SCRISORI DIN DELTĂ – Inima lui nea Vania

SCRISORI DIN DELTĂ

I

Inima lui nea Vania

“Nu sunt decât două căi în lume: omenia și neomenia.“ –  George Călinescu

Dragul meu prieten pescar,

Sper din toată inima ca slovele mele să te găsească în deplină tărie trupească și în mare liniște sufletească.

Iată că a rânduit Bunul Dumnezeu astfel lucrurile încât am ajuns și în toamna aceasta dulce să îmi umplu iarăși plămânii cu aerul jilav, dar curat, al Deltei și să admir din nou apusul astrului zilei peste apele, nuferii și trestiile acestei minunate lumi, să salut păsările și toate celelalte jivine, mai mult sau mai puțin sălbatice, cu care m-am tot întâlnit pe drum.

Răsăritul din Deltă încă nu am apuca a-l vedea anul ăsta, nici a proba cu undița prin apele sale, căci abia în seara asta am poposit pe lacustrele-i meleaguri, dar chiar de mâine dimineață, începând încă de cu noaptea în cap, dacă vremea ne-o va îngădui, vom porni cu barca, plini de mare bucurie și neastâmpăr, a căta acele pescărești aventuri și plăceri pentru care am venit noi atâta drum, tocmai din lumea de sus a țării, de lângă buzele munților, și taman până aicea, la șesul acesta mișcător și amăgitor de ape, stuf și rogoz, și tot atunci vom avea prilejul de a vedea crescând din ape, prin cețuri tremurânde, și soarele.

Știu sigur că și tu, de acolo de departe, de unde locuiești acum, îți dorești să mai vizitezi măcar o dată aceste minunatele palustre meleaguri, iar pescuielile pe care noi le-am făcut împreună pe canalele și în lacurile Deltei Dunării, în anii trecuți, sunt absolut convins că nu le-ai dat uitării. Nici nu ai fi avut cum deoarece mult prea nervoase au fost știucile, mult prea viguroși au fost șalăii, mult prea nebuni au fost avații și mult prea mulți și răi au fost bibanii cu care ne-am tot războit cu ocazia acelor beții halieutice trecute pentru a-i permite prafului uitării să se așeze peste ele.

Și, tocmai pentru a-ți îndulci măcar puțin aleanul pe care îl ai tu pentru Deltă și a te ajuta, chiar dacă în mod indirect, prin ochii și trăirile mele, să îi mai faci o vizită, m-am hotărât a-ți scrie în fiecare dintre serile pe care le voi petrece anul acesta aici câte o scrisoare în care să-ți povestesc ce și cum a fost peste zi, ce am văzut, ce am prins, ce am simțit, ce am auzit, ce am trăit și cum m-am simțit. Chiar dacă a scrie scrisori în lumea modernă de acum este considerat a fi ceva mai mult decât desuet, eu unul, de modă veche fiind, o să fac acest lucru deoarece vorbele rostite la telefon se uită cu timpul, dar însemnările de pe hârtie rămân și peste veacuri, chiar și urmașilor noștri, cei care, citindu-le, vor putea trăi și ei aventurile noastre și vor putea afla din surse sigure cum pescuiau și cât de mult iubeau natura înaintașii lor. Nu degeaba au spus ce au spus latinii despre vorbe și slove. Știau ei ce știau!

După cum bine cred că îți imaginezi și tu, nu sunt singur în această escapadă în lumea apelor, fiind însoțit de doi buni amici pe care însă tu nu ai avut ocazia a-i cunoaște, dar care, te asigur eu, sunt niște oameni minunați și niște pescari pe măsură.

Legat de drumul nostru cu mașina nu prea am ce-ți povesti deoarece totul a decurs fără probleme și în nouă ore, cu tot cu pauza pentru prânz, am ajuns cu bine la Murighiol.

Am tras și de această dată, așa cum o făceam și atunci când veneam cu tine, tot la nea Vania. Dumnealui a venit în port și ne-a luat cu barca lui cea veche, barcă pe care o cunoști și tu prea bine de la cele atât de multe pescuieli pe care le-am făcut împreună într-însa, și ne-a adus la casa domniei sale din inima Deltei.

Despre nea Vania ce alta pot să-ți zic decât că au trecut anii și peste dânsul, cu toate că încă se ține tare și fălos, ca un cocoș, așa cum o făcea și înainte. Iar de încăpățânat…, află, bunule prieten, că tot așa de încăpățânat este dumnealui și în ziua de azi. Dacă își pune ceva în cap… este imposibil a-l întoarce în vreun fel. Chiar și a-l sminti câtuși de puțin din punctul lui de vedere pare ceva de domeniul fantasticului. Poate doar doamna lui, cea asupra căreia timpul pare să nu aibă nici cea mai mică putere, deoarece și astăzi arată exact la fel ca și în ziua când am cunoscut-o amândoi, acum mulți ani în urmă, să poată dovedi în vreun fel căpoșenia de care dă dumnealui dovadă, dar sunt sigur că dânsa este mult prea blândă, fină și înțeleaptă pentru a-și consuma nervii și a-și pierde timpul cu astfel de încercări sisifice și probabil a învățat că-i mai bine să-l lase pe nea Vania în legea lui, iar dumneaei să se ocupe cu ale sale. În special cu gătitul, căci tot miraculoase mi se par și acum bucatele pe care le prepară. Eu, care sunt un non-consumator aproape absolut de pește, după cum mă știi, ori de câte ori mă așez la masa dumneaei devin un mare gurmand și un devorator feroce al mâncărurilor pe care dânsa le pregătește din pește. Ah! Chiar în seara aceasta mi-au încântat papilele gustative un storceag divin și o minunată porție de malasolca. Și să nu mai pomenesc de pșovnik! Delicatese curată, ce mai! Cred că și tu, uneori, mai simți chiar și acum în gură gustul unic al mâncărurilor gătite de doamna lui nea Vania și pot paria că nu ai refuza o porție mare de blinî preparată de mâinile sale cele atât de pricepute. Darul minunat al gătitului, și sunt sigur că ești întru totul de acord cu mie, este unul din marele haruri cu care Dumnezeu a binecuvântat-o pe această vrednică femeie. Promit solemn ca în fiecare scrisoare pe care o să ți-o scriu de aici, din Deltă, o să te informez, pe lângă aventurile și isprăvile noastre pescărești, și cu ce minuni culinare ne-a mai servit soața lui nea Vania, astfel încât să te fac, din toate punctele de vedere, să împărtășești cu noi experiențele pe care le trăim aici!

Săptămâna trecută dânșii au fost la o nuntă la Tulcea, acolo unde au fost în mărire, deoarece au fost nași. Mirele este de aici din sat și pot doar presupune că o prietenie temeinică peste timp trebuie să se fi legat între el și nea Vania de a acceptat acesta a-l cununa căci altfel, după cum am ajuns eu a-l cunoaște pe omul Deltei, greu îmi e să cred că ar fi făcut-o. Fuduli tare mai arătau în pozele de la nuntă, așa ca niște păuni înfoiați, poze pe care ni le-au arătat cu mare mândrie și bucurie. Iar din filmările cu dansurile pe care le-au dansat acolo se vede treaba că putirința într-înșii încă e mare. Brava, lor! “ – Și ce așteptări ai, nea Vania, de la finii aceștia ai voștri?“ l-a întrebat unul dintre amicii mei. Nea Vania s-a uitat o vreme în gol, numai cu un ochi, pe celălalt ținându-l închis, așa după cum știi că are dânsul obiceiul a face atuncea când gândește profund și, în cele din urmă, i-a răspuns amicului: “– Na, dar ce-aș putea vrea? Atâta cât să nu uite peste timp cine i-a cununat. Un salut atunci când ne întâlnim și o umbră oricât de mică de respect. Asta vreau, nimic alta. Atât și mi-e de-ajuns!‟. “– Dar ai auzit dumneata vreodată de cineva care să uite cine l-a cununat? ‟ a mai insistat amicul cu pricina. “– Ehei, nu doar că am auzit, dar am și cunoscut. Tocmai eu am pățit-o. Înaintea lui ăsta de l-am cununat acuma, am mai cununat, în urmă cu mai mulți ani, pe unul. Tot din sat de la noi. Și să vă zic ce am pățit eu cu acela chiar în vara asta. Eram în bazin, în port, așa după cum îi ziceți voi bazinului nostru, dimpreună cu moș Sidonii, vecinul nostru de peste drum, așteptând să vină vaporul cu marfă. Aveam de primit eu niște pachete și-l rugasem pe moșul Sidonii să mă însoțească și să mă ajute la mânuirea lor. Stăteam în amândoi în șezut, pe marginea pontonului ăluia mare din lemn și fumam, bălăngănindu-ne picioarele pe deasupra apei limpezi a bazinului. Fuma și vorbeam diverse lucruri, mai mult sau mai puțin însemnate, numai ca să treacă vremea mai repede. În spatele nostru erau clădite, unele peste altele, mai multe butoaie, pline cine știe cu ce, pe care cineva le adusese acolo pentru a le încărca pe vapor. Între noi și butoaiele acelea mai rămăsese puțin loc, încât cu greu ar fi putut cineva să se strecoare pe acolo. Dar, la o vreme, numai ce simt cum cineva mă înghiontește cu genunchele în spate, vrând parcă a-mi zice să mă dau mai la o parte ca să poată el trece. Mi-a fost lene să întorc capul ca să văd cine mă deranjează. Nu merita efortul din moment ce nici acela nu catadicsise a ne saluta pe noi. M-am tras un pic mai pe marginea pontonului, s-a tras și moș Sidonii și cetățeanul a trecut, ducându-se mai departe, în lungul pontonului. Nu a durat mult și respectivul a făcut cale întoarsă, și tot pe la spatele nostru, de parcă nu ar fi putut ocoli butoaiele pe cealaltă parte, și tot fără să ne adreseze nici un cuvânt. “– Măi Vania, dar neobrăzatul ăsta care nu știe a saluta și care te-a dat la o parte din drum cu genunchiul, nu cumva ți-e fin? Parcă l-ai cununat tu, nu?‟. m-a întrebat moș Sidonii. Atunci am întors și eu capul înspre acela și, da, l-am recunoscut. El era. Finul meu. Mi s-a pus dedată un junghi greu în piept, fix în dreptul inimii, și toată rușinea faptei obraznicului aceluia am simțit-o căzând grea pe umerii mei. Un timp am tăcut, trist peste poate fiind, apoi i-am răspuns cu glas stins moșului. “– Și mie mi s-a părut la început că era el, unchiașule, dar nu era. Semăna la înfățișare și purta și același nume cu finul, dar nu putea să fi el, căci eu am cununat un om de omenie, nu un terchea-berchea așa ca ăsta.‟ Moș Sidonii a înțeles perfect ce voiam eu a zice, așa că, zâmbind amar, mi-a spus: “– Apăi, dacă era finul meu și-mi făcea una ca asta, numai oleacă l-aș fi înghiontit când trecea pe lângă mine, numai oleacă, atât cât să-l văd lungit în Dunăre, nu mai mult. Așa poate își aducea și el aminte cine i-a ținut lumânarea în biserică. Dar… na, cum nu e finul meu… și cum nici al tău nu e, să-i fie rușine, atâta doar îi pot eu zice!‟. N-am mai apucat să-i răspund deoarece tocmai atunci a sosit vaporul și incidentul s-a stins de la sine. Dar pe mine inima încă mă doare și acum de supărare, iar ghiontul acela din spate îl mai simt pe de-a-ntregul ori de câte ori mă întâlnesc cu respectivul.”

Apoi nea Vanea a oftat. A oftat adânc, așa cum nu l-am mai auzit vreodată să o facă.

După aceea ne-a povestit despre ziua lui de pescuit de ieri, când a mers să controleze niște vintire mai vechi, la care nu mai fusese de mult, și pe care le-a găsit pe jumătate uscate și pline de vegetație deoarece apele Dunării scăzuseră mult de tot în ultima vreme. Apoi a fost în altă parte, la alte vintire, hăt departe de primele, și le-a găsit pe toate goale, și abia într-al treilea loc unde a căutat, în altă baltă, a simțit ceva mișcare la un vintir. Dar când să pună mâna pe el, țuști, numai ce vede o vidră cu un caras mare în bot fugind hoțește pe lângă dânsul. Opt roșioare întregi și încă de la două doar cozile. Atât a găsit. Nimic altceva. Într-un singur vintir intrase, așadar, ceva pește și pe acela i l-a furat, aproape tot, vidra.

Nici banii pe țigările fumate pe baltă nu și i-a scos ieri nea Vania, dar asta nu l-a supărat. Din contră, nea Vania a prins a râde. Și râdea liber, nu râdea forțat, în silă, dorind a face haz de necaz. Nu. Nea Vanea râdea din tot sufletul lui, fiind mai mult decât bine dispus. Iar după ce a încetat cu râsul, ne-a spus pe un ton optimist: “– Dar nu-i mare baiul ăsta, fraților..! Noi să fim sănătoși, că și mâine este o zi!“.

Da, așa a făcu nea Vania, întâi a oftat de a crăpat pământul, după ce ne-a povestit despre finul acela al lui, apoi a râs de au răsunat văile, după ce ne-a relatat pățaniile sale de ieri, de pe baltă, și dintr-o dată mi s-a părut că am în fața mea un alt om, un om pe care nu îl cunoscusem până acum. Un om pentru care omenia, civilizația, respectul, buna creștere și purtare sunt chestiuni mult mai importante decât orice profit, oricât de mare ar fi el, poate mai importante chiar și decât toți banii lumii adunați la un loc. Și atunci am înțeles ceva. Am înțeles că nea Vania are inimă. O inimă mare. Lucru dovedit mai mult decât clar.

După ce s-au isprăvit mâncărurile și după ce s-au gătat și poveștile, ne-am tras fiecare în camera lui, dându-ne cuvânt a ne trezi la orele șase ale dimineții.

O vreme apoi am tot căutat prin cutiile cu năluci, pregătind arsenalul pentru mâine, deoarece ne-am propus a începe pe o baltă și după aceea, spre după amiază, să ne tragem spre canale, având nevoie deci de o paletă destul de largă de ispite artificiale pentru diferiții pești pe care vom încerca a-i găsi noi mâine.

Cam asta a fost ziua noastră de azi. O zi lungă, obositoare, dar și frumoasă.

Sper că și ziua ta a fost una bună, măcar la fel de bună ca a noastră, și că nu te-am obosit cu slovele mele!

Noapte bună! Atât pentru azi căci, după cum a spus nea Vania, “și mâine este o zi“, zi despre care te voi informa cum a decurs în următoarea mea scrisoare.

Toate cele bune!