul în mână, cu inima în cer, cu bucuria și cu nădejdea înflorindu-mi în suflet, scormonind curios printre unde.

Mergeam spre apă ținându-l pe tata de mână, voios de parcă pășeam alături de-un zeu, iar pașii-mi singuri spre prund se iuțeau, spre frumosul ce știam că m-așteaptă, spre gura de rai a naturii de-atunci, clădind astfel în sufletu-mi amintire măiastră, clădind astfel, de la bază, temelii de pescar. 

De parcă ce pești puteam eu din ape pe-atuncea să scot? De parcă ce pești putea varga mea cea de alun să invite la dril? De parcă de ce pești putea pluta-mi din strujan de porumb să-mi fie spre afunduri chemată? De porcușori sau mrenuțe, de boișteni sau obleți, de clenuți sau grindei. Nu mari. Dar celebri. Celebri mai ales prin rolul pe care ei atuncea-l jucau, acela de grădinari conștiincioși ce-mi sădeau sămânță pură de undițar în minte, în suflet și-n trup, sămânță de neliniștit viitor năzuitor lacustru.

*

Ce vesel mă aburcam în spatele tatei atunci când aveam ape noi de trecut prin vreun vad. Ce fudul priveam de sus, de pe-ai săi umeri, la lumea din prund în momentele când oboseam și tata căta să-mi ofere hodină în mers. Avea el atuncea o inimă ca un izvor doar de bucurii și iubire, aveam eu atuncea o mare dorință ca setea de frumos și de bine din acel fermecat izvor s-o astâmpăr mereu.

Nici piatra cea aspră care genunchii uneori mi-i julea, nici malul înalt ce hâtru câteodat’ sub picior tremura, făcându-mă să mă trag speriat într-o parte, nici rugul de mure ce de haine ades m-apuca, niciuna din acestea sau din cele multe altele ce vrăjmășie vremelnică pe prund mi-au cătat, nu au putut de el, de prund, vreodată cu-adevărat să mă despartă, n-au putut să îmi întoarcă pașii de tot către casă și sat.

Mereu acolo eu m-am întors cu palma pierdută în palma zeului meu.

*

Și pentru că minunile trebuiau pe-atuncea să nu se sfârșească, mai toate ieșirile noastre pe prundul cel mândru-al Sucevei erau la ceasuri de seară.

Erau la acele ceasuri în care divinitatea picta lumea-n culori de visare, în culori ce vrajă în suflet și-n ochi mi-au sădit.

Și cleanul ce sărea nebun după muscă, și căpriorul ce zănatic înot apa trecea, și mierla de râu de pe maluri, și vulpea ce trecea ca o panglică roșcată prin ierburi, toate-au jucat un rol în frumosul tablou ancestral, cu toate-au mărit în mine minunea serală a naturii profunde din prund.

Și la acele ceasuri tainice din lume, la acele ceasuri magice din viața ce-n mine atunci abia înflorea, acolo, pe prundul cel drag al Sucevei, ca nimfa de libelulă eu în pescar, treptat-treptat, m-am preschimbat, aripi de visare crescându-mi în suflet, iar tata, cu grijă profundă, mereu m-a vegheat, corectându-mi zborul întruna, fiind atent ca pescarul din mine să aspire mereu tot mai sus.

*

De emoții, îmi tremură mâna, iar prin suflet lacrime-mi curg, umplându-mi de ceață și ochii, știind că toate acele de-acum nu mai sunt. Nici prund ca gura de rai din baladă, nici ape-n cristal ca atunci, nici pești în mulțime, nici emoții arzătoare în suflet. Totu-i trecut. Și ani, dar și vremuri. Pruncia-i departe, bețele de-alun sunt de mult amintiri.

Mai sunt doar eu, cel de acuma, mai sunt doar eu, de viață tot nins.

Nimic din tot ceea ce-a fost frumos nu mai este.

Nici tata măcar.

*

Nisipul aspru din vechea clepsidră

Ne trage cu sine, mereu și mereu,

Ucigând cu cruzime din noi, ca o hidră,

Frumosul cel vechi și umbra de zeu.

Furându-ne pruncia, cu sângeros avânt,

Și-a noastre tinereți aruncând în mormânt,

Făcând totul să pară acum fără vreun rost,

Ferice, zic dară, de anii ce-au fost!