CU TATA – a doua parte

Poveștile
(Pe prundul de acasă)

Nimic nu ne e cu adevărat pierdut atâta timp cât încă ni-l amintim

Lucy Maud Montgomery

Era într-o zi din acelea în care doar macii-și plângeau petalele-n prund, era într-o zi din acelea uscate și coapte de arșițe mărețe căzute crunt pe pământ.

Eram tot cu tata. Eram tot pe prund. Un prund de poveste. O poveste ce-a fost.

Zgârcite umbre de prin tufe cu greu pe-atunci se dezlipeau, amăgind cu răcoare vremelnică malul, iar apa subțire și caldă, mult prea caldă, curgea cu trecătoare verzi înspumări prin bulboane aproape secate, fugind către vale mereu, cu grăbită dorință de a se uni cu râul cel mare, iar apoi, împreună, ca timpul din lume și viața din noi, implacabil să se împlânte în revărsarea din urmă, în marea cea mare, în infinit.

Vadul aproape murise, dezgolind bolovani tot mai mulți, fiind de-un deget sau două cel mai adânc.

Eram cocoțat pe-un pietroi ce ieșise din vad și undeam cu inocentă dorință. Boiștenii veneau cuminți la chemare în capăt de plisă, din șuvoiul cel vechi apărând chiar la marginea cea de pe urmă a adânciturii din apă. Tata stătea, până la genunchi suflecat, în capul vâltorii, cătând și visând cu drag după păstrăvi.

Deodată am auzit cum se zbate-n putere prin vadul acela ceva. Am ridicat zorit ochii din-n plută, cătând a vedea ce se-ntâmplă.

Apa sărea-n sclipire de stropi nu departe. Am cercetat mai cu luare aminte și-atunci l-am văzut. Un uriaș crai al apei ieșit în apa scăzută din vad căta să se ducă în zbateri spre vale, dar bolovanii-l opreau, stându-i întruna în cale, făcându-l să se zbată în van. L-a observat de-ndată și tata. A ieșit cu grăbire la mal și-apoi, într-o fugă, acolo-a venit. Și-a pus undița pe o piatră rotundă, pornind hotărât către păstrăvul prins nemilos în a secetei cruntă capcană. Parcă-l și vedeam cu ochii minții cum îl prinde și-l ia, ispitit de o pradă atât de ușoară și mare. Dar cu mirare-am văzut cum tata, în loc să pună mâna pe el, a început bolovani a muta, eliberându-i drumul spre vale, protector urmărindu-l cum trece, ușor-ușor, și-apoi se pierde înapoi în adâncul apei și-al vieții.

• Să mă cauți la undiță, bătrâne! Abia atunci cu-nverșunare noi ne-om lupta! Acum te du, că ești liber!

Și din ochii albaștri ai tatei mulțumirea în val se scurgea, iar în mine a început a încolți ideea corectă a ceea ce-nseamnă pescar.

*

Greierii se apucaseră harnici a mesteca din arcușuri, umplând întreg asfințitul de țârâit, iar codobatura de pe piatra din mal, cu-n scurt fâlfâit, dintr-odată s-a făcut nevăzută.

          În spate-am auzit călcături și-o zbierare.

          Era un ied speriat, rătăcit de-a sa mumă. Mă privea cu ochii săi mari, tremurând încordat. Tot cu ochi mari, de mirare, priveam la dânsul și eu. Eram atuncea, acolo în prund, doi pui privind unul la altul. Un pui speriat de căprioară și un prea mirat pui de om.

Iar asfințitul zâmbea blajin între noi.

Apoi a răsunat, deodată, chemarea din ierburi, iar iedul a nțeles-o deplin și-a fugit, plecând cu grăbire spre mama care-l striga.

La mine-a venit repede tata, vrând să vadă de-s speriat. I-am zis că nu și-atunci a zâmbit. A zâmbit cu zâmbetul lui acela ce veșnic îl port cu mine în gând. Un zâmbet cald, ca un soare întreg, un zâmbet ce-ascunde în el doar mulțumiri.

• Nici nu aveai de ce să te sperii. Era doar un ied pe care-l striga mama. Știi povestea pe care a scris-o Emil Gârleanu despre o căprioară și iedul ei?
• i-am răspuns, scuturând totodată din cap.

  Și-apoi, acolo, pe malul Sucevei, printre boișteni, mrenuțe și cleni, scăldați de lumina arămie a soarelui plecat spre apus, tata mi-a spus, cu glasul lui molcom, povestea întreagă.

Și m-am bucurat atuncea în mine că iedul era vânjos, că putea pasul cu mama lui ține în fuga lor către țancuri, și parcă fugeam și eu alături de dânșii prin minuni de natură, pe sub bolți de frunze și-apoi prin hrube adânci de verdeață. După care, neliniștea m-a cuprins și pe mine, simțind parcă aievea, deodată cu căprioara, cum pândesc, de supt o cetină, ochii de lup, strălucind lacomi. Și lacrimi fierbinți mi-au curs pe obraz atuncea când apa morții a tulburat ochii căprioarei prăbușite în sânge, dar care murise mulțumită văzându-și iedul salvat.

Și-atunci, parcă dintr-odată, iubirea față de tata și mai mult în mine-a crescut. Am lăsat pescuitul, mi-am pus capul în poala sa și, acompaniat de greieri și mângâiat de palma lui blândă, am adormit zâmbind, știind că întruna și el asupra mea va veghea, tot așa cum și căprioara din poveste asupra puiului său veghease până-n final.

*

Către apus era bubuire grozavă, iar cerul în vinete valuri se tulbura tot mai mult. Soarele fugise neputincios după nouri, lăsând ploii bolta întreagă pentru a-și face de cap.

  Am iuțit amândoi pasul, am încercat a scăpa de urgie, dar șansa n-a fost atuncea cu noi. Rafalele reci de ploaie s-au pornit dintr-o dată, răpăind prin frunze și crengi de copaci, iar vântul, cu răsculată furie, lunca întreagă o scutura, făcând-o să geamă brutal.

          Un umăr de mal, al unei albii secate, avea să ne fie scăparea. La pavăza lui ne-am pitulat cătând izbăvire.

          Și-a tot vâjâit în clocote firea, și-au tot urlat ploile o bună bucată de vreme, umplând întreaga lume de ape – și-n cer, și-n aer, și pe pământ – iar tunetele-au răscolit aspru cazanul de piatră al prundului, făcându-mă a mă neliniști în fiori, iar uneori a căzut cu turbată furie și câte un trăsnet, cu flamură albă și roșă, cu sfredelire cumplită de pocnet nebun, aducându-mi în urechi doar țiuire, săltându-mi inima până în gât. Și-atunci priveam cu încordare la tata. Sta calm, doar ușor din obraji încrețind. Sta calm, privind cald către mine. Sta calm, așa cum tot roată nimic atunci nu era. Și liniștea-i sfântă din chip se strecura grăbită și-n mine, ostoind parcă frica, izgonind întreaga neliniștea care mă străbătea.

          Judecând după chipul cel calm din timpul furtunii al tatei, atâta vreme cât am fost prunc am crezut că oamenii mari nu se tem de fulger și trăsnet, că pe ei nu-i sperie nicicum ale vremii intemperii.

Aceea a fost prima furtună pe care am trăit-o în prund, dar de atunci am mai prins încă multe altele, unele dintre ele poate chiar și mai mari, poate chiar și mai groaznice, și pot să zic, fără să-mi fie rușine, că și acum stihiile naturii neliniște-n suflet îmi toarnă, că și acum inima-mi la trăsnet tresaltă, cu toate că de mult timp copilăria în urm-am lăsat. Nu pot fi indiferent la cele ce se întâmplă în jurul meu, nu pot să mă fac că nu văd, așa că valoare întreagă a chipului calm de atuncea al tatei, ce căuta a liniști sufletul meu de copil îngrozit, abia acum cu adevărat o înțeleg pe deplin.