SCRISORI DIN DELTĂ – Canalul făgăduinței

SCRISORI DIN DELTĂ

IV

Canalul făgăduinței

“Unele lucruri sunt destinate să se întâmple – este nevoie doar de câteva încercări până ajungem acolo.”
J.R. Ward

Bunul meu prieten,

Iată-ne ajunși deja în penultima zi a expediției noastre.

Mult a fost, puțin a mai rămas, vorba aceea veche. Dar atunci când ești înconjurat doar de frumos și de prieteni, atunci când faci doar ceea ce-ți place ție cel mai mult, chiar și veșnicia capătă valențe de efemeritate, nu tocmai cele câteva zile ale concediului nostru deltaic din anul acesta.

Astăzi ne-am trezit cu jumătate de oră mai devreme, având în plan a face un drum ceva mai lung. În fapt, nu drumul până la locul de pescuit a fost lung, ci imensitatea lacului ales de noi a presupus cheltuirea mai multor ceasuri decât în alte părți cu controlarea unui număr cât mai mare de cotloane posibil adăpostitoare de știuci ori de alți pești răpitori prin definiție și compoziție. Așa că azi, la ora șase deja eram ieșiți pe poarta casei, terminându-ne treburile și cafelele în timp record. Și după ce am ieșit din curte, ne-am urcat repejor în mașină, iar atunci când am ajuns la apă, din mașină țuști în barcă. Imediat după cherhanaua cea veche am făcut în stânga, pe un canal îngust și foarte șerpuit, canal pe care sunt sigur că tu deja l-ai ghicit. Și, dacă tot ai ghicit canalul, pariez că ai ghicit și care a fost destinația noastră halieutică de azi.

Călătoria matinală cu barca a fost din nou încântătoare, propunându-ne nuanțe noi, mult mai sângerii parcă decât în zilele precedente, minuni noi, precum și proaspeți fiori de emoție, astfel încât toți trei ne-am trăit într-o liniște aproape mormântală robia contemplării la care ne supunea natura. Fiind atât de deconectați de la realitatea imediată, rătăcind cu sufletele prin raiul acela al Deltei, nici nu ne-am dat seama cât de repede au zburat clipele. După ce am trecut de primul canal, am traversat lacul cel micuț și după ce am străbătut și următorul canal, dintr-o dată, am fost inundați, de peste tot roată, de lumina clară a lacului cel uriaș în care tocmai pătrunseserăm.

Am tot ținut o vreme malul stâng al acestuia, în lungul lui, până ce am dat de prima gură de canal care-și amesteca apele de o limpezime ca de cristal cu undele nu tocmai străvezii ale uriașei bălți.

Chiar de la prima lansare am prins pește. Toți trei. Eu și M.M. am dat iar de niște juvenile, dar destul de focoase, știuci, în timp ce M. se răfuia cu un biban deosebit de țâfnos. După câteva aruncări, lămurindu-ne că știucile cele mai îmbrăcate nu adăstau în zona respectivă, în timp ce bibanii lui M. arătau a fi mai mult decât prezentabili, am schimbat lansetele și noi, eu și M.M., trecând pe ultra light.

Din acel moment a început nebunia.

Aruncarea și bibanul. Aruncarea și bibanul. Trecuse oarece vreme prin lume de când nu mai gustasem dintr-un așa pocal pescăresc de fermecat ca acela. Cred că de prin vara anului trecut.

Văzând eu grozava agitație și foame a vărgaților, am hotărât să-mi cruț gumele cele bune, de ținut – după cum se zice – și am apelat la niște gume mai puțin întrebate de neamul peștilor ori de câte ori le-am îmbăiat pe diverse alte locuri. Dar nu a contat ce le serveam. Important era doar să le servim ceva. La fiecare doi, trei bibani prinși cu o gumă, o înlocuiam imediat cu o alta, tot din lada cu vechituri, dar de o altă culoare, mărime și model. Nimic nu se schimba vis-a-vis de rapacitatea peștilor. Chiolhanul era chiolhan în toată regula lui regulamentară.

După o beție cu dril forte de aproximativ trei ceasuri, atât noi, pescarii, cât și dumnealor, bibanii, am prins a obosi. Ideea este că dungații și-au rărit din ce în ce mai mult activitatea, iar noi am hotărât a pleca după știuci.

Le-am găsit destul de repede, dar tot din categoria ușoară.

Și astfel, după niște lupte seculare care au durat vreo două ore, doar M. s-a putut lăuda în fișa lui de capuri cu două știuci cu adevărat știuci, eu și M.M. negăsind printre unde decât tineret colțos, indiferent de nălucile pe care le scufundam.

Deja stomacurile ne împungeau amarnic înspre pauza de – după – prânz atunci când am dat de gura unui alt canal destul de larg, canal pe care nu mai fuseserăm niciodată. Nici unul dintre noi. Nici acum nu prea aveam curaj a intra. Am hotărât mai întâi să adăstăm undeva, să dejunăm, iar apoi, cu burțile pline, să cugetăm ce anume aveam de făcut mai departe. Să mai stăm pe baltă, să intrăm pe canalul acela sau să ne întoarcem pe canalul cel mare, la locurile pe care le cunoșteam noi mai bine.

Zis și înfăptuit. După ce și ultima firimitură a fost ingerată cu deplin succes, după ce și ultimele fumuri din țigările de după masă au fost transmise eterului, am decis în unanimitate a porni către canalul cel mare și a părăsi astfel balta, dar, tocmai în momentul în care M. ridica ancora, a sunat telefonul. Era nea Vania . “– Sunteți bine, măi ? Da? Ați prins ceva pește? Bine c-ați prins! Dar acuma unde sunteți exact? La gura canalului, zici? D-apăi intrați pe dânsul, măi! O să găsiți pești. Am auzit că zilele trecute au fost pe acolo niște pescari și au umblat bine tare.”

Nu ne puteam strica noi tocmai cu șeful cel mare, cunoscătorul pe îndelete al Deltei, domnul Vania M., așa că i-am ascultat povața, pornind pe canal în sus.

Nu după mult timp de înaintat pe canal, numai ce vedem ancorată o barcă în care erau trei pescari. I-am recunoscut imediat. Fuseseră și ei ieri la locul acela adânc și pietros despre care ți-am povestit. Cu cât ne apropiam mai mult de dânșii, cu atât distingeam, din ce în ce mai clar, faptul că oamenii nu stăteau degeaba. Aveau multă treabă cu drilurile.

La o așa treabă ne-am înhăitat și noi imediat. Dacă dimineață ni se păruse că ne scăldam în marea bucuriei datorită nenumăratelor driluri cu bibani, acum părea că nimeriserăm direct în oceanul fericirii pescărești.

Mai mult dura drilul în sine decât timpul aferent lansării nălucii și atacului peștelui. Și, pescuiți pe ultra light, acei pești păreau a fi cu toții doar de categorie grea, fiind și extrem de bătăioși.

Expresia fierbea apa de pește se putea aplica cu brio acelei zone din Deltă. Niciodată nu am mai văzut așa ceva, așa un spectacol, spectacol pe care nu cred că voi mai avea vreodată șansa de a-l revedea. Este greu să îți închipui cum arată o apă care să pară efectiv că este vie de la salturile nenumărate și necontenite ale peștilor. Trebuie numaidecât să o vezi deoarece așa ceva cu greu poate fi descris în cuvinte. Este unul din acele momente căruia îi poți înțelege cu adevărat măreția doar dacă îl trăiești pe viu.

Iar peștii cu care ne răfuiam noi nu erau știuci, nu erau bibani, nu erau șalăi și nici avați. Nici măcar răpitori prin excelență nu erau. Află deci, bunul meu prieten pescar, că armia aceea, câtă frunză, câtă iarbă, după cum zice poetul, era formată din roșioare. Roșioare mari. Unele chiar foarte mari. Le-am estimat, ochiometric, a avea între douăzeci și cinci de centimetri, cele mai mici, și vreo treizeci și cinci de centimetri, cele mai mari.

Lansetele fine gemeau, firele subțiri șuierau, mulinetele scrâșneau, iar noi, pescarii, trudeam și ne bucuram.

Dacă dimineață, la un moment dat, bibanii s-au tăiat, acum roșioarele nu. Lăsarea periculos de mult a soarelui în balanța amurgului a fost cea care ne-a determinat a opri desfrâul halieutic al zilei de azi.

Întoarcerea spre casă s-a desfășurat mai mult în tăcere, deoarece cu toții eram extrem de obosiți de la atât de mult efort depus, dar eram și efectiv rămași fără cuvinte după o așa de nemaipomenită bucată de zi de pescuit. Un episod unic în viețile noastre de pescari. Lucru valabil pentru toți trei.

Te întrebi probabil cu ce anume am pescuit. O să-ți răspund imediat. Cel mai mult am pescuit cu gume, dar am prins și la rotative mici, la micro-spinnere, la oscilante mici, la voblere pentru biban și, în general, roșioarele au atacat aproape orice tip de nălucă mică le-am propus noi, dar, așa cum ți-am zis, legea au făcut-o nălucile suple din categoria dedicată bibanilor. Uneori mai reușeau a străpunge rândurile compacte de roșioare și alte soiuri de pești: bibani, avați, știuculițe, dar nu mulți. Nici nu ar fi avut cum. La mal am adăstat cu bine, chiar dacă noaptea se cam prăvălise din plin peste noi pe drum.

În timp ce mâncam, M. a chestionat-o pe soția lui nea Vania în legătură cu secretul care se ascunde în spatele unor bucate atât de gustoase.

“– Peștele proaspăt este secretul cel mare.” acesta a fost singurul răspuns al bucătăresei.

Desigur că mai sunt ele și alte secrete, aș adăuga eu, dar probabil tocmai de aceea sunt secrete, pentru a nu fi aflate de orișicare.

“– Și cât de des mâncați pește?” și-a continuat interogatoriul M., deloc perturbat de răspunsul evaziv de adineaori.

“– Zilnic. i-a răspuns de data aceasta nea Vania, în locul soaței sale. Nu este zi de la Bunul Dumnezeu în care să nu mâncăm, măcar o dată, pește, de-om ajunge să mirosim ca pelicanii. Dar să știți că atunci când eram copil plângeam, nu alta, măi, când trebuia să mănânc pește. Uneori fugeam de acasă și molfăiam și măduva de la scaieți numai să nu gust pește. Apoi, cât am fost plecat la Tulcea, la profesională, mă atingeam de pește numai atunci când veneam acasă, și o făceam doar ca să nu zică mama că mă țin prea fudul. Abia așteptam să termin școala și să plec de acasă cu totul, să uit de Deltă și pești.”

“– Dacă așa au stat lucrurile, atunci de ce nu ați plecat? Și cum de ați început a mânca pește?” a continuat M. a bate apa în piuă cu întrebările sale.

Răspunsul lui nea Vania nu s-a lăsat pre mult așteptat, însă a fost însoțit de un oftat prelungit:

“– Pentru că, odată cu trecerea anilor, am înțeles, măi.”

“– Ați înțeles…, ce anume?”

“ – Unde mi-e locul. Cărei lumi aparțin.”

Privind atent ceasul, constat că locul meu de-acum e în pat, la odihnă, căci îndată va fi iar dimineață și Deltă.

A…, să nu uit, ciorbă cu perișoare din pește, fileuri din pești diferiți, făcute pane, cu orez garnitură, și prăjituri foietaj.

Poftă bună, în gând, tu să ai!

Salivare ușoară!