CU TATA – ultima parte

Poveștile
(La vale, prin ape și ani)

“Există un singur lucru mai important decât timpul nostru și anume cu cine petrecem acest timp.”.

Leo Christopher

*

Se revărsa în verdea pădure soarele mândru suit pe albastrul colnic al bolții senine, se strecurau în lung, ca niște lăncii, printre cetini și crengi, razele-i calde pornite a mângâia bureții pitiți printre frunzele căzute-n pământ, iar apa-n cristal se ducea către vale cântând înspumat pe sub ferigi și brusturi. Fragi aromatici pluteau în miasme, amețind firea în poienile pe care păsări divine de tril le umpleau.

Prin umbrele grele încă dăinuia timidă răcoarea care-a rășină de brad amintea, a mucede frunze, a ciuperci și-a reavăn pământ.

Poteca se desfăcea șerpuit pe alocuri, apoi din nou doar una era. Primul dintre toți pe cărarea aceea pășeam eu, iar tata și unchiul Ștefan veneau încet după mine, vorbind între dânșii.  

• Acolo, pe sub brazii aceia tineri, se fac înspre toamnă râșcovii mulți. E un fir de apă acolo ce curge prin mușchi și ierburi împrăștiat și care umezeală le ține lor îndeajuns. îl auzeam zicându-i tatei pe unchiul Ștefan, pădurarul din zona aceea de lume, în timp ce mergeam ca vrăjit de minunile naturii din munți.
• Și acolo sus, vezi? Da, acolo! Acolo unde îți arăt eu cu mâna! Departe, sub steiul acela stingher! Acolo e o poiană rotată în care cerbii toamna se bat între dânșii, certați pentru ciute.

          Apoi, o vreme, a vorbit doar pădurea, dar n-a durat mult

• Știi blana lupului care doarme acum lângă patul meu din canton? Da? Ei bine, află mătăluță că în vremea pe când dumneaei încă se mai preumbla mârâind prin păduri de sub buturuga cea veche, de colo, la mine s-a repezit. Noroc c-am avut pușca!

          Apoi iar au cântat doar îngerii codrilor prin lume un timp, până atunci când unchiul a prins din nou a grăi:.

• Dumitre, – așa îi spunea unchiul tatălui meu – să știi că atunci când m-am mutat aici cu serviciul, acum vreo douăzeci și ceva de ani, munții ăștia erau mult mai mici. În vremurile acelea îi urcam în galop, acuma văd că și-au înălțat crestele mai semeț către cer, iar cărările și le-au făcut tot mai abrupte, de gâfâi bine atunci când le iau la picior. Dar, de…, știi și tu cum stă treaba, asta ni-i soarta!

          A mai continuat apoi o vreme să-i arate tatei locuri diverse și să îi spună despre acele locuri povești: acolo așa, dincolo așa, …. și tot așa, până ce l-am auzit, într-un sfârșit, spunând:

• Acolo e locul cel mai bun pentru păstrăvi. În plisa aceea, de după cotul cel mare al apei. Acolo o să dați peste ei.

          Și-am dat, și nu doar peste unul sau doi.

          Și peste unchiul Ștefan am mai dat pe acolo încă mulți ani înainte de-atunci când la Brodina, la el și la păstrăvi, în vizite-am fost. Mereu l-am găsit vesel, mereu fluierând pe cărările codrului său verde, la fel cum verzi îi erau și hainele lui toate, chiar și pălăria cea cu trei pene de cocoș de munte împodobită și de sub care răzbătea răzleț păru-i cel alb.

        La ceasul de acum însă-i plecat spre alți codri, albaștri, din ceruri, iar trupul lui vechi și trudit hodina și-o cată în țintirim sub o cruce.

        Căci de…, știți și voi cum stă treaba, asta ni-i soarta!

*

          Râul cel drag al Siretului l-am descoperit, dimpreună cu tata, în vremea pe când aveam vreo cincisprezece ani. De atunci însă noi l-am tot cercetat, străbătut și pescuit împreună de multe și de nenumărate ori, călcându-i malurile chiar de la gura intrării sale în țară și, trecând prin inima barajelor, până dincolo de marginea sa suceveană. Îmi amintesc de faptul că-n apele sale-am văzut pentru prima oară în viața noastră lebede în sălbăticie și cuprinși de uimire-am rămas amândoi admirând minunile-acelea.

          De cele mai multe ori plecam în zorii zilei cu trenul, apoi luam drumul apei la picior, iar seara tot așa ne întorceam acasă. Și nu era deloc oboseală, și nu era nici un deranj. Era doar încântare și multă voie bună.

Este clar că pe atunci erau alte vremuri, niște vremuri mult mai frumoase, niște vremuri mai liniștite și mult, mult mai fericite. Erau niște vremuri încărcate parcă mereu de emoții și încântare. Și chiar timpul însuși altfel atuncea trecea. Era mult mai molcom, fiind parcă mai îngăduitor și mai răbdător cu noi și cu firea întreagă, era îndeajuns pentru toate.

Acum nu se mai aude pe lângă apa Siretului nici măcar ecoul vreunui țignal rătăcit de tren căci pe calea ferată cresc de mult timp buruieni, acum râul nu se mai repede în bulboane verzi și-n vaduri lungi de piatră, așa ca pe-atunci, căci omul, printr-o total greșită și doar teoretică evoluție, a găsit că-i mai bine ca el să câștige bani și natura întreagă să moară. Nimic alta nu mai contează în ziua de azi decât umplerea buzunarelor și propriul profit. La nesfârșit, dacă s-ar putea. Așa că acum natura aproape toată sub cruce și ea a ajuns.

Carlo Rovelli spunea că: “Natura e casa noastră, iar în natură suntem acasă”. Analizând distrugerile uriașe, ireparabile poate, ale naturii din ziua de azi, ce altceva am ajuns acum să fim cu toții dacă nu niște biete ființe fără casă, fără un adăpost sigur care să ne apere împotriva intemperiilor și a urgiilor vremii. Ce altceva am ajuns să fim dacă nu niște nerecunoscători, niște hahalere, dacă vreți, care, cu bună știință, doar am luat și am furat din natură, natură pe care am sluțit-o și am distrus-o în chinuri groaznice prin acțiunile noastre lipsite de sens. Ce altceva am ajuns să fim dacă nu niște ucigași fără scrupule, fără simțăminte, fără judecată?

 Adio omenie! Adio natură! Adio omenire!

“Ingrato homine terra pejus nihil creat” – Pământul n-a văzut ceva mai rău ca omul nerecunoscător – spuneau, având mare dreptate, latinii.

          Însă să trecem peste toată negura și tristețea lumii de-acum și să revenim cu drag la frumosul din amintiri, la minunățiile de atunci din lunca Siretului.

          Eram încă la vârsta crudă a liceanului în acele vremuri și undeam, alături de tata, nu departe de zona de frontieră, iar apa Siretului curgea cu înspumări vremelnice în vâltori și cu ușoară repezeală pe vadurile lungi de pietriș, fiind curată ca lacrima de prunc și lucind ca o vie oglindă sub bătaia razelor de soare.

          În spatele nostru malul era înalt, foarte înalt, și era găurit din plin de cuiburile lăstunilor care își trăiau tainul lor de viață în acea parte a lumii. În răstimpuri numai de ei știute, regimentele lăstunilor dădeau năvală din cuiburi spre cetele de gâze care se hârjoneau pe deasupra apelor, făcând prăpăd printre acestea, apoi se retrăgeau iar la umbră sau, câteodată, mai rămâneau pentru a se răcori în vecinătatea undelor, zburând razant pe deasupra lor, uneori ostoindu-și setea prin atingeri ușoare, cu ciocurile, ale peliculei.

          Fiind absorbit până peste poate de activitatea halieutică pe care o desfășuram în acele momente nu am observat ce se petrecea pe malul opus, dar m-a făcut atent tata.

          O nevăstuică, flămândă și dornică de vărsare de sânge, sta pitulată printre pietrele malului, ca o mâță din acelea care abia așteptă un moment de neatenție din partea șoarecelui cu care dumneaei se răfuiește pentru a se repezi asupra lui, urmărea cu maximă concentrare lăstunii care își învârteau zborurile pe deasupra apei și a prundului. Probabil numărul mare al păsărilor acelora, precum și zborul lor neuniform o derutau mult pe respectiva mică prădătoare, căci destul de adesea ea se repezea în atac, dar atacurile sale erau tot în gol. Abia după un lung timp de pândă și după nenumărate încercări ratate, o mult prea neatentă pasăre și-a frânt brutal zborul între ghearele și colții ascuțiți ai ucigașei aceleia. Răbdarea și perseverența au dat, așadar, într-un final roade.

          Dar lumea a mers netulburată mai departe. Chiar și fără acel lăstun, chiar și fără puzderia de gâze cu care păsările atunci se hrăneau. Și tot așa va merge, fără urmă de tulburare, și după ce și noi ne vom frânge zborul nostru prin viață.

          Timpul și lumea nu se opresc în loc pentru nimeni, niciodată, din păcate, nici măcar pentru natura cea care, agonizând, abia mai răsuflă în ziua de azi.

“Sic transit gloria mundi!” – Așa trece gloria lumii!

Iar noi, cu toții, ne trecem odată cu ea.

*

Continuându-mi coborârea începută atât pe firul vieții, din anii prunciei și până spre adolescență, dar și pe cel al apelor, pornind tocmai din cremenea muntelui, poposind apoi câteva clipe și la “cel râu care-n veci curge, fără-a se opri din cale” (vers din poezia “Malul Siretului” de Vasile Alecsandri), iată-mă ajuns cu amintirile mele și mai departe, și mai la vale, pe mal de țară, pe mal de Prut.

“Prutule, coboară-ți malul, ca să treacă Mareșalul!” cântă atât de frumos doamna muzicii folk românești, Maria Gheorghiu, dar eu aș spune așa: “Prutule, coboară-ți malul, ca să vină iar pescarul!” sau, mai corect spus, pescarii.

După plecarea tatei în lumea de dincolo, eu încă străbat și acum luncile, prundurile și malurile Prutului, dar tata, atât timp cât a viețuit, nu a fost niciodată la Prut fără mine.

Împreună am poposit pentru prima dată pe malurile sale în vremea pe când eram eu student și apoi, mulți ani, tot împreună i-am undit albia, începând chiar de sus, din locul unde apele lui sărută pentru prima dată malul strămoșesc și tocmai până hăt la vale, spre meleagurile Iașului.

Împreună am admirat mândrele răsărituri ale soarelui dintre undele tremurate ale Prutului și tot împreună ne-am prosternat în fața măreției aparte a bolții cerești din nopțile senine și înalte petrecute de noi lângă hotarul cel veșnic curgător al țării.

Nenumărate au fost ieșirile noastre la Prut, după cum tot nenumărați au fost și peștii pe care am reușit să îi pescuim din apele sale.

Acolo am prins noi pentru prima dată șalăi și plătici, pești pe care nu îi găseam viețuind prin apele megieșe nou.

De-a lungul anilor, pe malurile sale, i-am simțit împreună și sărutul fierbinte al soarelui, i-am ascultat și cântecul uneori aspru al vântului, i-am întinat uneori chiar sclipirea matinală a brumelor de toamnă sau i-am ascultat plânsetul jeluitor al ploilor sale. De multe ori i-am admirat amândoi oglinda perfect netedă a apei, dar adeseori i-am ascultat și frământarea supărată a valurilor. Pot spune, așadar, că noi mereu am râs sau am plâns dimpreună cu Prutul, rezonând într-un fel unic, aparte, cu dânsul, cu bucuriile și cu necazurile sale.

Acum, ori de câte ori merg să mă reîntâlnesc cu Prut nostru drag, chiar dacă fizic tata nu îmi mai este alături, știu sigur că de acolo de sus, unde este el acum, se bucură alături de mine de măreția și de binecuvântarea pe care mi le oferă de fiecare dată bătrânul străjer al patriei noastre dragi.

*

Cinstește-ți, omule, părinții,

Și cât trăiesc să-i prețuiești,

Apoi alătură-i cu sfinții

Și-n rugăciuni să-i pomenești!

 Căci fără ei și-a lor trăire,

Și nu sunt vorbe spuse-n vânt,

Făr´ a părinților iubire,

Noi n-am fi umbre pe pământ.

*

Părintelui meu,

Dimitrie,

Întru eternă închinăciune!