SCRISORI DIN DELTĂ – Mierea gâzelor și poftele peștilor

SCRISORI DIN DELTĂ

II

Mierea gâzelor și poftele peștilor

“Omul simplu dă crezare fiecărui cuvânt, dar istețul vine la gândul de-pe-urmă.” – Proverbe 14:15

Bunul meu amic,

                Încă dintru început trebuie să-ți mărturisesc faptul că ora la care îți scriu aceste rânduri este ultima a zilei de azi, iar atunci când voi isprăvi eu scrisoarea fi-va deja mâine, dar nu o să-mi pierd vremea privind mereu ceasul așa că, indiferent de ora pe care el o va arăta, eu tot cuvântul “astăzi” îl voi folosi în povestirea pe care ți-o propun în continuare, cea a primei zile a noastre de pescuit în Deltă din anul acesta.

         Te vei întreba probabil de ce îți scriu la o oră atât de târzie, dar află, dragă prietene, că în seara asta ne-am întins mult la povești, nea Vania având mare chef de palavre, așa că timpul a trecut pe lângă noi, lunecos ca un țipar, și numai ce ne-am pomenit că s-a făcut atât de târziu.

         Așa după cum ți-am spus aseară, rânduit-am noi a ne trezi la orele șase ale dimineții de azi, dar eu nu am mai așteptat să îmi dea deșteptarea alarma telefonului, căci nerăbdarea de a zburda peste apele Dunării și de a le cerceta străfundurile cu undița mă săltase din pat cu mult înaintea orei programate de noi pentru a face astăzi ochi, așa că la ora șase deja eram spălat, îmbrăcat și dornic de aventură.

         Înainte de pleca, totuși a trebuit să ne ocupăm și de unele chestiuni administrative, astfel că ne-am împărțit sarcinile între noi. Eu am pregătit micul dejun, unul dintre amici, căruia o să-i spun, în mod simplu, M., a pregătit cafeaua, atât cea matinală cât și cea pe care urma să o punem în termos și să o luăm cu noi în barcă, iar celălalt amic, pe care îl voi numi M.M., a pregătit, cu multă conștiinciozitate și pricepere, sendvișurile care aveau menirea de a ne amăgi stomacurile astăzi pe baltă – sau pe canale – după caz, acolo unde avea să ne prindă pe noi foamea.

         După ce toate aceste isprăvi matinale au fost isprăvite cu brio, după ce micul dejun a fost servit, iar cafelele au fost savurate la deplina lor valoare, am pus, în sfârșit, mâna pe bagaje și undițe, fiind gata de a purcede la drum.

         Pe nea Vanea nu l-am zărit deloc în dimineața asta, dânsul fiind deja plecat în baltă încă de dinainte de a fi ieșit noi din camere.

Carosata lui cea neagră, pe care o cunoști și tu, ne aștepta în fața porții, părând a fi și ea dornică de a-și ambala motorul și a lua drumul sub roți. Însă am fost nevoiți a mai zăbovi câteva minute lângă dânsa, timp în care M.M. i-a curățat parbrizul de promoroacă deoarece o brumă argintie căzuse din plin peste Deltă, părând cumva că frigul ne urmărise pe noi tocmai de pe meleagurile bucovinene, acolo unde, deja de mai multe dimineți, el ne propunea porții deloc zgârcite de brume, și tocmai până aici, în sânul lumii lacustre, aceasta fiind prima brumă căzută acolo în această toamnă, după cum ne-au spus în seara asta gazdele noastre.

După ce, în sfârșit, ne-am încărcat bagajele în mașină, am pornit spre apă, avându-l șofer pe M.M.

Știi că nea Vania nu este deloc consecvent cu locul unde își lasă el barca, uneori lăsând-o în port, alteori pe canalul cel mic de lângă locul unde își are dumnealui baraca, în capătul de nord-est al satului. Dacă ultima dată când am fost aici am plecat și ne-am întors doar din – și în – port, acum văd că este rândul canalului. Dar asta este cea mai mică problemă pentru noi. Nu contează de unde plecăm dimineața și unde ne întoarcem seara, important este doar să o facem cu succes și în siguranță, fără nici un fel de accidente sau incidente nedorite. Și dacă tot am amintit de siguranță și incidente, o să îți zic, de pe acum încă, faptul că năravul oamenilor de aici nu s-a schimbat. Tot așa au rămas. Unii, da, sunt oameni de omenie, încetinesc bărcile atunci când te intersectezi cu dânșii pe canale, dar alții, Dumnezeu cu mila, trec pe lângă tine parcă zburând, fără să le pese de tine și de barca ta, musai fiind în astfel de momente a fi cu sporită grijă și atenție ca valurile pe care ei le iscă să nu îți intre în barcă, să nu te răstoarne, să nu te trântească de maluri sau în cioate, ori în pomi și pietroaie. Dar asta e firea lor și cred că așa vor rămâne ei și peste ani, termenul de civilizație și cel de respect fiind mult prea greu de înțeles și de adoptat de către dânșii.

Presupun că ai ghicit deja care a fost lacul în care ne-am început aventurile pescărești. Da, a fost același lac pe care îl probam primul ori de câte ori veneam în Deltă cu tine. Numai că acum, din cauză că apa este foarte scăzută, nu se mai poate intra în el pe canalul din nord-vest, intrarea făcându-se prin canalul cu hotel plutitor, oamenii locului ferind plaurii și eliberând accesul pe acolo.

Dar, până a ajunge noi pe lac, ne-am plimbat cu smerenie prin sanctuarul naturii sălbatice care abia se trezea la viață. Minunate peisaje, minunați fiori de emoție. Mai ales pentru M., cel care acum a călcat pentru prima dată în viața sa în Deltă. Soarele poleia cu aur cerul răsăritului, vântul încă dormea, pescărușii se ațineau țipând în urma bărcii noastre, iar stârcii cu care ne întâlneam pe aiurea păreau a fi împietriți. Nuferi stingheri ne răsăreau, ici colo, în cale, lebede grațioase ne salutau prietenos, pelicanii filosofau gravi mai deoparte, iar apele canalului fumegau ușor, fiind cuprinse de o lucire încântătoare. Dar minunea adevărată ne-a fost dat a o vedea atunci când am ieșit cu barca în largul primului lac, cel în care se sfârșește canalul care trece pe lângă satul lui nea Vania și pe care trebuia să îl traversăm de-a latul său. Oglinda apei, neatinsă încă de tremurul vântului, reflecta din plin prefacerile lumii de sus. Soarele se aburcase ușor pe bolta senină, dar plutea încă și prin ape, cerul întreg se desfăcea în culori diferite, de la aramă la galben, trecând prin portocaliu, pierzându-se apoi în albastru. Iar apa arăta tot așa, etalând aceleași nuanțe și culori, părându-ți astfel că pluteai undeva pe granița imaginară dintre două lumi care se priveau față în față. Până și negrele păsări ale cerului se întrezăreau a zbura răsturnat în lumea din ape. Cu adevărat fantastic tablou!

Această descriere stângace, trebuie să recunosc, a minunatelor peisaje pe care am avut binecuvântarea de a le vedea și de a le admira în dimineața aceasta sunt sigur că ți-au reaprins la cote maxime dorul de Deltă! Să nu-mi spui cumva că mă înșel pentru că nu o să te cred. Am ajuns mult prea bine a te cunoaște de la cât de mult am pescuit alături de tine de-a lungul timpului, iar depărtatele meleaguri nu cred că au avut puterea nefastă de a desparte frumosul de sufletul tău visător.

Cu acestea toate fiind spuse, cu minunile naturii fiind admirate și descrise, a venit timpul să-ți povestesc oarece și despre obiectul principal al venirii noastre, până la urmă, în Deltă: pescuitul.

Nea Vania ne dăduse asigurări din cele mai credibile că apa în lac va fi limpede, dar atunci când am ieșit cu barca de pe micul canal, îngust și sinuos, care leagă canalul mare cu incinta, pătrunzând astfel cu adevărat în balta propriu-zisă, ne-am pomeni a pluti în niște ape aproape negre la culoare. Descurajați fiind de acest neașteptat și nedorit impediment și minunându-ne cu tristețe în sufletele noastre de faptul că gazda ne turnase în urechi seara trecută doar neadevăruri legate de acele locuri, am pornit totuși, cam fără chef însă, a naviga în lungul stufului, ținând îndeaproape partea vestică a lacului, mergând tot înainte, spre capătul nordic al acestuia. Și cu cât înaintam mai spre nord, cu atât apa se deschidea tot mai mult la culoare, devenind în cele din urmă limpede ca roua dimineții. Mulțumim pentru sfaturi, nea Vania! Săru-mâna lu matale și iartă-ne de faptul că am cutezat a gândi lucruri necinstite despre dumneata, punându-ți la îndoială onestitatea!

Am început cu năluci din astea mai moderne, mai sofisticate, cu denumiri care mai de care mai impozante, dar degeaba. Nimic, nimic, nimic. Până la urmă, tot la bătrâna oscilantă a descoperit amicul M. că pofteau colțatele, el prinzând, dintre noi trei, prima știucă a sejurului, știucă ce a reprezentat pentru dânsul și primul pește pescuit în Delta Dunării din întreaga sa carieră de pescar cu acte mai mult decât regulamentare. Fiind responsabil cu minciogul, am văzut lingura din botul știucii și, știind că am și eu în trusă una de același fel, încă de la următorul lanseu a început să mi se îndoaie și mie bățul. De la știucă, nu de la ierburi. Mai trebuia să ținem seama de un lucru, și anume să lansăm în zonele umbrite, căci doar de acolo au venit cumetrele. Dacă lansam în zone însorite nu ne deranja nimeni. Și tot așa a fost o vreme. Știuci după știuci. Destul de juvenile, ce-i drept, dar bune și acelea, mai ales că au fost multe. Cum noi nu aveam nici o urmă de dușmănie cu dânsele și le eliberam imediat, vizitele lor avântate nu au putut decât să ne bucure sufletele, ținând cont și de faptul că era abia prima zi a concediului nostru deltaic.

După ce soarele s-a urcat tot mai sus pe cer, scurtând umbrele, nălucile au început a umbla stinghere prin apă, duhurile colțate din adâncuri tratându-le cu un dezinteres mai mult decât dezolant pentru noi.

Văzând cum stă treaba, am hotărât, spre după amiază, a ieși pe canale. Și bine am făcut. Chiar dacă doar bibani am găsit, locurile cu piatră pe maluri și intersecțiile de canale ne-au dat prilejul de a ne bucura din plin de arta pescuitului cu năluci suple până către orele înserării timpurii și, tocmai atunci când soarele s-a afundat aproape cu totul în noapte, am tras și noi barca la mal.

A! Să nu uit ce am promis! Ciorbă cu perișoare din pește, scordolea și niște deosebit de gustoase prăjituri cu dulceață de caise. Cu așa ceva ne-a ospătat în seara asta doamna lui nea Vania. Știu că-ți lasă gura apă și că înghiți în sec, dar n-am ce-ți face! Promisiunea e promisiune.

         După ce ne-am pus burțile la cale, au început a curge paharele și poveștile. Eu încă sunt la fel de consecvent în a nu degusta sub nici o formă produsele lui Dionis, așa după cum mă știi și tu, dar comesenii mei nu au avut nici cea mai mică problemă din punctul ăsta de vedere și s-au dedat întru totul desfătărilor bahice.

         Dintre multele povești ale gazdei noastre, una mi-a atras atenția în mod deosebit, așa că ți-o voi relata și ție.

         Era în urmă cu mulți ani, atunci pe când nea Vania era june și pe când meșteșugul talianelor nu îl stăpânea orișicare, așa ca în zilele de acum. Din sat de la ei mai nimeni nu știa a se îndeletnici cu deplin succes cu așa ceva. Puneau oamenii talianele, dar mai mult în van era truda lor, căci mai mereu le găseau fără pește. Și unde mai pui faptul că pe atunci chiar era pește mult în Delta Dunării, nu așa ca acum. Tot în acea vreme, la cherhanaua cea veche a satului poposiseră doi bătrâni din Sulina care se îndeletniceau și ei cu pusul talianelor și care, seară de seară, atâta timp cât au stat prin zona aceea a Deltei, au adus la cherhana saci întregi cu pești prinși în talianele lor. Întrebați fiind bătrânii aceia de către un localnic de ce doar ei prind pești și în rest cam nimeni nu prinde aproape nimic, căci doar foloseau și ei același fel de taliane, unul dintre bătrâni i-a răspuns așa: “– Măi, să știi și tu că toate gâzele zboară, dar nu toate fac și miere!” Atât i-a spus aceluia bătrânul. Atât, și i-a închis de tot gura.

 Cam așa e și cu nălucile, aș completa eu. În rafturile magazinelor toate par la fel de bune, dar de cum ajung în apă începe a se scrie o altă poveste.

Asta a fost, dragul meu amic, ziua noastră cea dintâi din Deltă, zi pe care eu o consider, în ciuda oboselii pe care o resimt din plin, a fi fost o zi pe deplin câștigată, atât din punctul de vedere al pescarului, cât și din cel al iubitorului de frumos și de natură!

Sănătate îți urez ție!; iar eu mă grăbesc acum către lumea viselor deoarece simt cum mă cheamă, din ce în ce mai stăruitor, patul.