CU TATA – a treia parte

Poveștile
(Pe prundul de acasă – continuarea)

“Hai mai bine despre copilărie să povestim, căci ea este veselă și nevinovată și drept vorbind, acesta-i adevărul”.

Ion Creangă

*

Așa a vrut Domnul să se întâmple, să fiu cel mai mic din familia mea. Am două surori mai mari decât mine, dar care atunci pe când începeam a pricepe și eu lumea mai bine studiau deja la școli mai departe, așa că mai mult singur cu-ai mei am crescut, mai puțin în vacanțe. Atunci eram toți.

          Părinții, profesori fiind, mă țineau din scurt înspre învățătură, dar prea greu nu le-a fost căci, înclin eu să cred, eram un elev destul de conștiincios, iar, așa după cum am amintit încă de la începutul acestor rânduri dedicate memoriei tatălui meu, acasă îmi îndeplineam întotdeauna cu seriozitate treburile care mi se atribuiau.

          Toate acele lucruri, coroborate, i-au determinat, fără doar și poate, pe ai mei părinți – Dumnezeu să vă odihnească, Tată și Mamă! – a-mi da libertatea deplină de a face ceea ce voiam în timpul meu liber. Ori ce alta puteam eu face atunci dacă nu să-mi petrec timpul acela în prund, însoțindu-l, așa după cum am mai spus, adesea pe tata.

          Asta atunci când vremea de afară ne lăsa a face acest lucru, mai mult vara adică. Iarna dădeam cu parafină tălpicii saniei și pe derdelușuri zburam, cu obrajii rumeni de frig, cu încălțările pline de omăt, cu veselie nemărginită în suflet.

          Au fost ani frumoși, ani în care am stat mai mult pe afară, petrecând minunate momente atunci.

          Tot în acele vremuri m-am și îmbogățit peste noapte.

          Era iarnă, prundul dormea sub cojocul de nea, așteptându-ne a reveni pe malurile sale cu drag mai spre vară, tata era plecat la Iași, urmând a se întoarce acasă în noaptea aceea, iar eu ostenisem pe sanie ore întregi, așa că somnul mi-a fost dulce, dar greu.

          Dimineața m-am trezit pentru a merge la școală, dar pe pat, lângă mine, comoara-m găsit.

          Legate între ele cu o sforicică de mătase roșie, cele două tronsoane ale lansetei din bambus mă priveau șugubăț. Credeam că visez. Dar nu, aievea era. Alături de ele am zărit o cutie. Un gând prin minte rapid mi-a trecut intuind ce putea într-însa să fie. Mi-au tremurat mâinile în timp ce-o desfăceam, mi-a tremurat sufletul în timp ce la mulinetă cu drag mă uitam, mi-au tremurat lacrimile-n ochi în timp ce pe tata cu drag pe obraji l-am pupat, mulțumindu-i nespus pentru toate.

          Da, devenisem bogat.

          Cel mai bogat dintre toți ai lumii pescari.

          Ce visuri frumoase de-atunci am avut, iar lanseta și mulineta alături de mine, pe pat, au dormit toată iarna aceea. Ce planuri mărețe în gând am clădit, pescuind în visare peștii celebri din mijloc de ape, acolo unde puteam și eu, de-atunci înainte, în sfârșit pescui. Bățul de alun mă slujise destul, făcându-și pe deplin datoria, dar venise timpul schimbării.

          Însemna că deja crescusem și-n ochii tatei puțin.

          Însemna, așadar, că eram pe drumul cel bun.

Drum de pescar.

*

Și de-acum, dacă tot aveam lansetă și mulinetă, puteam undi spre locuri mai depărtate ale apei, nu doar pe lângă maluri, și tocmai într-un astfel de loc, depărtat de mal, am nimerit într-o seară o cioată ascunsă sub ape, cioată din care cârligul meu, hulpav, a prins a mușca de îndată. Și pare-se că se prinsese temeinic de tot cârligul în cioata aceea, căci toate forțările mele de-al scoate de-acolo erau fără folos.

• Stai că mă bag eu să-l desfac, nu rupe! mi-a zis atunci tata, văzând încurcătura în care eu mă aflam.

            Și cum căuta cu mâna prin apă, la cioată, dorind a găsi cârligul și-al scoate din ea, numai ce-l văd că, deodată, cu mare repezeală pe mal aruncă ceva. Curios fiind, m-am dus să văd ce găsise. Era ceva ce nu mai văzusem până atunci în scurta mea viață, ceva ce semăna izbitor de bine cu un șarpe, dar care aducea oarecum și a pește.

• E un chișcar, mi-a zis tata, care între timp ieșise și el din apă, după ce-mi desfăcuse cârligul. Este un pește foarte deosebit și oarecum rar. De asta l-am scos, să îl vezi și tu cum arată, apoi îi dăm drumul.

          Am privit curios o vreme la peștele cel lung și ciudat, maroniu pe spate, gălbiu pe burtă, cu trupul stropit cu pete negre și mici, tivit cu dungi întunecate în lung, mirat că o așa de bizară arătare trăiește în apa din prundul meu drag.

• Este un pește extrem de rezistent și care moare foarte greu, chiar de e scos din apă, pentru că el poate să răsufle și aer. Pe cât e el de neobișnuit la înfățișare, pe atât de neobișnuit e și la apucături. a mai spus tata, după care a așezat chișcarul cu grijă în marginea apei și i-a dat drumul.

          Am mai zărit uneori de atunci, cu totul ocazional însă, chișcari printre unde, mai ales la ceasurile de schimbare a vremii, atunci când începeau ei a se frământa și a se ridica spre suprafața apei, ca să ia are, dar tot în anii vechi, de demult, ai vieții mele, pentru că mai apoi chișcarii au dispărut cu totul din zona noastră și nu știu sigur de ce.

          Acela a fost, așadar, primul chișcar pe care l-am văzut eu vreodată și este și ultimul pe care am avut ocazia de a-l vedea atât de aproape până acum.

Iar cine altul ar fi putut să mi-l arate, dacă nu tata?

*

Avea deja vreo câțiva ani vechime lanseta de bambus, iar umbra-mi prin lume se lungise și ea, deodată cu mine, dar crud eram totuși tare atunci când s-a petrecut întâmplarea aceea.

Era tot spre seară, așa cum aveam noi obiceiul a ieși la undit, iar vara era-n pârg, cu căldură plăcută, și prundul de-atunci avea apele calde și plise-n belșug.

Vântul murise aproape de tot, rătăcit undeva în neant, iar din arinii din lunci cucii slăveau iubirea cu foc.

Cu-cu! Cu-cu-cu! Cu!, Cu-cu! Cu-cu-cu! Cu! răsuna cu tărie parcă de peste tot roată.

Soarele ne zâmbea molcom dinspre asfințit direct în fața noastră, poleind lumea cu razele lui lungi și roșcate.

Mergeam alături de tata, pe cărarea șerpuită de pe malul apei, zoriți fiind a ajunge cât mai degrabă la locul de pescuit, iar din fața noastră, cu mers domol, cu glasuri cristaline și cosițe bălaie, două fetișcane veneau de la scăldat, mergând înspre sat. Erau cu câțiva ani buni mai mari decât mine, dar asta nu m-a oprit a le soarbe cu nesaț din priviri, mai ales că erau în costume de baie și doar una dintre ele își legase, parcă în glumă, un prosopel galben la suplu-i mijloc.

Cu ochii pierduți în zgâire și raze de soare, cu mintea fugind pe coclauri nebune, cu pașii zoriți spre undire, numai pietroiul acela nu l-am zărit. L-am simțit însă din plin atunci când de el m-am împiedicat și lungit deodată pe cărarea din prund m-am pomenit.

Înfundat au prins a chicoti bălaiele cosițe, depărtându-se tot mai mult, iar tata a pornit a zâmbi cu subînțeles către mine. Apoi mi-a întins mâna, să mă ridice de jos, și văzând cât de necăjit arătam mi-a zis:

• Stai liniștit, băiete, că ăsta-i de-abia începutul! Așa e dragostea, uneori te orbește. Din soare adesea ajungi să cazi la pământ.

Și câtă dreptate-a avut!