SCRISORI DIN DELTĂ – Duhuri și năluci

SCRISORI DIN DELTĂ

III

Duhuri și năluci

“Realitatea e ruina unui basm.” – Lucian Blaga

Prietene drag,

Noaptea trecută am dormit greu și adânc, astfel încât în dimineața aceasta a trebuit să cânte soneria telefonului pentru a mă trezi. Tot la ora șase fusese programată trezirea.

          După același ritual, ca și ieri dimineață, ne-am rânduit și împărțit sarcinile matinale, iar atunci când cănile cu cafea, nu cești, ci căni în toată regula, au fost golite, ne-am așezat bagajele în mașină. Azi nu a mai fost brumă, așa că plecarea spre apă a avut loc imediat ce ne-am ocupat și noi locurile în autovehicul.

          În timpurile de acum, odată cu evoluarea tehnologiilor, un lucru foarte bun este acela că ai cum afla din timp prognoza meteo mai mult decât exactă, astfel încât îți poți face anumite planuri, mai ales atunci când te afli la pescuit. Așa și în cazul nostru. Știam deja de ieri că este anunțat vânt puternic pentru astăzi, așa că am hotărât a nu intra pe largul lacurilor, în bătaia austrului, ci a pescui doar pe canale, cât mai la fereală de toanele unui Aeolus mult prea răsculat peste lume.

          Zis și făcut. M.M. ne-a condus cu barca pe un canal aflat în amonte de satul gazdă, canal în care eu unul nu am mai pescuit până azi, dar pe care el îl cunoștea, la un loc cu multă piatră.

          După un timp nu chiar scurt de navigație în susul canalului mare, am ajuns la locul respectiv. Toate bune și frumoase, apa părea a fi adâncă, malurile erau pietroase, exact așa cum ne spusese M.M., numai că alte trei bărci, cu pescari în ele, deja ocupaseră zona. Dacă ar fi fost pe un lac, nu era problemă cu aglomerația, dar așa…, pe canal, situația nu prezenta deloc nuanțe rozalii.

          Totuși, din moment ce veniserăm până acolo, am probat. Am tras barca către malul mai puțin cercetat de ceilalți pescari și am început, timid, a pescui și noi.

          Gropan, zonă cu piatră, clar un habitat adorat de șalăi și de bibani. Cel puțin în teorie, acolo unde suntem cu toții foarte pricepuți.

          Gumele au zvâcnit, jigurile au început a lovi în bolovanii albiei, iar peștii au început a lovi și ei în gume. Chiar de la primele lanseuri. Lucru mai mult decât dătător de speranțe.

          Strapazani, bibani, carași. Cu dumnealor am început noi a ne răfui.

Dacă reprezentanții percidelor erau peștii pe care îi căutam și îi așteptam, am fost oarecum surprinși, dar totuși nu foarte tare deoarece și în trecut am avut unele experiențe similare în Deltă, de faptul că până și ciprinidul domn Caras se interesa atât de îndeaproape de gumele noastre.

O vreme a fost relativ bine.

Nu prindeam chiar foarte des, dar nici nu apucam a ne plictisi, însă, pe la orele amiezii, hopa și plictisul călare din plin peste noi. Nălucile noastre nu mai reușeau să stârnească interesul peștilor amintiți, dar nici pe al altora, semn că necuvântătorii din adâncuri rupseseră orice relație de colaborare cu noi.

După o doză de timp plină doar cu cazne deșarte în ceea ce privește rezultatele pescărești, am purces și mai în amonte, la o intersecție de canale pe care o tot lăuda amicul M.M.. Acolo, din păcate, în afara unui biban care era muncit probabil de oarece gânduri suicidale și care s-a agățat singur de capătul liniei mele în timp ce aceasta stătea nemișcată în apă, în imediata apropiere a bărcii, deoarece în acele momente eu abandonasem vremelnic pescuitul, lepădând și lanseta din mână, lansetă pe care o sprijinisem de marginea interioară a ambarcațiunii noastre, dar cu firul în afara ei, în apă, preocupat fiind cu aprinderea unei țigări, operațiune care se dovedea a fi una destul de anevoioasă printre rafalele dese de vânt pe care le resimțeam destul de intens și acolo, pe canale. Doar el, în rest Dunărea părea a fi în moarte clinică pe acele meleaguri.

De acolo am purces la o altă intersecție de canale, unde rezultatul piscicol a fost zero în valoarea sa absolută, după care am început a ne lăsa încet la vale, pe canalul mare, spre locuri mai cunoscute nouă. Mai cu câte un biban de aici, mai cu unul de dincolo, mai cu câte un mic șalău pe ici pe colo, iată-ne ajunși, la orele după amiezii, în port. Prima aruncare înspre malul pietros din est, primul biban nervos și negru, așa după cum știam din alți ani că sunt bibanii bazinului. A doua aruncare, al doilea biban. Apoi, la a treia aruncare, atac, fir retezat. Clar, știucă. Dar nu mi-am învăț lecția. Scena s-a repetat la indigo chiar la următoarea lansare a nălucii în neantul lichid și destul de limpede al portului. Văzând eu cum stă treaba, am schimbat repede lanseta. Am aruncat și imediat am și găsit știuca. Mă aștepta. Nu mare, dar nici prea mică. De data asta nu a mai putut tăia firul. Aveam strună. O vreme ne-am distrat din plin cu știucile acelea flămânde și pentru care nălucile noastre – gumele­, ca să fiu mai exact – reprezentau se pare niște aperitive numai bune de molfăit. Și-au mai făcut, arareori, loc printre ele și vreo doi tuciurii și dungați bibani, dar se vedea limpede treaba că teritoriul lacustru din zona aceea a lumii fusese acaparat aproape pe de-a-ntregul de aripa tânără a partidului Esox.

Am stat în port până a apărut vaporul de seară, apoi am luat iar calea canalelor, ocazie cu care am mai socializat puțin cu vreo doi bibani și strapazani.

Seara ne-a ajuns din urmă exact când trăgeam barca la mal.

A fost și ziua de azi una destul de bună, chiar dacă a presupus multă umblătură și căutare. Nu am avut noi niște rezultate pescărești extraordinare, dar nici nu am stat degeaba. Trebuie mereu să ne mulțumim cu ceea ce avem, cu ceea ce putem face și realiza, căci altfel ni se ia darul. Parcă așa ne învață strămoșii. Nu? Iar eu înclin să le dau perfectă dreptate și de data asta.

          După cum ai observat, m-am grăbit în scrisoarea mea a-ți relata acțiunile zilei, trecând peste descrierea frumuseților lumii, frumuseți despre care, cu voia ta, voi vorbi puțin acum. Natura a fost și astăzi darnică din plin cu noi, propunând-ne spre admirare peisaje mândre și păsări diverse. Sufletele ne-au dansat iarăși libere alături de minunile Deltei, atât printre unde, cât și pe maluri, dar și în văzduh. Splendoarea frumosului ancestral al locurilor ne-a fermecat iarăși din plin. Dumnezeu a creat aici un paradis. Un paradis unic, un paradis care nu contenește mereu a ne uimi. Părerea mea este că vraja fiecărei zile este unică în Deltă, căci chiar dacă ai mai fost, chiar dacă ai mai văzut, de fiecare dată, cu fiecare ieșire pe apă, descoperi aspecte noi, observi nuanțe noi, admiri tablouri noi. Un tărâm cu adevărat binecuvântat este a noastră Deltă a Dunării! Și nimeni nu poate nega acest lucru. Niciodată.

          În seara aceasta caldă de octombrie, priceputa nevastă a gazdei noastre ne-a umplut masa cu alte delicatese. Borș de pește, crap pe varză, clătite cu brânză – blinî – după cum le numesc oamenii locului. Să îți povestesc câte ceva și despre arome și gust? Chiar dacă aș vrea să o fac, totuși mă voi abține, nu de alta, dar nu aș vrea să leșini de poftă!

          Cina s-a desfășurat în prima sa parte în cea mai deplină liniște, doar lingurile bătând cu nerv prin castroane, atât de arzătoare era foamea și atât de îmbietor era borșul.

          Odată ce stomacurile au prins a se înzdrăveni, au pornit, ușor-ușor, a se dezlega și limbile, astfel că sfârșitul cinei a fost unul mai mult decât gălăgios, fiecare dându-și din plin cu părerea asupra diferitelor chestiuni care se discutau.

          Apoi am ieșit cu toții afară, pe terasă, în frunte cu nea Vania, și ne-am dedat tabacului. Mai puțin doamna dânsului, cea care a rămas pentru a strânge masa și a mai deretica câte cele mai avea dumneaei de făcut prin bucătărie. Cu toții suntem fumători, cu excepția lui M. El devine atunci când se află în compania noastră, fără de voia lui însă, un fumător pasiv, activ fiind doar arareori și doar atunci când etilicul vorbește în locul său. Nici măcar nu știe a trage corect din țigară M., așa că face bine el că se abține a fuma, nu de alta, dar numai ar strica țigările de pomană.

          Dacă în serile trecute, anume parcă pentru a-i face în ciudă lui M, că tot am vorbit despre dânsul, șacalii nu au urlat defel, nedându-i șansa amicului nostru de a-i auzi pe viu pentru prima dată în viața lui, mai ales că noi îi tot povestiserăm cât de neomenești sunt glăsuirile nocturne ale acestora, în seara asta s-au pornit sălbăticiunile acelea a urla cu mare ardoare și din mai multe locuri deodată. Și din stânga, și din dreapta, și de mai departe, și de mai aproape, umplând întreaga noaptea cu vaiete, chelălăieli și țipete dezacordate.

               “– Au ajuns pe aici, pe la noi, în urmă cu destul de mult timp. Nici nu mai știu bine când. Să tot fie vreo treizeci de ani, cred. Sau poate mai mulți, ori poate mai puțini…, nu mai știu cu siguranță. Lumea zice că ar fi venit de dincolo de graniță, de la ucraineni, iarna, trecând Dunărea pe gheață. Tot ce-i posibil să fie așa. Nu pot garanta, dar nici nu pot zice că a fost altfel pentru că eu unul o altă variantă nu am auzit. Oricum, atunci când au apărut a fost circ mare, nu alta. Întâmplare de pomină, comedie curată. Dar să vă povestesc și vouă ce s-a întâmplat! Moș Valer era paznic de vânătoare. Ieșise el la pensie, dar găsise îngăduire să mai lucreze câțiva ani. Era destul de râvnitor și de harnic de felul său, așa că mai marii de la județ i-au permis moșului a mai munci o vreme. Însă avea și un mare defect moșul. Un defect mare și greu. Îi plăcea rachiul. Și cu cât înainta în vârstă, cu atât rachiul îi devenea și mai drag. Uneori bea la magazinul din sat, dar de cele mai multe ori bea în pădure, de unul singur. Bea până adormea și abia după ce se trezea, seara târziu sau chiar noaptea, se ducea el acasă. Tot așa au stat lucrurile și într-o seară din urmă cu mult timp. Moșul dormea în pădure atunci când a fost trezit de niște sunete îngrozitoare  pe care el nu le mai auzise vreodată în viața lui. A stat Valer nemișcat, cu inima strânsă de frică, și le-a ascultat o bună bucată de vreme. La început crezuse că murise și că ajunsese, de bună seamă, pe tărâmul dracilor, atât de neomenești erau vaietele pe care le auzea. Dar s-a lămurit el destul de repede că încă nu fusese chemat cu darea de seamă de michiduță și că tot în codrul lui cel vechi se găsea. Dar, dacă era viu, însemna că și ceea ce auzea era aievea. Însă ce anume putea fi? Niciodată până atunci urechile sale bătrâne nu surprinseseră nișe plânsete atât de sinistre, niște oftaturi atât de înfiorătoare și niște jeluiri atât de înfricoșătoare. Și mai erau și țipetele acelea diavolești, amestecate parcă, în valuri, cu o serie de râsete lugubre și cu niște tânguiri și urlete care îți ridicau părul în cap, nu alta. După ce și-a adunat destul curaj, moș Valer a reușit a fugi către sat. În noaptea aceea a stat încuiat în odaie, tremurând de frică, iar de cum a dat năvală ziua în sat, a dat și el năvală afară din casă, spunând la toți aceia pe care îi întâlnea în cale că pădurea e blestemată, sfătuindu-i a nu se duce pe acolo, că el a fost aseară și a auzit duhurile cele necurate plângând și strigoii râzând. Lumea, care îi cunoștea prea bine năravul de e bea, a început a râde de spusele lui, socotind toate acelea a fi nimic alta decât niște aiureli provocate de rachiu. “– Măi Valer, vezi că ți-ai băut mințile cu totul!” îi spuneau oamenii atunci când îl auzeau. Până și preotul cel bătrân din sat, pe care Valer îl rugase să facă o slujbă de sfințire în pădure, întru alungarea necuratului, i-a dat de înțeles că el poate să îl ajute să se lase de băut și să-i citească din cele sfinte dacă moșul se hotăra cumva a jura băutura. Văzând că nimeni nu-i dădea crezare, moș Valer început a se îndoi chiar el însuși de adevărul poveștilor sale și a crede cu adevărat că în seara aceea avusese oarece halucinații provocate de rachiu – lucru pe care auzise el că l-ar fi pățit și alții –  mai ales că nimeni altcineva din sat nu mai pomenise despre vreo întâmplare cât de cât asemănătoare cu a lui. De atunci, speriat, bătrânul Valer a s-a ținut tot mai departe de rachiu, juruindu-și în sinea lui că nu o să se mai atingă vreodată de sticle și pahare. Într-o vreme însă, iată că au început oamenii a găsi oi rupte de sălbăticiuni în țarcul de la fostul IAS, acolo unde țineau ei noaptea închise, la grămadă, toate oile oamenilor din sat. Într-o zi au găsit una, a doua zi au găsit două, așa că au hotărât sătenii a pune oarece capcane pentru a-l prinde pe ucigașul de oi. În cele din urmă, într-o noapte, într-una dintre capcane a picat ceva. Un animal pe care nimeni nu îl cunoștea. L-au adus în sat, l-au întins în fața magazinului, lumea s-a strâns roată, curioasă foarte, și au început a curge părerile. Ba că e o nație mai mică de lup, ba că e vreo corcitură de vulpe, ba că e un câine sălbăticit, … și tot așa. Care mai de care cu presupusul și nimenea cu adevărul. Asta până atunci când a venit în sat un alai de domni tocmai de la Tulcea, domni ce s-au recomandat cu toții a fi mari specialiști și care, după ce au văzut arătarea, au început a se scărpina care mai de care în creștet și a ridica din umeri. Unul dintre ei a scos un aparat de fotografiat și a pozat în mare amănunt animalul. După care, marii specialiști au plecat tot așa cum au venit – cu barca și fără a oferi nici un răspuns. La plecare, au zis doar că merg să compare fotografiile lor cu cele din oarece atlase și lucrări de zoologie, fiind siguri de faptul că până la urmă vor elucida ei misterul, că altfel nici nu concepeau să se întâmple pentru că tocmai de aceea se chemau ei a fi atât de mari specialiști. Cam la vreo lună după ce au plecat aceia, primarul a trimis vorbă oamenilor că a primit răspuns de la județ și că aveau de-a face cu un șacal. Numele acela, atât de banal, nu spunea nimic la nimeni, așa că oamenii au fost destul de mirați și oarecum dezamăgiți. Dacă arătarea ar fi purtat un nume care să îți înghețe sângele în vene numai când îl auzeai ar fi fost altceva, dar așa…, mai ales că domnii acei a de la Tulcea le-au transmis și faptul că șacalii, în general, nu reprezintă nici un pericol pentru om, însă au niște urlete mai deosebite, care uneori se aseamănă cu jeluirile unor strigoi. Singurul din sat care a tresărit de bucurie a fost Moș Valer, hotărând atunci a trimite la naiba toate juruințele făcute.”

          Asta a fost povestea lui nea Vania legată de apariția șacalilor în Deltă. Dacă e sau nu adevărată, eu nu am de unde să știu. Ceea ce știu însă sigur este faptul că, da, urletele lor se asemănă adesea cu plânsetul unor duhuri necurate. Până și M. a fost total de acord cu treaba asta, însă înclin eu să cred că norocul lui M. a fost acela că îl însoțeam noi atunci când a auzit prima dată șacalii urlând, căci altfel, dacă ar fi fost singur, cine știe, poate că ar fi pățit-o și el ca moș Valer. Glumesc, desigur.

            Dragul meu, văd că începe a mă chinui tot mai tare somnul, așa că o să închei aici povestea zilei de azi.

            Toate cele mai bune lucruri din lume, la tine de-acum să se adune!