“Există un singur lucru mai important decât timpul nostru și anume cu cine petrecem acest timp.”.

Leo Christopher

*

Se revărsa în verdea pădure soarele mândru suit pe albastrul colnic al bolții senine, se strecurau în lung, ca niște lăncii, printre cetini și crengi, razele-i calde pornite a mângâia bureții pitiți printre frunzele căzute-n pământ, iar apa-n cristal se ducea către vale cântând înspumat pe sub ferigi și brusturi. Fragi aromatici pluteau în miasme, amețind firea în poienile pe care păsări divine de tril le umpleau.

Prin umbrele grele încă dăinuia timidă răcoarea care-a rășină de brad amintea, a mucede frunze, a ciuperci și-a reavăn pământ.

Poteca se desfăcea șerpuit pe alocuri, apoi din nou doar una era. Primul dintre toți pe cărarea aceea pășeam eu, iar tata și unchiul Ștefan veneau încet după mine, vorbind între dânșii.  

• Acolo, pe sub brazii aceia tineri, se fac înspre toamnă râșcovii mulți. E un fir de apă acolo ce curge prin mușchi și ierburi împrăștiat și care umezeală le ține lor îndeajuns. îl auzeam zicându-i tatei pe unchiul Ștefan, pădurarul din zona aceea de lume, în timp ce mergeam ca vrăjit de minunile naturii din munți.
• Și acolo sus, vezi? Da, acolo! Acolo unde îți arăt eu cu mâna! Departe, sub steiul acela stingher! Acolo e o poiană rotată în care cerbii toamna se bat între dânșii, certați pentru ciute.

          Apoi, o vreme, a vorbit doar pădurea, dar n-a durat mult

• Știi blana lupului care doarme acum lângă patul meu din canton? Da? Ei bine, află mătăluță că în vremea pe când dumneaei încă se mai preumbla mârâind prin păduri de sub buturuga cea veche, de colo, la mine s-a repezit. Noroc c-am avut pușca!

          Apoi iar au cântat doar îngerii codrilor prin lume un timp, până atunci când unchiul a prins din nou a grăi:.

• Dumitre, – așa îi spunea unchiul tatălui meu – să știi că atunci când m-am mutat aici cu serviciul, acum vreo douăzeci și ceva de ani, munții ăștia erau mult mai mici. În vremurile acelea îi urcam în galop, acuma văd că și-au înălțat crestele mai semeț către cer, iar cărările și le-au făcut tot mai abrupte, de gâfâi bine atunci când le iau la picior. Dar, de…, știi și tu cum stă treaba, asta ni-i soarta!

          A mai continuat apoi o vreme să-i arate tatei locuri diverse și să îi spună despre acele locuri povești: acolo așa, dincolo așa, …. și tot așa, până ce l-am auzit, într-un sfârșit, spunând:

• Acolo e locul cel mai bun pentru păstrăvi. În plisa aceea, de după cotul cel mare al apei. Acolo o să dați peste ei.

          Și-am dat, și nu doar peste unul sau doi.

          Și peste unchiul Ștefan am mai dat pe acolo încă mulți ani înainte de-atunci când la Brodina, la el și la păstrăvi, în vizite-am fost. Mereu l-am găsit vesel, mereu fluierând pe cărările codrului său verde, la fel cum verzi îi erau și hainele lui toate, chiar și pălăria cea cu trei pene de cocoș de munte împodobită și de sub care răzbătea răzleț păru-i cel alb.

        La ceasul de acum însă-i plecat spre alți codri, albaștri, din ceruri, iar trupul lui vechi și trudit hodina și-o cată în țintirim sub o cruce.

        Căci de…, știți și voi cum stă treaba, asta ni-i soarta!

*

          Râul cel drag al Siretului l-am descoperit, dimpreună cu tata, în vremea pe când aveam vreo cincisprezece ani. De atunci însă noi l-am tot cercetat, străbătut și pescuit împreună de multe și de nenumărate ori, călcându-i malurile chiar de la gura intrării sale în țară și, trecând prin inima barajelor, până dincolo de marginea sa suceveană. Îmi amintesc de faptul că-n apele sale-am văzut pentru prima oară în viața noastră lebede în sălbăticie și cuprinși de uimire-am rămas amândoi admirând minunile-acelea.

          De cele mai multe ori plecam în zorii zilei cu trenul, apoi luam drumul apei la picior, iar seara tot așa ne întorceam acasă. Și nu era deloc oboseală, și nu era nici un deranj. Era doar încântare și multă voie bună.

Este clar că pe atunci erau alte vremuri, niște vremuri mult mai frumoase, niște vremuri mai liniștite și mult, mult mai fericite. Erau niște vremuri încărcate parcă mereu de emoții și încântare. Și chiar timpul însuși altfel atuncea trecea. Era mult mai molcom, fiind parcă mai îngăduitor și mai răbdător cu noi și cu firea întreagă, era îndeajuns pentru toate.

Acum nu se mai aude pe lângă apa Siretului nici măcar ecoul vreunui țignal rătăcit de tren căci pe calea ferată cresc de mult timp buruieni, acum râul nu se mai repede în bulboane verzi și-n vaduri lungi de piatră, așa ca pe-atunci, căci omul, printr-o total greșită și doar teoretică evoluție, a găsit că-i mai bine ca el să câștige bani și natura întreagă să moară. Nimic alta nu mai contează în ziua de azi decât umplerea buzunarelor și propriul profit. La nesfârșit, dacă s-ar putea. Așa că acum natura aproape toată sub cruce și ea a ajuns.

Carlo Rovelli spunea că: “Natura e casa noastră, iar în natură suntem acasă”. Analizând distrugerile uriașe, ireparabile poate, ale naturii din ziua de azi, ce altceva am ajuns acum să fim cu toții dacă nu niște biete ființe fără casă, fără un adăpost sigur care să ne apere împotriva intemperiilor și a urgiilor vremii. Ce altceva am ajuns să fim dacă nu niște nerecunoscători, niște hahalere, dacă vreți, care, cu bună știință, doar am luat și am furat din natură, natură pe care am sluțit-o și am distrus-o în chinuri groaznice prin acțiunile noastre lipsite de sens. Ce altceva am ajuns să fim dacă nu niște ucigași fără scrupule, fără simțăminte, fără judecată?

 Adio omenie! Adio natură! Adio omenire!

“Ingrato homine terra pejus nihil creat” – Pământul n-a văzut ceva mai rău ca omul nerecunoscător – spuneau, având mare dreptate, latinii.

          Însă să trecem peste toată negura și tristețea lumii de-acum și să revenim cu drag la frumosul din amintiri, la minunățiile de atunci din lunca Siretului.

          Eram încă la vârsta crudă a liceanului în acele vremuri și undeam, alături de tata, nu departe de zona de frontieră, iar apa Siretului curgea cu înspumări vremelnice în vâltori și cu ușoară repezeală pe vadurile lungi de pietriș, fiind curată ca lacrima de prunc și lucind ca o vie oglindă sub bătaia razelor de soare.

          În spatele nostru malul era înalt, foarte înalt, și era găurit din plin de cuiburile lăstunilor care își trăiau tainul lor de viață în acea parte a lumii. În răstimpuri numai de ei știute, regimentele lăstunilor dădeau năvală din cuiburi spre cetele de gâze care se hârjoneau pe deasupra apelor, făcând prăpăd printre acestea, apoi se retrăgeau iar la umbră sau, câteodată, mai rămâneau pentru a se răcori în vecinătatea undelor, zburând razant pe deasupra lor, uneori ostoindu-și setea prin atingeri ușoare, cu ciocurile, ale peliculei.

          Fiind absorbit până peste poate de activitatea halieutică pe care o desfășuram în acele momente nu am observat ce se petrecea pe malul opus, dar m-a făcut atent tata.

          O nevăstuică, flămândă și dornică de vărsare de sânge, sta pitulată printre pietrele malului, ca o mâță din acelea care abia așteptă un moment de neatenție din partea șoarecelui cu care dumneaei se răfuiește pentru a se repezi asupra lui, urmărea cu maximă concentrare lăstunii care își învârteau zborurile pe deasupra apei și a prundului. Probabil numărul mare al păsărilor acelora, precum și zborul lor neuniform o derutau mult pe respectiva mică prădătoare, căci destul de adesea ea se repezea în atac, dar atacurile sale erau tot în gol. Abia după un lung timp de pândă și după nenumărate încercări ratate, o mult prea neatentă pasăre și-a frânt brutal zborul între ghearele și colții ascuțiți ai ucigașei aceleia. Răbdarea și perseverența au dat, așadar, într-un final roade.

          Dar lumea a mers netulburată mai departe. Chiar și fără acel lăstun, chiar și fără puzderia de gâze cu care păsările atunci se hrăneau. Și tot așa va merge, fără urmă de tulburare, și după ce și noi ne vom frânge zborul nostru prin viață.

          Timpul și lumea nu se opresc în loc pentru nimeni, niciodată, din păcate, nici măcar pentru natura cea care, agonizând, abia mai răsuflă în ziua de azi.

“Sic transit gloria mundi!” – Așa trece gloria lumii!

Iar noi, cu toții, ne trecem odată cu ea.

*

Continuându-mi coborârea începută atât pe firul vieții, din anii prunciei și până spre adolescență, dar și pe cel al apelor, pornind tocmai din cremenea muntelui, poposind apoi câteva clipe și la “cel râu care-n veci curge, fără-a se opri din cale” (vers din poezia “Malul Siretului” de Vasile Alecsandri), iată-mă ajuns cu amintirile mele și mai departe, și mai la vale, pe mal de țară, pe mal de Prut.

“Prutule, coboară-ți malul, ca să treacă Mareșalul!” cântă atât de frumos doamna muzicii folk românești, Maria Gheorghiu, dar eu aș spune așa: “Prutule, coboară-ți malul, ca să vină iar pescarul!” sau, mai corect spus, pescarii.

După plecarea tatei în lumea de dincolo, eu încă străbat și acum luncile, prundurile și malurile Prutului, dar tata, atât timp cât a viețuit, nu a fost niciodată la Prut fără mine.

Împreună am poposit pentru prima dată pe malurile sale în vremea pe când eram eu student și apoi, mulți ani, tot împreună i-am undit albia, începând chiar de sus, din locul unde apele lui sărută pentru prima dată malul strămoșesc și tocmai până hăt la vale, spre meleagurile Iașului.

Împreună am admirat mândrele răsărituri ale soarelui dintre undele tremurate ale Prutului și tot împreună ne-am prosternat în fața măreției aparte a bolții cerești din nopțile senine și înalte petrecute de noi lângă hotarul cel veșnic curgător al țării.

Nenumărate au fost ieșirile noastre la Prut, după cum tot nenumărați au fost și peștii pe care am reușit să îi pescuim din apele sale.

Acolo am prins noi pentru prima dată șalăi și plătici, pești pe care nu îi găseam viețuind prin apele megieșe nou.

De-a lungul anilor, pe malurile sale, i-am simțit împreună și sărutul fierbinte al soarelui, i-am ascultat și cântecul uneori aspru al vântului, i-am întinat uneori chiar sclipirea matinală a brumelor de toamnă sau i-am ascultat plânsetul jeluitor al ploilor sale. De multe ori i-am admirat amândoi oglinda perfect netedă a apei, dar adeseori i-am ascultat și frământarea supărată a valurilor. Pot spune, așadar, că noi mereu am râs sau am plâns dimpreună cu Prutul, rezonând într-un fel unic, aparte, cu dânsul, cu bucuriile și cu necazurile sale.

Acum, ori de câte ori merg să mă reîntâlnesc cu Prut nostru drag, chiar dacă fizic tata nu îmi mai este alături, știu sigur că de acolo de sus, unde este el acum, se bucură alături de mine de măreția și de binecuvântarea pe care mi le oferă de fiecare dată bătrânul străjer al patriei noastre dragi.

*

Cinstește-ți, omule, părinții,

Și cât trăiesc să-i prețuiești,

Apoi alătură-i cu sfinții

Și-n rugăciuni să-i pomenești!

 Căci fără ei și-a lor trăire,

Și nu sunt vorbe spuse-n vânt,

Făr´ a părinților iubire,

Noi n-am fi umbre pe pământ.

*

Părintelui meu,

Dimitrie,

Întru eternă închinăciune!

The post CU TATA – ultima parte appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.

“Hai mai bine despre copilărie să povestim, căci ea este veselă și nevinovată și drept vorbind, acesta-i adevărul”.

Ion Creangă

*

Așa a vrut Domnul să se întâmple, să fiu cel mai mic din familia mea. Am două surori mai mari decât mine, dar care atunci pe când începeam a pricepe și eu lumea mai bine studiau deja la școli mai departe, așa că mai mult singur cu-ai mei am crescut, mai puțin în vacanțe. Atunci eram toți.

          Părinții, profesori fiind, mă țineau din scurt înspre învățătură, dar prea greu nu le-a fost căci, înclin eu să cred, eram un elev destul de conștiincios, iar, așa după cum am amintit încă de la începutul acestor rânduri dedicate memoriei tatălui meu, acasă îmi îndeplineam întotdeauna cu seriozitate treburile care mi se atribuiau.

          Toate acele lucruri, coroborate, i-au determinat, fără doar și poate, pe ai mei părinți – Dumnezeu să vă odihnească, Tată și Mamă! – a-mi da libertatea deplină de a face ceea ce voiam în timpul meu liber. Ori ce alta puteam eu face atunci dacă nu să-mi petrec timpul acela în prund, însoțindu-l, așa după cum am mai spus, adesea pe tata.

          Asta atunci când vremea de afară ne lăsa a face acest lucru, mai mult vara adică. Iarna dădeam cu parafină tălpicii saniei și pe derdelușuri zburam, cu obrajii rumeni de frig, cu încălțările pline de omăt, cu veselie nemărginită în suflet.

          Au fost ani frumoși, ani în care am stat mai mult pe afară, petrecând minunate momente atunci.

          Tot în acele vremuri m-am și îmbogățit peste noapte.

          Era iarnă, prundul dormea sub cojocul de nea, așteptându-ne a reveni pe malurile sale cu drag mai spre vară, tata era plecat la Iași, urmând a se întoarce acasă în noaptea aceea, iar eu ostenisem pe sanie ore întregi, așa că somnul mi-a fost dulce, dar greu.

          Dimineața m-am trezit pentru a merge la școală, dar pe pat, lângă mine, comoara-m găsit.

          Legate între ele cu o sforicică de mătase roșie, cele două tronsoane ale lansetei din bambus mă priveau șugubăț. Credeam că visez. Dar nu, aievea era. Alături de ele am zărit o cutie. Un gând prin minte rapid mi-a trecut intuind ce putea într-însa să fie. Mi-au tremurat mâinile în timp ce-o desfăceam, mi-a tremurat sufletul în timp ce la mulinetă cu drag mă uitam, mi-au tremurat lacrimile-n ochi în timp ce pe tata cu drag pe obraji l-am pupat, mulțumindu-i nespus pentru toate.

          Da, devenisem bogat.

          Cel mai bogat dintre toți ai lumii pescari.

          Ce visuri frumoase de-atunci am avut, iar lanseta și mulineta alături de mine, pe pat, au dormit toată iarna aceea. Ce planuri mărețe în gând am clădit, pescuind în visare peștii celebri din mijloc de ape, acolo unde puteam și eu, de-atunci înainte, în sfârșit pescui. Bățul de alun mă slujise destul, făcându-și pe deplin datoria, dar venise timpul schimbării.

          Însemna că deja crescusem și-n ochii tatei puțin.

          Însemna, așadar, că eram pe drumul cel bun.

Drum de pescar.

*

Și de-acum, dacă tot aveam lansetă și mulinetă, puteam undi spre locuri mai depărtate ale apei, nu doar pe lângă maluri, și tocmai într-un astfel de loc, depărtat de mal, am nimerit într-o seară o cioată ascunsă sub ape, cioată din care cârligul meu, hulpav, a prins a mușca de îndată. Și pare-se că se prinsese temeinic de tot cârligul în cioata aceea, căci toate forțările mele de-al scoate de-acolo erau fără folos.

• Stai că mă bag eu să-l desfac, nu rupe! mi-a zis atunci tata, văzând încurcătura în care eu mă aflam.

            Și cum căuta cu mâna prin apă, la cioată, dorind a găsi cârligul și-al scoate din ea, numai ce-l văd că, deodată, cu mare repezeală pe mal aruncă ceva. Curios fiind, m-am dus să văd ce găsise. Era ceva ce nu mai văzusem până atunci în scurta mea viață, ceva ce semăna izbitor de bine cu un șarpe, dar care aducea oarecum și a pește.

• E un chișcar, mi-a zis tata, care între timp ieșise și el din apă, după ce-mi desfăcuse cârligul. Este un pește foarte deosebit și oarecum rar. De asta l-am scos, să îl vezi și tu cum arată, apoi îi dăm drumul.

          Am privit curios o vreme la peștele cel lung și ciudat, maroniu pe spate, gălbiu pe burtă, cu trupul stropit cu pete negre și mici, tivit cu dungi întunecate în lung, mirat că o așa de bizară arătare trăiește în apa din prundul meu drag.

• Este un pește extrem de rezistent și care moare foarte greu, chiar de e scos din apă, pentru că el poate să răsufle și aer. Pe cât e el de neobișnuit la înfățișare, pe atât de neobișnuit e și la apucături. a mai spus tata, după care a așezat chișcarul cu grijă în marginea apei și i-a dat drumul.

          Am mai zărit uneori de atunci, cu totul ocazional însă, chișcari printre unde, mai ales la ceasurile de schimbare a vremii, atunci când începeau ei a se frământa și a se ridica spre suprafața apei, ca să ia are, dar tot în anii vechi, de demult, ai vieții mele, pentru că mai apoi chișcarii au dispărut cu totul din zona noastră și nu știu sigur de ce.

          Acela a fost, așadar, primul chișcar pe care l-am văzut eu vreodată și este și ultimul pe care am avut ocazia de a-l vedea atât de aproape până acum.

Iar cine altul ar fi putut să mi-l arate, dacă nu tata?

*

Avea deja vreo câțiva ani vechime lanseta de bambus, iar umbra-mi prin lume se lungise și ea, deodată cu mine, dar crud eram totuși tare atunci când s-a petrecut întâmplarea aceea.

Era tot spre seară, așa cum aveam noi obiceiul a ieși la undit, iar vara era-n pârg, cu căldură plăcută, și prundul de-atunci avea apele calde și plise-n belșug.

Vântul murise aproape de tot, rătăcit undeva în neant, iar din arinii din lunci cucii slăveau iubirea cu foc.

Cu-cu! Cu-cu-cu! Cu!, Cu-cu! Cu-cu-cu! Cu! răsuna cu tărie parcă de peste tot roată.

Soarele ne zâmbea molcom dinspre asfințit direct în fața noastră, poleind lumea cu razele lui lungi și roșcate.

Mergeam alături de tata, pe cărarea șerpuită de pe malul apei, zoriți fiind a ajunge cât mai degrabă la locul de pescuit, iar din fața noastră, cu mers domol, cu glasuri cristaline și cosițe bălaie, două fetișcane veneau de la scăldat, mergând înspre sat. Erau cu câțiva ani buni mai mari decât mine, dar asta nu m-a oprit a le soarbe cu nesaț din priviri, mai ales că erau în costume de baie și doar una dintre ele își legase, parcă în glumă, un prosopel galben la suplu-i mijloc.

Cu ochii pierduți în zgâire și raze de soare, cu mintea fugind pe coclauri nebune, cu pașii zoriți spre undire, numai pietroiul acela nu l-am zărit. L-am simțit însă din plin atunci când de el m-am împiedicat și lungit deodată pe cărarea din prund m-am pomenit.

Înfundat au prins a chicoti bălaiele cosițe, depărtându-se tot mai mult, iar tata a pornit a zâmbi cu subînțeles către mine. Apoi mi-a întins mâna, să mă ridice de jos, și văzând cât de necăjit arătam mi-a zis:

• Stai liniștit, băiete, că ăsta-i de-abia începutul! Așa e dragostea, uneori te orbește. Din soare adesea ajungi să cazi la pământ.

Și câtă dreptate-a avut!

The post CU TATA – a treia parte appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.

Nimic nu ne e cu adevărat pierdut atâta timp cât încă ni-l amintim

Lucy Maud Montgomery

Era într-o zi din acelea în care doar macii-și plângeau petalele-n prund, era într-o zi din acelea uscate și coapte de arșițe mărețe căzute crunt pe pământ.

Eram tot cu tata. Eram tot pe prund. Un prund de poveste. O poveste ce-a fost.

Zgârcite umbre de prin tufe cu greu pe-atunci se dezlipeau, amăgind cu răcoare vremelnică malul, iar apa subțire și caldă, mult prea caldă, curgea cu trecătoare verzi înspumări prin bulboane aproape secate, fugind către vale mereu, cu grăbită dorință de a se uni cu râul cel mare, iar apoi, împreună, ca timpul din lume și viața din noi, implacabil să se împlânte în revărsarea din urmă, în marea cea mare, în infinit.

Vadul aproape murise, dezgolind bolovani tot mai mulți, fiind de-un deget sau două cel mai adânc.

Eram cocoțat pe-un pietroi ce ieșise din vad și undeam cu inocentă dorință. Boiștenii veneau cuminți la chemare în capăt de plisă, din șuvoiul cel vechi apărând chiar la marginea cea de pe urmă a adânciturii din apă. Tata stătea, până la genunchi suflecat, în capul vâltorii, cătând și visând cu drag după păstrăvi.

Deodată am auzit cum se zbate-n putere prin vadul acela ceva. Am ridicat zorit ochii din-n plută, cătând a vedea ce se-ntâmplă.

Apa sărea-n sclipire de stropi nu departe. Am cercetat mai cu luare aminte și-atunci l-am văzut. Un uriaș crai al apei ieșit în apa scăzută din vad căta să se ducă în zbateri spre vale, dar bolovanii-l opreau, stându-i întruna în cale, făcându-l să se zbată în van. L-a observat de-ndată și tata. A ieșit cu grăbire la mal și-apoi, într-o fugă, acolo-a venit. Și-a pus undița pe o piatră rotundă, pornind hotărât către păstrăvul prins nemilos în a secetei cruntă capcană. Parcă-l și vedeam cu ochii minții cum îl prinde și-l ia, ispitit de o pradă atât de ușoară și mare. Dar cu mirare-am văzut cum tata, în loc să pună mâna pe el, a început bolovani a muta, eliberându-i drumul spre vale, protector urmărindu-l cum trece, ușor-ușor, și-apoi se pierde înapoi în adâncul apei și-al vieții.

• Să mă cauți la undiță, bătrâne! Abia atunci cu-nverșunare noi ne-om lupta! Acum te du, că ești liber!

Și din ochii albaștri ai tatei mulțumirea în val se scurgea, iar în mine a început a încolți ideea corectă a ceea ce-nseamnă pescar.

*

Greierii se apucaseră harnici a mesteca din arcușuri, umplând întreg asfințitul de țârâit, iar codobatura de pe piatra din mal, cu-n scurt fâlfâit, dintr-odată s-a făcut nevăzută.

          În spate-am auzit călcături și-o zbierare.

          Era un ied speriat, rătăcit de-a sa mumă. Mă privea cu ochii săi mari, tremurând încordat. Tot cu ochi mari, de mirare, priveam la dânsul și eu. Eram atuncea, acolo în prund, doi pui privind unul la altul. Un pui speriat de căprioară și un prea mirat pui de om.

Iar asfințitul zâmbea blajin între noi.

Apoi a răsunat, deodată, chemarea din ierburi, iar iedul a nțeles-o deplin și-a fugit, plecând cu grăbire spre mama care-l striga.

La mine-a venit repede tata, vrând să vadă de-s speriat. I-am zis că nu și-atunci a zâmbit. A zâmbit cu zâmbetul lui acela ce veșnic îl port cu mine în gând. Un zâmbet cald, ca un soare întreg, un zâmbet ce-ascunde în el doar mulțumiri.

• Nici nu aveai de ce să te sperii. Era doar un ied pe care-l striga mama. Știi povestea pe care a scris-o Emil Gârleanu despre o căprioară și iedul ei?
• i-am răspuns, scuturând totodată din cap.

  Și-apoi, acolo, pe malul Sucevei, printre boișteni, mrenuțe și cleni, scăldați de lumina arămie a soarelui plecat spre apus, tata mi-a spus, cu glasul lui molcom, povestea întreagă.

Și m-am bucurat atuncea în mine că iedul era vânjos, că putea pasul cu mama lui ține în fuga lor către țancuri, și parcă fugeam și eu alături de dânșii prin minuni de natură, pe sub bolți de frunze și-apoi prin hrube adânci de verdeață. După care, neliniștea m-a cuprins și pe mine, simțind parcă aievea, deodată cu căprioara, cum pândesc, de supt o cetină, ochii de lup, strălucind lacomi. Și lacrimi fierbinți mi-au curs pe obraz atuncea când apa morții a tulburat ochii căprioarei prăbușite în sânge, dar care murise mulțumită văzându-și iedul salvat.

Și-atunci, parcă dintr-odată, iubirea față de tata și mai mult în mine-a crescut. Am lăsat pescuitul, mi-am pus capul în poala sa și, acompaniat de greieri și mângâiat de palma lui blândă, am adormit zâmbind, știind că întruna și el asupra mea va veghea, tot așa cum și căprioara din poveste asupra puiului său veghease până-n final.

*

Către apus era bubuire grozavă, iar cerul în vinete valuri se tulbura tot mai mult. Soarele fugise neputincios după nouri, lăsând ploii bolta întreagă pentru a-și face de cap.

  Am iuțit amândoi pasul, am încercat a scăpa de urgie, dar șansa n-a fost atuncea cu noi. Rafalele reci de ploaie s-au pornit dintr-o dată, răpăind prin frunze și crengi de copaci, iar vântul, cu răsculată furie, lunca întreagă o scutura, făcând-o să geamă brutal.

          Un umăr de mal, al unei albii secate, avea să ne fie scăparea. La pavăza lui ne-am pitulat cătând izbăvire.

          Și-a tot vâjâit în clocote firea, și-au tot urlat ploile o bună bucată de vreme, umplând întreaga lume de ape – și-n cer, și-n aer, și pe pământ – iar tunetele-au răscolit aspru cazanul de piatră al prundului, făcându-mă a mă neliniști în fiori, iar uneori a căzut cu turbată furie și câte un trăsnet, cu flamură albă și roșă, cu sfredelire cumplită de pocnet nebun, aducându-mi în urechi doar țiuire, săltându-mi inima până în gât. Și-atunci priveam cu încordare la tata. Sta calm, doar ușor din obraji încrețind. Sta calm, privind cald către mine. Sta calm, așa cum tot roată nimic atunci nu era. Și liniștea-i sfântă din chip se strecura grăbită și-n mine, ostoind parcă frica, izgonind întreaga neliniștea care mă străbătea.

          Judecând după chipul cel calm din timpul furtunii al tatei, atâta vreme cât am fost prunc am crezut că oamenii mari nu se tem de fulger și trăsnet, că pe ei nu-i sperie nicicum ale vremii intemperii.

Aceea a fost prima furtună pe care am trăit-o în prund, dar de atunci am mai prins încă multe altele, unele dintre ele poate chiar și mai mari, poate chiar și mai groaznice, și pot să zic, fără să-mi fie rușine, că și acum stihiile naturii neliniște-n suflet îmi toarnă, că și acum inima-mi la trăsnet tresaltă, cu toate că de mult timp copilăria în urm-am lăsat. Nu pot fi indiferent la cele ce se întâmplă în jurul meu, nu pot să mă fac că nu văd, așa că valoare întreagă a chipului calm de atuncea al tatei, ce căuta a liniști sufletul meu de copil îngrozit, abia acum cu adevărat o înțeleg pe deplin.

The post CU TATA – a doua parte appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.

 Johann Wolfgang von Goethe

Poezia

Și dacă tocmai l-am citat pe ilustrul Goethe, tot el spunea cândva că pe ușa unei capele scria: „Dacă aveți necazuri, intrați! Intrați și dacă nu aveți necazuri, ca să ne spuneți cum reușiți”.

Eu unul vă rog doar să citiți cele ce urmează, chiar dacă aveți sau nu amintiri comune cu ale mele, cât despre necazuri sunt sigur că fiecare dintre noi plângem în sufletele noastre după cineva drag și cu toții deplângem în viața noastră câte ceva, căci nu-i nimeni din lume deasupra necazului pus, după cum nu-i nimeni din lume doar fericit.

Pe prundurile vechi plâng matinalele înrourate maluri, în bulboanele verzi plâng aspru și apele-n spume, iar în sufletele noastre plâng amintirile dragi alături de întreg timpul care-a trecut.

Eu îl port pururi în lacrimi pe tata, iar prundu-i păstrează urma în veci.

*

Până a primi eu marea binecuvântare de a putea singur pe prunduri să ies, adică până atunci când am împlinit o anumită vârstă – cât anume, însă, nu mai știu sigur – dar, oricum, nu a fost o vârstă prea mare, îmi amintesc și acum cu câtă râvnă îmi achitam sarcinile zilnice ce-mi reveneau – multe sau puține, atâtea câte or fi fost ele – numai pentru a trăi împreună cu al meu părinte bucuria câtorva – două, trei – ceasuri petrecute pe malul Sucevei cu bățul în mână, cu inima în cer, cu bucuria și cu nădejdea înflorindu-mi în suflet, scormonind curios printre unde.

Mergeam spre apă ținându-l pe tata de mână, voios de parcă pășeam alături de-un zeu, iar pașii-mi singuri spre prund se iuțeau, spre frumosul ce știam că m-așteaptă, spre gura de rai a naturii de-atunci, clădind astfel în sufletu-mi amintire măiastră, clădind astfel, de la bază, temelii de pescar. 

De parcă ce pești puteam eu din ape pe-atuncea să scot? De parcă ce pești putea varga mea cea de alun să invite la dril? De parcă de ce pești putea pluta-mi din strujan de porumb să-mi fie spre afunduri chemată? De porcușori sau mrenuțe, de boișteni sau obleți, de clenuți sau grindei. Nu mari. Dar celebri. Celebri mai ales prin rolul pe care ei atuncea-l jucau, acela de grădinari conștiincioși ce-mi sădeau sămânță pură de undițar în minte, în suflet și-n trup, sămânță de neliniștit viitor năzuitor lacustru.

*

Ce vesel mă aburcam în spatele tatei atunci când aveam ape noi de trecut prin vreun vad. Ce fudul priveam de sus, de pe-ai săi umeri, la lumea din prund în momentele când oboseam și tata căta să-mi ofere hodină în mers. Avea el atuncea o inimă ca un izvor doar de bucurii și iubire, aveam eu atuncea o mare dorință ca setea de frumos și de bine din acel fermecat izvor s-o astâmpăr mereu.

Nici piatra cea aspră care genunchii uneori mi-i julea, nici malul înalt ce hâtru câteodat’ sub picior tremura, făcându-mă să mă trag speriat într-o parte, nici rugul de mure ce de haine ades m-apuca, niciuna din acestea sau din cele multe altele ce vrăjmășie vremelnică pe prund mi-au cătat, nu au putut de el, de prund, vreodată cu-adevărat să mă despartă, n-au putut să îmi întoarcă pașii de tot către casă și sat.

Mereu acolo eu m-am întors cu palma pierdută în palma zeului meu.

*

Și pentru că minunile trebuiau pe-atuncea să nu se sfârșească, mai toate ieșirile noastre pe prundul cel mândru-al Sucevei erau la ceasuri de seară.

Erau la acele ceasuri în care divinitatea picta lumea-n culori de visare, în culori ce vrajă în suflet și-n ochi mi-au sădit.

Și cleanul ce sărea nebun după muscă, și căpriorul ce zănatic înot apa trecea, și mierla de râu de pe maluri, și vulpea ce trecea ca o panglică roșcată prin ierburi, toate-au jucat un rol în frumosul tablou ancestral, cu toate-au mărit în mine minunea serală a naturii profunde din prund.

Și la acele ceasuri tainice din lume, la acele ceasuri magice din viața ce-n mine atunci abia înflorea, acolo, pe prundul cel drag al Sucevei, ca nimfa de libelulă eu în pescar, treptat-treptat, m-am preschimbat, aripi de visare crescându-mi în suflet, iar tata, cu grijă profundă, mereu m-a vegheat, corectându-mi zborul întruna, fiind atent ca pescarul din mine să aspire mereu tot mai sus.

*

De emoții, îmi tremură mâna, iar prin suflet lacrime-mi curg, umplându-mi de ceață și ochii, știind că toate acele de-acum nu mai sunt. Nici prund ca gura de rai din baladă, nici ape-n cristal ca atunci, nici pești în mulțime, nici emoții arzătoare în suflet. Totu-i trecut. Și ani, dar și vremuri. Pruncia-i departe, bețele de-alun sunt de mult amintiri.

Mai sunt doar eu, cel de acuma, mai sunt doar eu, de viață tot nins.

Nimic din tot ceea ce-a fost frumos nu mai este.

Nici tata măcar.

*

Nisipul aspru din vechea clepsidră

Ne trage cu sine, mereu și mereu,

Ucigând cu cruzime din noi, ca o hidră,

Frumosul cel vechi și umbra de zeu.

Furându-ne pruncia, cu sângeros avânt,

Și-a noastre tinereți aruncând în mormânt,

Făcând totul să pară acum fără vreun rost,

Ferice, zic dară, de anii ce-au fost!

 

The post CU TATA – prima parte appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.